MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 19, 2017

SOMN ȘI TREZIE

Filed under: Poetry,Poezie — Maria Barbu @ 2:19 am

Hei, unde v-ați ascuns?
În pământ, în grădină, în lut,
în cuvântul neînceput,
în copacul a cărui rădăcină se duce până-n iad
și coroana îi zburdă în rai?
Parcă nici nu mai ai unde să stai
dacă nu ai propria ta buclă de vis,
nici nu mai primești fructul promis
și nici chiar pâinea cea pentru ființă.
Trebuie să cauți în propria conștiință,
să vezi ce scrie-n cartea aceea de păcate,
să afli dacă ai vreo șansă de mântuire
sau poți s-o obții cu o simplă mărturisire
a unui gând viclean sau erotic încins.
Văd că te-ai cam aprins,
ai călcâiele în flăcări albastre
și uiți că viața se naște din pântecele viu
nu din cine știe ce moaște.
Eu mă tot țin de coastă,
de dragul meu Adam
ce-mi pare acum o pasăre măiastră,
întârziată pe-un ram ce nu-i mai aparține,
dar e bine că zborul rămâne
opțiunea eternă.
Vino aproape, dă-mi sufletul tău
să-mi fie pernă!

Advertisements

November 8, 2017

VIAȚĂ ȘI ÎNGERI

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 2:46 am

Din îngeri ți-am făcut un rai,
mi-a spus bunul Dumnezeu,
când tocmai mă născusem caldă
și nu știam că eu sunt eu.
Pe urmă, în primăvara vieții,
I-am reproșat că-i raiul mic,
că n-are dealuri și cascade,
că nu pot învăța nimic
din acest simplu peisaj.
Dumnezeu, dragul, a zâmbit
și mi-a trimis un dulce paj, să-mi fie ghid,
să-mi fie schit,
ori simplă gură pe obraz.
Și mai târziu, cam pe la prânz,
iar am țipat în divina ureche,
spunând că am nevoie de un mânz,
să-l învăț zborul peste timp,
căci în burghezul meu Olimp
aș fi vrut poate și puțină streche.
Iar Dumnezeu mi-a dat din nou,
o lume, ceruri, munți și chipuri vii
și m-a lăsat să îmi găsesc mai pe-ndelete drumul,
chiar folosind făclii
din propria-mi piele,
din propriul tumult.
Abia atunci am înțeles ce-nseamnă mult
și de departe am trimis spre El
cel mai umil din zâmbetele mele.
Și-atuncea, Dumnezeu,
mi l-a făcut arhanghel.


November 2, 2017

CREDINȚĂ ȘI FIINȚĂ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 8:41 pm

Nu m-am dezis de credință,

nu mi-am pus cenușa propriei vinovății

în găleți transparente

s-o poată vedea și cei morți și cei vii.

O păstrez pentru mine,

să o pun în grădină, la rădăcină de trandafiri.

Mi se pare o biruință asupra acelui întuneric adânc

ce ne pândește pe fiecare,

și pe cel mic și pe cel mare

și pe străbunicul bărbos și pe fragedul prunc.

E frica de viață, e norul toxic și verde

care-L ascunde pe Dumnezeu

și El nu ne mai vede și nu ne mai poate iubi.

Doar din floarea inimii mai poate veni

leacul pentru această boală urâtă.

Natura nu e niciodată posomorâtă și nu exhală orori.

Noi parcă am ține de doi sori,

de unul blând și dulce,

care ne crește

și ne povestește unde merge să se culce

și unul gorgon și flămând,

care ne amenință că de nu suntem cuminți

ne va sfâșia cu proprii săi dinți.

Eu cred doar în lumină, în ființa desăvârșită,

pe care o simt pregătită în mine

sa iasă și să dea muguri.

Cei fără credință mor fără struguri

și fără vin, înecați în pelin

și cu sufletul iască,

în timp ce în noi se mișcă mereu

infinita spirală

a lui Dumnezeu.

November 1, 2017

DISONANȚĂ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 2:02 am

Ce mare risipă de duh în nopțile în care luna
e-o tainică piramidă plăpândă.
Lampa din piept se-aprinde blândă, 
făcând vizibilă inima.
Lent, se topesc ghețarii din văzduh, ca niște iele în mișcare,
răsare iarbă pentru fiare și se adună apă bună în fântână.
Parcă te schimbi mereu într-un altcineva,
te văd și-mi vine să fug
cu o coroană de simțiri mai dulci și mai profane,
la care nu răspunzi, tu arzi pe rug,
pentru idei ori teorii pe care singur le-ai simțit a fi cumplit de vane.
Ne despletim, suntem două spirale îndepărtate,
nu mai avem aceleași arcuiri domoale.
Ades mai rezonăm cum clopotul din dom,
dar mierea-aceea dulce s-a uscat,
făcându-se un chihlimbar solid din cleiul de pe pom
lăsat de urme lipicioase de iubiri.
Când mă visam vestală, tu zideai mânăstiri
și îmi vânai zănatec coapsa goală,
eu îți plantam capcane în care sângerai,
era un joc mai tare și mai crud
din care ieșeam drepți și-nalți precum coloane,
ori arcuri de bogat serai.
Azi e un munte straniu care ne desparte
și umbra otrăvindu-ți orice gând,
la tine-i parcă veșnic numai noapte,
la mine-i un belșug de struguri și agude,
de pere dulci
și mere coapte,
e parcă raiul pe pământ. 

October 18, 2017

SIMPLITATEA IUBIRII

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 12:23 am

Pierdută-n protocoale, pe jumătate vii,
pe jumătate arzând,
iubirea mea se ascunde undeva, tremurând
de spaima unui foc mai mare.
Ferecatele uşi nu-i mai dau siguranţă,
crucea veche de la căpătâi
o trimite la clipa dintâi
şi asta e o sursă de anxietate.
Iubirilor le place în singurătate
să-şi desfacă petalele, să se dăruiască,
să-şi arate odoarele,
lumina să roiască în jurul bulbului suprem.
Câteodată gem
de prea multă făptură adunată în sine
şi nici nu mai contează
dacă e rău sau dacă-i bine
felul acesta mult prea suav al iluziilor noastre,
proiectate pe ecranele lăuntrului,
îngrădite de coaste
ori de cosmice pervertiri.
Iubiţii mei s-au dorit miri
şi au sfârşit în spinii de calvar,
neînţelegând prea bine
dacă eu le eram un dar
sau ei erau un chin pentru mine.
Nimic nu mai contează în nopţile reci
decât coapsa caldă
care nu te lasă să pleci
şi care ţine de strajă.
Când arcurile lumii se încurcă vremelnic,
iubirea le desface
cu cea mai simplă vrajă,
fără dogmă şi fără ritual,
uşor şi aproape feeric,
precum într-o sală de bal,
în care, din sunet de pian şi din cristale,
s-a generat un alt univers,
cu totul nou şi original.

October 11, 2017

NOE FEMININ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 9:12 pm

Pietre de moară în inima goală,
lumea, afară, s-a stins.
Ochii sunt cubici de plâns
şi Dumnezeu s-a îmbrăcat în smoală.
De unde vine atâta ploaie piezişă,
atâta otravă ce nu se mai lasă spălată?
Lumina e plată
şi nu mai lasă contur
nici zilei, nici nopţii,
nici la ce e-năuntru,
nici la ce e în jur.
Sunt parcă prinsă de valul prăvălit peste oameni,
cu duşmănie, cu gând ucigaş
şi nu ştiu cum voi ieşi din ruine,
cum o să revin iar în soare,
dar eu nu mă las
strivită de-o biata furtună,
chiar de ar fi şi potopul cel biblic.
Sunt noul Noe, feminin acum,
şi arca îmi e paznic.
E poate întuneric,
e poate hăul groaznic,
dar eu voi şti să-mi croiesc drum.
Din ziua divină dintâi nu-i nici o firimitură,
parc-am rămas cu soarele în gură
şi-mi arde limba, dinţii cu silabe.
Numai în umeri e ceva ce roade
şi osul şi întreaga arcuire.
Sunt aripi oare
sau e o nouă arcă de iubire?

September 26, 2017

PARADIS ÎN VIS

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:41 am

Parcă mă-mpiedic şi cad în somn,
parcă mă-mbăt,
parcă dorm şi ascult mereu
ce mai are de spus Dumnezeu,
Acela pe care-L pot întâlni
în poveştile mele de noapte ori de zi.
E poate un Dumnezeu personal,
cu care descurc înţelesuri,
care mă ascultă şi-mi dă cheia tristeţii
de la poarta vieţii
cu cărări întortocheate.
Ştiu că adeseori mă priveşte din spate
şi-mi vede silueta felină
şi ştie când mă rătăcesc în grădină
ori când îmi oblojesc vreo rană
de femeie ori de mamă.
Pe crengile din vis cântă păsări măiastre
cu pene albastre,
se rătăceşte câte un ibis înţepat de-o albină.
E-un întreg paradis care mi se oferă fără nici un merit,
fără nici un eroism,
ba, parcă ar creşte din propriul meu egoism,
din acel egoism din care-am băut toţi,
şi vii şi morţi
şi care ne face să ne vedem grozavi şi nemuritori.
Parc-am fi sori, parc-am fi munţi
când suntem doar biete făpturi
legănate de vânt.
Mă-mpiedic iar de cuvânt, de silabe, de sunete
şi mi se par crescute dintr-o altfel de materie
de care lumea se sperie şi fuge,
cum face-un prunc care nu mai suge la sân
şi rămâne flămând.
Mă prind de tine c-un gând,
rotund ca un cârlig şi greu ca o ancoră de fier.
De focul tău mă frig
dar ştiu că n-o să pier.

 

September 5, 2017

TOAMNĂ TOTALĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:23 pm

Mi se înclină axul ca pământul,
spre soarele adânc pe care mi l-ai dat.
Am mâncat dulce, iute şi sărat
dar cerul gurii a simţit şi plânsul
.

E alta verticala care mă va ţine,
e altul muntele din răsărit.
Te-am aşteptat şi ai venit,
cu tolba de-ntrebări săgetătoare,
cu tonul tău dinamic, care doare,
cu noi răspunsuri şi cu noi trofee.
Cum puteam rezista eu,
ca femeie,
atâtor alegaţii-mbogăţite,
ce semănau cu cregile de meri, răpuşi de fructe?
Mi-e bine iar,
mi-e cald şi plin.
Se umple şi butoiul vechi cu vin
şi se împrăştie aroma lui totală.
În casa mea, ce părea goală,
e iarăşi zumzet de albine.
Mi-e râsul stăpânit de tine,
întocmai ca un mânz năvalnic,
e toamnă pe pământ şi-n cer e praznic,
dar inima-mi e tot gravidă de lumină
şi de edenul nou înmugurit.
În somnul meu e-o rădăcină
care va creşte-n infinit.

1347874

August 27, 2017

IUBIRE ETERNĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 5:01 pm

Un trup bronzat de bărbat încalecă orizontul
ca pe un cal înrourat.
Zarea se lasă pe-o coapsă albastră,
lumina linge nisipul
şi deschide scoicile rămase până acum fecioare.
Marea parcă doare,
mirosul ei puternic de vintre desfăcute
ne fură minţile
şi ne lasă sufocaţi, pe tăcute,
de imagini firbinti.
Printre atâtea dorinţi parcă nici nu te mai recunoşti,
te răsuceşti în tine orb de gând,
suspinând
în căldura caniculară.
Îmi place să fie vară,
să fie foc şi soare,
să ţipe sângele în noi
cu glas milenar,
să ni se pară că suntem egipteni, faraoni ori chiar sfincşi,
să ne plimbăm prin grădini pline de flori
şi să ne credem nemuritori.
Ce cald e aerul, de amintiri ameţit,
ca un tăciune clocotit
ori ca o piatră abisală.
Din iubire nu există ieşire,
e ca un culoar spre paradis,
spre raiul promis atâtor generaţii.
Ce ador cel mai mult
este să mă-ntorc între Graţii
şi să-mi strig setea de infinit.
Dintre toate minunile lumii,
numai una mă portretizează,
în chipul cel mai iubit.

August 24, 2017

NUNTĂ CRUNTĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:48 pm

Ce ai făcut cu mine, Doamne?
M-ai rupt din carne şi din os
şi nu am cum să mă mai cos,
nu pot s-adun ce vreau să spun,
nu mai pot face curcubee
din partea mea miraculoasă de femeie
şi nu mă mai pot regăsi întreagă
în casa mea de vise,
dragă.
M-ai despărţit de tot ce-am fost
şi cred că ai găsit vreun rost
bucăţilor mele osirizate,
durute şi împrăştiate,
în pământ şi în cer,
în focuri şi-n ape,
aşa de dureros că nici nu ştiu ce e mai aproape
ori mai departe
şi nu mai pot deosebi
noaptea de zi.
De ce eşti crud cu mine, Preasfinte?
Pentru că te-am ţesut din cuvinte
şi ţi-am făcut năframă de cununie
din metalele care-mi plac mie
şi ţi-am dat aură de soare
ca pe timpurile vechi şi pieritoare?
Nici nu ştiu cum să-ţi spun
că te simt acum peste tot,
că mă locuieşti
aşa cum un lăstun
stă între crengi şi-şi face cuib
din propriul trup bogat în pene.
Cum să-ţi arăt că te găsesc frumos
şi că te-aş vrea doar pentru mine pe vecie,
stând peste timp alene.
Îmi e ruşine, Doamne,
deşi n-ar trebui să-mi fie,
căci tu, făcându-mă mireasă,
m-ai devorat ca pe o pâine de pe masă
şi m-ai asimilat în tine ca pe un vin mai dulce
ori m-ai prins la piept
ca pe o broşă cu rubine.
De ce mă rupi acum de toate
ca să mă pui pe cruce?
Ţine-mă strâns şi bine pe altar,
toată,
nu jumătate,
căci sunt plină de har!

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.