MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 19, 2016

VREME AMARĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:05 pm

Dezmăț de ploi, nefericită natură umană,
cu frunzele viselor căzute sub tălpi,
cu coroanele smulse,
lăsând demnitatea pradă tuturor indemnităților.
Dumnezeu e cărunt,
fuge precum regele Lear alungat de propriile fiice,
și nu-L ascultă nimeni.
E un abur peste lume,
o pleoapă a morții,
o umbră care ascunde strălucirea vieții,
obnubilând și mintea și inima.
Tu și eu într-o nucă,
în arca minusculă a iubirii,
împărțind același culcuș
și-aceeași hrană.
Poate e mană
sau poate e cine știe ce iarbă stelară.
Până la urmă,
numai lacrima pe care-o storc sfinții
mai poate îndupleca nesfârșirea,
dar nici asta nu e ceva foarte sigur.
Dintre toate certitudinile
nu ne rămâne decât
soarele intens al dimineții.

poze-de-toamna_frunza-lipita-pe-geam1

August 26, 2016

NAȘTERE ȘI CUNOAȘTERE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Măriile nasc mereu prunci
și nașterea e ca o prăpastie în care te arunci
și din care niciodată nu știi
dacă o să mai revii
ori dacă o să mai fii la fel.
Pruncul e ca un degețel de zeu,
e ceva între “tine” și “eu”,
sau poate dincolo de tot.
Miracolul nu se explică,
nu are fereastră și nici o ușă, cât de mică,
prin care să intri în el,
să-l poți fotografia.
Miracolul e parte din ființa ta,
e ca o celulă, ca un țesut.
Când dai iubire, uneori dai și ce nu ai vrut
și ce-ai fi dorit să păstrezi pentru tine
ori pentru Dumnezeu,
dar nu te poți stăpâni,
nu poți să te oprești din a iubi,
așa cum nu te poți opri din a naște.
Numai că toate astea fac în tine o rană adâncă,
țâșnește sângele crud,
care te năpădește și te mănâncă
și nici nu ai cum să te ascunzi.
Poate că toată tristețea asta din noi
vine din durerea creației dintâi,
când Cel Înalt a ieșit din Sine,
a fost tăiat în doi
și a ajuns până la jivine.
O, Doamne, Tu ai făcut Măriile să nască,
numai ca să Te cunoască!

Tree-of-Life

August 14, 2016

INACCEPTABILA MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:31 pm

Moartea are-un calendar al ei, o agendă, o rută
și, de multe ori,
ființele tale cele mai dragi o întâlnesc pe slută
și nu mai scapă din gura ei devoratoare.
Încerci să strigi că te doare,
că nu vrei, că e atât de absurd,
dar moartea calcă precum un tren
care merge spre Lourdes,
lăsându-ți mereu o speranță, o iluzie, un fum.
Până în ultima secundă tu tot mai simți că iubirea ta va scăpa,
va trăi, va fi mereu cu tine,
pentru că omul e făcut să creadă numai în bine
și să nu înțeleagă sfârșitul.
Existența noastră seamănă cu împletitul,
la care muncești o viață
și care se destrămă într-o clipă, în ceața
unei suferințe de neacceptat.
Dacă Dumnezeu ar fi fost bărbat
nu ar fi lăsat să se întâmple asemenea dezonoare,
iar dacă ar fi fost femeie, ar fi lăsat măcar o cale
prin care să te salvezi, să fugi,
să te metamorfozezi și să nu ajungi niciodată la un final dureros.
Poate că ar fi fost prea frumos
dacă Dumnezeu ar fi vrut
să facă din această creație
o altă ecuație,
una a vieții fără sfârșit.
Mă lupt cu El în infinit
și-L cert și-L conjur.
E atâta durere în mine și-n jur,
că nu mai încape.
Dar El pășește liniștit peste ape!


funeral-flowers

August 2, 2016

APOCALIPSĂ RATATĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:21 am

A fost din nou sfârșitul lumii,
profeții par să se înmulțească prin spori.
De la noi și până la sori
sunt numai prunci ai luminii,
numai nenăscutele vise ale unor condori.
Mă trag de mână fractalii,
mă împunge fiecare cerb din aurite medalii,
dar nu mă oprește nimeni din această alergare
existențială.
Bucuria e-n fiecare petală de floare,
în fiecare bob încolțit.
De ce oare vin doar profeții
iar Mesia încă nu a venit?
E-un ev dual, al fericirii în vârf
și al durerii la poalele vieții,
e-o nerăbdare de-a fi precum scaieții,
o dezinvoltă stupiditate
străbate această omenire neinstruită.
Mintea, ca și inima, se cere primenită,
se cere antrenată spre cer,
altfel moare strivită de ger
ori de propria-i neputință.
Cineva ne pune botniță la ființă,
ne rupe de runele primordiale.
Numai în adânc mai este vie lava,
în adâncul neclintit al celulei dintâi,
din care toți am venit
și-n a cărei dulceață ai tot vrea să rămâi.

Australian heatwave causes wildfires

July 20, 2016

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Într-un fel de ghioc, într-un joc
al destinului,
eu sunt regina setei și cineva e regele vinului.
Aș vrea să mă întorc în ciorchine,
să-mi simt sevele circulând
prin artere,
să văd sângele cum vine
și se înnoadă pe un toiag al iubirii,
sau pe un fel de prag
al nemuririi
sau al unui sus cât mai înalt.
Mă devoră dorința ca fulgerul,
mă arde pe stern,
mă taie toată,
de parc-aș fi o bacantă care se-mbată
și intră-n orgii
pentru a-i arata zeului felul ei de-a-L iubi.
Și totuși, mi-e atât de bine pură,
cu frunze de arțar pe gură,
cu sânii strânși în coajă,
cu pleoapele pline de spic,
dar pentru asta ar trebui să nu mai fac nimic,
să nu mai spun, să nu mai râd,
să rămân mută în oricare secundă.
Mi-e imposibil, pentru că ființa mea e undă,
e o vibrație a marelui zeu,
așa că-n delir și-n sfințenie sunt tot eu,
cu petalele zburate
ori cu ochiul peltic.
Tu știi să mă găsești și să mă scoți
dintr-un sâmbure cât de mic
și să mă faci să rodesc.
Oh, Doamne,
cât pot să Te iubesc!

12227674,width=178,height=178

June 8, 2016

NOUL MEU EDEN

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 6:58 pm

Parcă cerul a căzut și s-a umplut de libelule,
așa cum în epoci de jale
se umplea de lăcuste.
Cine sunt cei care-ar vrea să mă muște,
să fure,
să-mi ia merele din Eden,
ori să urle că florile mele nu au polen?
Sunt dușmani ori prieteni,
pregătiți să mă umple de vini,
să-mi ofere bogata coroană de spini,
ca și cum ar fi piepteni?
Sunt din nou la fântâna cu apa cea vie,
liberă de ierburi și broaște.
În jurul meu, mulți pupă moaște
și le cred Dumnezeu,
dar eu știu că-L port pe El sub coaste,
în inima fragilă
și plină de milă.
Sunt mai frumoasă ca oricând,
mai tăioasă,
mai pură ca o floare,
mai plină de miere și gând,
de măreția firii.
Dezlegată de orice povară,
tămăduită de dorul de țară,
mă-nfior cu fervoare
de dumnezeirea Iubirii.

metsa-eden

May 22, 2016

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:59 pm

Am pământ în plămâni
și inima plină de crengi răsucite în sus.
Pașii mei sunt încă stăpâni
peste zori și peste apus.
Mi-e cântecul mai lent și mișcarea aproape fetală,
existența aceasta domoală
e ca o halucinare a minții.
E ca atunci când ești adolescent și-ți minți părinții,
care nu știu că tu faci o greșeală.
Mă mai feresc și-acum de Dumnezeu
și mi-e frică,
nu pentru o greșeală mică, pe care o repar cu-o simplă remușcare.
mi-e frică pentru această floare
din pieptul meu,
păzită de coaste ca de un gard înghimpat.
Mă rog să recapăt tot ce-am aflat,
tot ce-am iubit,
tot ce s-a dus.
Mă ridic pe vârfuri spre cuvântul nespus,
până la îngerii cei mari
și-i fac să se uite la mine.
Mi-e soare și mi-e bine în vis,
dar vreau lumină în realitate,
să o ating și s-o tocesc în coate,
s-o gust,
s-o îmbrac,
să o sorb.
Din ochiul meu, deseori orb,
curge o lacrimă albastră.
Ferește-mă, Doamne, de năpastă,
de boală și de singurătate.
Te rog, ține la Tine cuiele ce mi le vor bate
în lemnul crucii din gând.
Iubește-mă cu muguri și ține-mă aproape,
peste ape
călcând.


purple

May 21, 2016

SPIȚĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 9:50 pm

Eu vin din oameni frumoși,
mă trag din sânge curat,
din ombilic neprihănit,
de împărat.
Cu strugurii am stat la copt,
cu mierea m-am dospit,
mi-e râsul moale ca untul
și destinul nedușmănit.
Când am coborât din materna caleașcă,
am văzut o mână zeească,
care-mi ținea crugul de cer,
ce mă hrănea.
Împărăteasa mea,
când mi-a dat viață,
mi-a albit duhul până dimineață
și mi-a curățat viitorul
de plante otrăvite,
așa cum țăranul plivește ogorul.
Nu m-a lăsat să fiu viciată ori strivită
de vreo neașteptată jivină,
nu m-a lăsat să cuvânt la întâmplare
când voi fi mare.
De-aceea mă aplec mereu spre rădăcină,
că e măreață și împărătească,
și a făcut în mine loc
pentru povestea lumească
a muntelui meu de noroc, plin de grote și de fiare.

E atâta lumină în această chemare,
încât viața mea
pare mai degrabă legată de singularul soare
decât de forfotitorul pământ,
așa cum glasul meu nu ține de gură
ci de cuvânt,
de puterea lui mistuitoare si grea.
Dă-mi, Doamne, înapoi
împărăteasca mea mirare
și lasă-mă
să cânt!

38f3466214fade4bd79d83eca6aac050

May 11, 2016

MĂR ȘI ADEVĂR

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:39 am

Mi-e poftă de mere,
de fructele brute, neîncepute,
de mărul din paradis.
Dumnezeu mi-a promis
că mă lasă să gust
și din fructul îngust al durerii.
pentru ca apoi să simt dulceața mierii
din fructul cel plin.
Numai că am adormit în pelin
și m-am curățat de veninul dintâi.
Tu ai vrut să rămâi
dincolo de poarta de fier,
sub blestemul stingher
al celui rupt de arcă.
Parcă
te auzeam cum mă strigi,
cum îmi spui
cuvântul nimănui
și n-am întins inelul să te iau din infern.
Tu ai rămas etern
dezlipit de crudul adevăr strâns în măr.
Numai eu am simțit
cum mă prinde îngerul de sus
și-mi lasă gândul smerit
dar ochiul greu de lumină.
Cândva, într-o grădină
te-am găsit.
Tu n-ai știut să muști din mărul vieții
și-ai pierit.
Eu am rămas grea în dimineață
și am văzut
cum lumea se umple de ceață.
Mie mi s-a dat nemurirea
la schimb
cu acest nimb,
dar tu,
iubirea mea,
ai rămas doar o stea.

red-apple-temptation-sanjay-nayar

May 3, 2016

NOUL IERUSALIM – parabolă (reeditare)

Filed under: Literatura,Naratiune,Parabola — Maria Barbu @ 9:11 pm

Aurel Dohotaru, fost secretar de stat în guvernul României, actualmente om de afaceri independent, tremura de frig în timp ce închidea portiera mașinii sale, pe care o lăsa în parcarea de la aeroportul internațional Henri Coandă din București.
Deși mai era foarte puțin timp până la sărbătoarea Paștelui ortodox, era o vreme rece, mohorâtă și ploioasă, spre deosebire de alți ani când, la sfârșitul lui aprilie, era frumos și însorit.
Aurel încălțase o pereche de pantofi noi și îl dureau degetele de la picioare, mai ales la piciorul drept, pe care și-l paradise în adolescență, când mersese ca nebunul cu motocicleta BMW care-i aparținea tatălui său, mare polițist la vremea aceea. Nici pardesiul, abia cumpărat de la un boutique de mare firmă, nu-i convenea, parcă ar fi fost al unui străin, pentru că încă nu mirosea a el, adică nu avea aroma aceea de mosc și vetiver, care-i plăcea atât de mult.
Abia ajunsese Aurel Dohotaru în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Era nerăbdător să-l revadă pe vechiul său prieten, Sakis Antonopoulos, pe care-l știa de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care românii îl aveau cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă Aurel si-a dat seama că sumele care le reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul copilăriei lui Aurel, un cartier destul de rău famat, pentru că era cam plin de țigani și mitocani! Era o nemernicie că se putea întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți crezuseră că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vor deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar au aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luau masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziunea națională, unde le plăcea amândurora să meargă și să mănânce somon cu sos de piper verde!
Aurel Dohotaru ținea la Sakis ca la un frate, îl dusese în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcuse să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luase în Delta Dunării și-l făcuse să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Lui Aurel ii era drag Sakis pentru că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii români, care, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis Antonopoulos rămânea pentru Aurel un reper al prieteniei și știa sigur că dacă avea nevoie de ceva, putea să-l sune și acesta l-ar fi primit fără discuție în casa lui din Atena, sau putea da o fugă la Londra să se întâlneasca urgent cu John Dewey, bancherul lui Sakis, un englezoi simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii.
Dar acest John avea ceva sânge românesc credea Aurel, tot așa cum Sakis credea despre acelasi individ că are sânge grecesc! Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-si rudele engleze ortodoxe fără să vrea!
Ajunși la vin și cafele, Aurel și Sakis și-au dezlegat limbile și au răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile lor le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni Europene.
Vorbind pe îndelete, au ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon? întrebă Sakis.
– Da, de ce întrebi asta? se miră Aurel.
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu, se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară! răspunse Sakis cu convingere.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, pe locul lui adevărat și să fie Al Treilea Templu, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el! comentă oarecum zeflemitor Aurel.
– Băi, eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă pare ca nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la viciile bogaților. Cum de tolerați toate astea?
– Ei, sunt așa numai popii cu funcții înalte, că sunt și preoți sărmani dar cu har o grămadă. Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Dar lasă, că și la voi e tot cam așa, cu autocefalia!
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta, Doamne ferește! Credeam însă că Biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, Casa poporului sau Parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această țară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
S-au ridicat tăcuți de la masă după ce au plătit nota și parcă și Aurel și Sakis erau storși de energie.
S-au dus la hotel pe jos, au mers fără să spună nici un cuvânt, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, iar în holul hotelului s-au despărțit cu o îmbrățișare blândă.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine, Aurel!

big_exterior solomon_temple

Next Page »

Blog at WordPress.com.