MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

August 26, 2016

NAȘTERE ȘI CUNOAȘTERE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Măriile nasc mereu prunci
și nașterea e ca o prăpastie în care te arunci
și din care niciodată nu știi
dacă o să mai revii
ori dacă o să mai fii la fel.
Pruncul e ca un degețel de zeu,
e ceva între “tine” și “eu”,
sau poate dincolo de tot.
Miracolul nu se explică,
nu are fereastră și nici o ușă, cât de mică,
prin care să intri în el,
să-l poți fotografia.
Miracolul e parte din ființa ta,
e ca o celulă, ca un țesut.
Când dai iubire, uneori dai și ce nu ai vrut
și ce-ai fi dorit să păstrezi pentru tine
ori pentru Dumnezeu,
dar nu te poți stăpâni,
nu poți să te oprești din a iubi,
așa cum nu te poți opri din a naște.
Numai că toate astea fac în tine o rană adâncă,
țâșnește sângele crud,
care te năpădește și te mănâncă
și nici nu ai cum să te ascunzi.
Poate că toată tristețea asta din noi
vine din durerea creației dintâi,
când Cel Înalt a ieșit din Sine,
a fost tăiat în doi
și a ajuns până la jivine.
O, Doamne, Tu ai făcut Măriile să nască,
numai ca să Te cunoască!

Tree-of-Life

August 14, 2016

INACCEPTABILA MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:31 pm

Moartea are-un calendar al ei, o agendă, o rută
și, de multe ori,
ființele tale cele mai dragi o întâlnesc pe slută
și nu mai scapă din gura ei devoratoare.
Încerci să strigi că te doare,
că nu vrei, că e atât de absurd,
dar moartea calcă precum un tren
care merge spre Lourdes,
lăsându-ți mereu o speranță, o iluzie, un fum.
Până în ultima secundă tu tot mai simți că iubirea ta va scăpa,
va trăi, va fi mereu cu tine,
pentru că omul e făcut să creadă numai în bine
și să nu înțeleagă sfârșitul.
Existența noastră seamănă cu împletitul,
la care muncești o viață
și care se destrămă într-o clipă, în ceața
unei suferințe de neacceptat.
Dacă Dumnezeu ar fi fost bărbat
nu ar fi lăsat să se întâmple asemenea dezonoare,
iar dacă ar fi fost femeie, ar fi lăsat măcar o cale
prin care să te salvezi, să fugi,
să te metamorfozezi și să nu ajungi niciodată la un final dureros.
Poate că ar fi fost prea frumos
dacă Dumnezeu ar fi vrut
să facă din această creație
o altă ecuație,
una a vieții fără sfârșit.
Mă lupt cu El în infinit
și-L cert și-L conjur.
E atâta durere în mine și-n jur,
că nu mai încape.
Dar El pășește liniștit peste ape!


funeral-flowers

August 2, 2016

APOCALIPSĂ RATATĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:21 am

A fost din nou sfârșitul lumii,
profeții par să se înmulțească prin spori.
De la noi și până la sori
sunt numai prunci ai luminii,
numai nenăscutele vise ale unor condori.
Mă trag de mână fractalii,
mă împunge fiecare cerb din aurite medalii,
dar nu mă oprește nimeni din această alergare
existențială.
Bucuria e-n fiecare petală de floare,
în fiecare bob încolțit.
De ce oare vin doar profeții
iar Mesia încă nu a venit?
E-un ev dual, al fericirii în vârf
și al durerii la poalele vieții,
e-o nerăbdare de-a fi precum scaieții,
o dezinvoltă stupiditate
străbate această omenire neinstruită.
Mintea, ca și inima, se cere primenită,
se cere antrenată spre cer,
altfel moare strivită de ger
ori de propria-i neputință.
Cineva ne pune botniță la ființă,
ne rupe de runele primordiale.
Numai în adânc mai este vie lava,
în adâncul neclintit al celulei dintâi,
din care toți am venit
și-n a cărei dulceață ai tot vrea să rămâi.

Australian heatwave causes wildfires

July 20, 2016

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Într-un fel de ghioc, într-un joc
al destinului,
eu sunt regina setei și cineva e regele vinului.
Aș vrea să mă întorc în ciorchine,
să-mi simt sevele circulând
prin artere,
să văd sângele cum vine
și se înnoadă pe un toiag al iubirii,
sau pe un fel de prag
al nemuririi
sau al unui sus cât mai înalt.
Mă devoră dorința ca fulgerul,
mă arde pe stern,
mă taie toată,
de parc-aș fi o bacantă care se-mbată
și intră-n orgii
pentru a-i arata zeului felul ei de-a-L iubi.
Și totuși, mi-e atât de bine pură,
cu frunze de arțar pe gură,
cu sânii strânși în coajă,
cu pleoapele pline de spic,
dar pentru asta ar trebui să nu mai fac nimic,
să nu mai spun, să nu mai râd,
să rămân mută în oricare secundă.
Mi-e imposibil, pentru că ființa mea e undă,
e o vibrație a marelui zeu,
așa că-n delir și-n sfințenie sunt tot eu,
cu petalele zburate
ori cu ochiul peltic.
Tu știi să mă găsești și să mă scoți
dintr-un sâmbure cât de mic
și să mă faci să rodesc.
Oh, Doamne,
cât pot să Te iubesc!

12227674,width=178,height=178

June 8, 2016

NOUL MEU EDEN

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 6:58 pm

Parcă cerul a căzut și s-a umplut de libelule,
așa cum în epoci de jale
se umplea de lăcuste.
Cine sunt cei care-ar vrea să mă muște,
să fure,
să-mi ia merele din Eden,
ori să urle că florile mele nu au polen?
Sunt dușmani ori prieteni,
pregătiți să mă umple de vini,
să-mi ofere bogata coroană de spini,
ca și cum ar fi piepteni?
Sunt din nou la fântâna cu apa cea vie,
liberă de ierburi și broaște.
În jurul meu, mulți pupă moaște
și le cred Dumnezeu,
dar eu știu că-L port pe El sub coaste,
în inima fragilă
și plină de milă.
Sunt mai frumoasă ca oricând,
mai tăioasă,
mai pură ca o floare,
mai plină de miere și gând,
de măreția firii.
Dezlegată de orice povară,
tămăduită de dorul de țară,
mă-nfior cu fervoare
de dumnezeirea Iubirii.

metsa-eden

May 22, 2016

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:59 pm

Am pământ în plămâni
și inima plină de crengi răsucite în sus.
Pașii mei sunt încă stăpâni
peste zori și peste apus.
Mi-e cântecul mai lent și mișcarea aproape fetală,
existența aceasta domoală
e ca o halucinare a minții.
E ca atunci când ești adolescent și-ți minți părinții,
care nu știu că tu faci o greșeală.
Mă mai feresc și-acum de Dumnezeu
și mi-e frică,
nu pentru o greșeală mică, pe care o repar cu-o simplă remușcare.
mi-e frică pentru această floare
din pieptul meu,
păzită de coaste ca de un gard înghimpat.
Mă rog să recapăt tot ce-am aflat,
tot ce-am iubit,
tot ce s-a dus.
Mă ridic pe vârfuri spre cuvântul nespus,
până la îngerii cei mari
și-i fac să se uite la mine.
Mi-e soare și mi-e bine în vis,
dar vreau lumină în realitate,
să o ating și s-o tocesc în coate,
s-o gust,
s-o îmbrac,
să o sorb.
Din ochiul meu, deseori orb,
curge o lacrimă albastră.
Ferește-mă, Doamne, de năpastă,
de boală și de singurătate.
Te rog, ține la Tine cuiele ce mi le vor bate
în lemnul crucii din gând.
Iubește-mă cu muguri și ține-mă aproape,
peste ape
călcând.


purple

May 21, 2016

SPIȚĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 9:50 pm

Eu vin din oameni frumoși,
mă trag din sânge curat,
din ombilic neprihănit,
de împărat.
Cu strugurii am stat la copt,
cu mierea m-am dospit,
mi-e râsul moale ca untul
și destinul nedușmănit.
Când am coborât din materna caleașcă,
am văzut o mână zeească,
care-mi ținea crugul de cer,
ce mă hrănea.
Împărăteasa mea,
când mi-a dat viață,
mi-a albit duhul până dimineață
și mi-a curățat viitorul
de plante otrăvite,
așa cum țăranul plivește ogorul.
Nu m-a lăsat să fiu viciată ori strivită
de vreo neașteptată jivină,
nu m-a lăsat să cuvânt la întâmplare
când voi fi mare.
De-aceea mă aplec mereu spre rădăcină,
că e măreață și împărătească,
și a făcut în mine loc
pentru povestea lumească
a muntelui meu de noroc, plin de grote și de fiare.

E atâta lumină în această chemare,
încât viața mea
pare mai degrabă legată de singularul soare
decât de forfotitorul pământ,
așa cum glasul meu nu ține de gură
ci de cuvânt,
de puterea lui mistuitoare si grea.
Dă-mi, Doamne, înapoi
împărăteasca mea mirare
și lasă-mă
să cânt!

38f3466214fade4bd79d83eca6aac050

May 11, 2016

MĂR ȘI ADEVĂR

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:39 am

Mi-e poftă de mere,
de fructele brute, neîncepute,
de mărul din paradis.
Dumnezeu mi-a promis
că mă lasă să gust
și din fructul îngust al durerii.
pentru ca apoi să simt dulceața mierii
din fructul cel plin.
Numai că am adormit în pelin
și m-am curățat de veninul dintâi.
Tu ai vrut să rămâi
dincolo de poarta de fier,
sub blestemul stingher
al celui rupt de arcă.
Parcă
te auzeam cum mă strigi,
cum îmi spui
cuvântul nimănui
și n-am întins inelul să te iau din infern.
Tu ai rămas etern
dezlipit de crudul adevăr strâns în măr.
Numai eu am simțit
cum mă prinde îngerul de sus
și-mi lasă gândul smerit
dar ochiul greu de lumină.
Cândva, într-o grădină
te-am găsit.
Tu n-ai știut să muști din mărul vieții
și-ai pierit.
Eu am rămas grea în dimineață
și am văzut
cum lumea se umple de ceață.
Mie mi s-a dat nemurirea
la schimb
cu acest nimb,
dar tu,
iubirea mea,
ai rămas doar o stea.

red-apple-temptation-sanjay-nayar

May 3, 2016

NOUL IERUSALIM – parabolă (reeditare)

Filed under: Literatura,Naratiune,Parabola — Maria Barbu @ 9:11 pm

Aurel Dohotaru, fost secretar de stat în guvernul României, actualmente om de afaceri independent, tremura de frig în timp ce închidea portiera mașinii sale, pe care o lăsa în parcarea de la aeroportul internațional Henri Coandă din București.
Deși mai era foarte puțin timp până la sărbătoarea Paștelui ortodox, era o vreme rece, mohorâtă și ploioasă, spre deosebire de alți ani când, la sfârșitul lui aprilie, era frumos și însorit.
Aurel încălțase o pereche de pantofi noi și îl dureau degetele de la picioare, mai ales la piciorul drept, pe care și-l paradise în adolescență, când mersese ca nebunul cu motocicleta BMW care-i aparținea tatălui său, mare polițist la vremea aceea. Nici pardesiul, abia cumpărat de la un boutique de mare firmă, nu-i convenea, parcă ar fi fost al unui străin, pentru că încă nu mirosea a el, adică nu avea aroma aceea de mosc și vetiver, care-i plăcea atât de mult.
Abia ajunsese Aurel Dohotaru în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Era nerăbdător să-l revadă pe vechiul său prieten, Sakis Antonopoulos, pe care-l știa de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care românii îl aveau cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă Aurel si-a dat seama că sumele care le reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul copilăriei lui Aurel, un cartier destul de rău famat, pentru că era cam plin de țigani și mitocani! Era o nemernicie că se putea întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți crezuseră că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vor deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar au aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luau masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziunea națională, unde le plăcea amândurora să meargă și să mănânce somon cu sos de piper verde!
Aurel Dohotaru ținea la Sakis ca la un frate, îl dusese în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcuse să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luase în Delta Dunării și-l făcuse să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Lui Aurel ii era drag Sakis pentru că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii români, care, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis Antonopoulos rămânea pentru Aurel un reper al prieteniei și știa sigur că dacă avea nevoie de ceva, putea să-l sune și acesta l-ar fi primit fără discuție în casa lui din Atena, sau putea da o fugă la Londra să se întâlneasca urgent cu John Dewey, bancherul lui Sakis, un englezoi simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii.
Dar acest John avea ceva sânge românesc credea Aurel, tot așa cum Sakis credea despre acelasi individ că are sânge grecesc! Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-si rudele engleze ortodoxe fără să vrea!
Ajunși la vin și cafele, Aurel și Sakis și-au dezlegat limbile și au răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile lor le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni Europene.
Vorbind pe îndelete, au ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon? întrebă Sakis.
– Da, de ce întrebi asta? se miră Aurel.
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu, se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară! răspunse Sakis cu convingere.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, pe locul lui adevărat și să fie Al Treilea Templu, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el! comentă oarecum zeflemitor Aurel.
– Băi, eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă pare ca nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la viciile bogaților. Cum de tolerați toate astea?
– Ei, sunt așa numai popii cu funcții înalte, că sunt și preoți sărmani dar cu har o grămadă. Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Dar lasă, că și la voi e tot cam așa, cu autocefalia!
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta, Doamne ferește! Credeam însă că Biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, Casa poporului sau Parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această țară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
S-au ridicat tăcuți de la masă după ce au plătit nota și parcă și Aurel și Sakis erau storși de energie.
S-au dus la hotel pe jos, au mers fără să spună nici un cuvânt, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, iar în holul hotelului s-au despărțit cu o îmbrățișare blândă.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine, Aurel!

big_exterior solomon_temple

April 25, 2016

PAȘTE FERICIT! – parabolă

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:38 pm

Adriana Costa era o femeie trecută de prima tinerețe, foarte frumoasă însă și de o bogăție intelectuală care o făcea să radieze, pur și simplu. În centrul universitar lusitan de tradiție, unde Adriana preda Istoria religiilor, își făcuse foarte repede și nume și renume, căci era adorată de studenți pentru uriașele ei cunoștințe în materie religioasă dar și pentru excepționala și foarte originala sa abordare, făcându-i pe tineri să simtă că abia după cursurile Adrianei Costa puteau înțelege cu adevărat ceva din ce înseamnă religia, Biserica ori credința și puteau spune că se simt cu adevărat liberi în relația lor cu Divinitatea.
Avea femeia asta o asemenea aură și o asemenea ușurință în a vorbi despre religie ori despre Dumnezeu, încât îți dădea impresia că s-a conversat cu Dumnezeu Însuși, care i-ar fi dezvăluit, ei și numai ei, toate adevărurile lumii, iar ea avea talentul și abilitatea de a picura aceste adevăruri, ușor și subtil, picătură cu picătură, în mintea și în sufletul tinerilor.
În primăvara acelui an ajunseseră la curs chiar la iudeo-creștinism și Adriana avea atât de multe lucruri să le spună și din cărți, dar și din experiența personală, încât studenții ei nici nu se mai îndurau să plece din amfiteatrul destul de întunecat și rămâneau mult peste limita orară a cursului, căci, fiind ultimul curs de după-amiază, stăteau fără grijă că-i va forța cineva să elibereze sala.
Era în anul acela de grație, 2013, o primăvară atât de parfumată, atât de îmbătătoare și atât de solicitantă pentru simțuri, încât cu greu se puteau struni ca să țină toate regulile perioadei din apropierea Paștelui, care, pentru acea comunitate universitară creștină, era cea mai importantă sărbătoare din calendarul religios.
Într-o după amiază, când urmau să intre peste puțin timp în săptămâna patimilor, după ce-și terminase cursul, văzând că studenții nu se îndurau să plece, Adriana se apucă să le povestească ceva despre ea, misterioasa ființă care poposise pe meleaguri lusitane când era deja adultă și se căsătorise aici, dar care provenea de fapt de undeva din Estul ortodox european.
Când Adriana se apucă de povestit, lumina se filtra delicat prin perdelele amfiteatrului, creînd o atmosferă specială, ca de invocare, ca de miraculoasă reînviere a trecutului.
Vocea Adrianei, profundă și caldă, fără nici un fel de stridențe, curgea onctuoasă sub bolțile sălii, în timp ce studenții o ascultau fascinați, ținându-și parcă respirația.
„Cand eram copil, în mijlocul comunității iudeo-creștine în care m-am născut și am crescut, undeva pe lângă granița cu Rusia, într-o țară latină înconjurată de țări slave, îmi era de fiecare dată ciudă că Paștele evreiesc, Pesah, era mereu înaintea Paștelui ortodox, dar uitam repede ciuda atunci când mătușile mele și toți vecinii evrei mă copleșeau cu daruri și cu minunata pască azimă, pe care o mâncam fie așa, goală, fie cu lapte ori cu supă. Și ce grozavă mai era!
Familia mea era o familie mixtă, de creștini în majoritate dar aveau și evrei, care se asociaseră firesc cu rudele creștine, căci după un botez de fațadă, continuau să-și țină și sărbătorile evreiești, fără nici o temere și fără să aibă vreo problemă cu creștinii. Dimpotrivă, noi îi iubeam cu toții pe evreii noștri, care erau și buni și generoși și mereu zâmbitori, semn că se simțeau cu adevărat bine în țara aceea, în provincia aceea, în târgușorul acela.
Revenind însă la mine, când era copilă, știam atunci că după o săptămână doar venea Paștele creștin ortodox, cu ouăle roșii strălucitoare și păscuțele alea divine cu smântână ori cu ciocolată, în care era neîntrecută mama mea.
Eu nu mâncam niciodată miel, dintr-un fel de solidaritate tacită între puiul de om care eram atunci și puiul inocent al oii, sacrificat fără rost, pentru lăcomia evidentă a adulților stupizi. Dar restul bunătăților pascale mă încântau, bineînțeles.
Dar problema mea cea mai adâncă nu era legată de mâncare, ci de semnificația mistică a Paștelui creștin, căci pe cel evreiesc îl înțelegeam perfect, era simplu și logic. Paștele creștin însă mă înspăimânta de fiecare dată, căci nu vedeam nici logica trădării, nici pe aceea criminală a răstignirii și, Dumnezeu să mă ierte, nici pe aceea a Învierii.
Ceea ce mă deruta însă total, era faptul că adulții nu-și puneau nici un fel de întrebări și acceptau toată narațiunea religioasă și tot ritualul ca și cum ar fi fost cele mai mai simple și mai naturale și mai logice lucruri din lume.
Nu știu ce anume s-a întâmplat însă în primăvara anului în care urma să împlinesc paisprezece ani, pentru că a fost prima și de fapt singura oară când pur și simplu nu mi-am pus nici un fel de întrebări și am făcut exact ca adulții, care se duc la biserică și ascultă ce spune preotul și participă la tot ritualul ca și cum ar fi o parte normală a acestuia, fără să aibă nici o urmă de îndoială, nici un fior și nici o dilemă mistică
Cred că a fost primăvara în care s-a manifestat plenar triumful feminității mele în forma lui de comuniune mistică. Mă simțeam bine să fiu cu fetele mai mari și cu tinerele femei acolo, în biserică, silueta și învolburarea sângelui îmi spuneau că așa trebuie să fac și că așa este perfect.
De acel Paște am purtat pentru prima data dresuri subțiri, eram o domnișoară, mă simțeam la fel de înflorită ca o magnolie și aveam nevoie să împărtășesc asta cu toți ceilalți, iar sărbătoarea Paștelui a venit exact în acel moment când simțeam că trebuie să fiu cu ceilalți, să fac ce fac și ceilalți, să mă contopesc în acea durere și apoi în acea lumină a Învierii și am făcut asta cu toată ființa mea.
M-am simțit bine, dar după noaptea de Înviere, m-am simțit oarecum extenuată psihic, stăteam și mâncam și parcă nu puteam formula cu adevărat nici un gând.
A fost prima și singura mea sărbătoare de Paști trăită în acest fel. În anul următor, crezând că deja mă incadrasem perfect în comunitatea așa zișilor credincioși și credincioase, mama mea m-a întrebat:
– Ce faci, puiule, nu te duci și tu săptămâna asta la denii? Parcă ți-a plăcut anul trecut să te duci la biserică și să treci pe sub aer?
– Pe sub ce? Fii serioasă, mamă, crezi că mor de plăcere să le miros picioarele vecinilor noștri? Doamne ferește!
– Cum așa? Chiar așa de silă ți-a fost anul trecut și nu ai spus nimic?
– Nu, anul trecut nici nu mi-am dat seama, eram prea preocupată să fiu ca toate celelalte fete și mi se părea că sunt perfectă acolo, cu toată lumea, dar acum nu mai simt asta. Cred că anul trecut aveam o problemă hormonală care s-a exprimat religios, dacă pot spune așa.
– Vai de mine, puică, dar ce importantă ai devenit tu în doar un an? Să știi că nu e chiar bună atitudinea asta disprețuitoare a ta!
– Dar nu e nici un dispreț, decât eventual la adresa mea, nu la adresa celorlalți. Eu nu-i judec pe ceilalți că fac ceea ce fac. Îți spun doar de ce eu nu mai pot să fac ce am făcut anul trecut, atâta tot.
– Bine, fată dragă, cum vrei tu!
Cu aceste cuvinte, mama mea încheie o discuție care devenea neplăcută și chiar periculoasă pentru ea, care nu era înarmată nici cu argumente logice și nici teologice.
Așa au trecut anii și eu am rămas doar cu plăcerea dulciurilor de Paște și cu bucuria Luminii de la miezul nopții de Înviere, când, nu știu de ce, mi se întâmplă să mă emoționez până la lacrimi. În fiecare an, fără excepție.
Persista atunci pentru mine îndoiala că trăirea mea mistică e cu mult prea mult emoțională, dar am dezvoltat și căutarea rațională care duce către înțelegerea fenomenului religios pe de o parte și a trăirii mistice, pe de alta.
Am descoperit, după multe cărți parcurse și după multă experiență personală, că trăirea mistică este inerentă naturii umane, ea activează Dumnezeul din noi, Cel cu care ne naștem și pe care îl purtăm perpetuu, toată viața, în timp ce dimensiunea religioasă este oarecum artificială, religia fiind o chestiune făcută intenționat și care exprimă mai mult dorința de dominație și de putere decât credința adevărată.
De aceea probabil că am dezvoltat o rezervă față de biserică și de ritualul pe care „credincioșii” îl primesc fără să gândească, făcând o distincție clară între aceasta și credința adevărată, trăirea intensă emoțional care ți-L revelează pe Dumnezeul tău lăuntric. Iar această trăire mistică intensă îmi apare mereu în noaptea de Înviere, de fiecare dată, cu acea emoție gravă, plină, care-mi cotropește ființa.
De aceea și pot să spun, de fiecare dată, din toată inima, Paște fericit!”
Adriana Costa tăcuse, își terminase povestirea, dar continua să stea nemișcată, cu coatele pe catedră. Studenții nu mișcau nici ei, în nici un fel.
Era o liniște mai mare decât într-o biserică și aveau cu toții sentimentul că fuseseră părtași la o taină adâncă, la o revelație pe care nimeni, niciodată și-n nici o împrejurare, nu le-o mai împărtășise.

12928390_1734007076880586_1071920088626776717_n

Next Page »

Blog at WordPress.com.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 653 other followers