MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 5, 2017

TOAMNĂ TOTALĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:23 pm

Mi se înclină axul ca pământul,
spre soarele adânc pe care mi l-ai dat.
Am mâncat dulce, iute şi sărat
dar cerul gurii a simţit şi plânsul
.

E alta verticala care mă va ţine,
e altul muntele din răsărit.
Te-am aşteptat şi ai venit,
cu tolba de-ntrebări săgetătoare,
cu tonul tău dinamic, care doare,
cu noi răspunsuri şi cu noi trofee.
Cum puteam rezista eu,
ca femeie,
atâtor alegaţii-mbogăţite,
ce semănau cu cregile de meri, răpuşi de fructe?
Mi-e bine iar,
mi-e cald şi plin.
Se umple şi butoiul vechi cu vin
şi se împrăştie aroma lui totală.
În casa mea, ce părea goală,
e iarăşi zumzet de albine.
Mi-e râsul stăpânit de tine,
întocmai ca un mânz năvalnic,
e toamnă pe pământ şi-n cer e praznic,
dar inima-mi e tot gravidă de lumină
şi de edenul nou înmugurit.
În somnul meu e-o rădăcină
care va creşte-n infinit.

1347874

Advertisements

August 27, 2017

IUBIRE ETERNĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 5:01 pm

Un trup bronzat de bărbat încalecă orizontul
ca pe un cal înrourat.
Zarea se lasă pe-o coapsă albastră,
lumina linge nisipul
şi deschide scoicile rămase până acum fecioare.
Marea parcă doare,
mirosul ei puternic de vintre desfăcute
ne fură minţile
şi ne lasă sufocaţi, pe tăcute,
de imagini firbinti.
Printre atâtea dorinţi parcă nici nu te mai recunoşti,
te răsuceşti în tine orb de gând,
suspinând
în căldura caniculară.
Îmi place să fie vară,
să fie foc şi soare,
să ţipe sângele în noi
cu glas milenar,
să ni se pară că suntem egipteni, faraoni ori chiar sfincşi,
să ne plimbăm prin grădini pline de flori
şi să ne credem nemuritori.
Ce cald e aerul, de amintiri ameţit,
ca un tăciune clocotit
ori ca o piatră abisală.
Din iubire nu există ieşire,
e ca un culoar spre paradis,
spre raiul promis atâtor generaţii.
Ce ador cel mai mult
este să mă-ntorc între Graţii
şi să-mi strig setea de infinit.
Dintre toate minunile lumii,
numai una mă portretizează,
în chipul cel mai iubit.

August 24, 2017

NUNTĂ CRUNTĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:48 pm

Ce ai făcut cu mine, Doamne?
M-ai rupt din carne şi din os
şi nu am cum să mă mai cos,
nu pot s-adun ce vreau să spun,
nu mai pot face curcubee
din partea mea miraculoasă de femeie
şi nu mă mai pot regăsi întreagă
în casa mea de vise,
dragă.
M-ai despărţit de tot ce-am fost
şi cred că ai găsit vreun rost
bucăţilor mele osirizate,
durute şi împrăştiate,
în pământ şi în cer,
în focuri şi-n ape,
aşa de dureros că nici nu ştiu ce e mai aproape
ori mai departe
şi nu mai pot deosebi
noaptea de zi.
De ce eşti crud cu mine, Preasfinte?
Pentru că te-am ţesut din cuvinte
şi ţi-am făcut năframă de cununie
din metalele care-mi plac mie
şi ţi-am dat aură de soare
ca pe timpurile vechi şi pieritoare?
Nici nu ştiu cum să-ţi spun
că te simt acum peste tot,
că mă locuieşti
aşa cum un lăstun
stă între crengi şi-şi face cuib
din propriul trup bogat în pene.
Cum să-ţi arăt că te găsesc frumos
şi că te-aş vrea doar pentru mine pe vecie,
stând peste timp alene.
Îmi e ruşine, Doamne,
deşi n-ar trebui să-mi fie,
căci tu, făcându-mă mireasă,
m-ai devorat ca pe o pâine de pe masă
şi m-ai asimilat în tine ca pe un vin mai dulce
ori m-ai prins la piept
ca pe o broşă cu rubine.
De ce mă rupi acum de toate
ca să mă pui pe cruce?
Ţine-mă strâns şi bine pe altar,
toată,
nu jumătate,
căci sunt plină de har!

August 18, 2017

POST FESTUM

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:14 am

Dumnezeu pare să fie o vie cu struguri, albi și negri, acri și dulci.
Tu te culci pe o coastă
și lași iubirea albastră să se usuce, că altfel moare.

Dumnezeu poate fi o culoare, o lumină, un sunet,
e undeva într-un plâns de copil, într-o talangă, într-un muget.
Cu câtă nerăbdare m-am cuibărit în tine,
ca-ntr-un stup de albine
în care-avea să curgă mierea unui fel particular de rai.
Pe urmă am văzut cum îngerul îți spunea atunci să stai
ca să te locuiesc mai bine,
în timp ce acum te exorcizează și iese răul din tine
și se duce-n pustii.
Îngerul sau chiar Dumnezeu, cel cu barba făcută din energii
și cu mâinile izvoare de molecule,
e cel care aduce apa în celule și ne face vii.
Uneori te confund,
cred că ești un izvor sărind pe prund
dar tu ești numai o șuviță de oțet, curgând discret
din vechile tale cochilii.
Ce mult îmi iubeam jumătatea care nu va mai fi
și pe care o va înlocui curând
o altă formă preaplină.
În inima pelină
se aud cristalurile unor cununii, tremurând
pe tăvile de aur imaginate nepieritoare.
Uneori bogăția te doare,
dar nu poți renunța la vocea aceea a ta
ce-ți spune din adânc
că dincolo de clipa-ntunecată e iar soare.

August 16, 2017

DESPRINDEREA DE POVEȘTI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:40 am

Te-am tras cu greu din mâl, dintre năpârci
și te-am urcat pe malul înflorit,
fructele mele-au pârguit
și tu le-ai vrut.
Ca un balaur te-ai hrănit cu mine,
un monstruos tentacular mascul,
cu pieptul dur,
cu inima căscată-n infinit.
N-am înțeles de ce nu ai ieșit din solzi,
de ce n-ai plâns,
de ce n-ai râs în zori,
doar când ai scos pe nări fumul cel negru, am știut.
Tu nu m-ai vrut, m-ai consumat ca pe un fruct,
iubind abrupt formele mele dulci.
Ai vrut doar să te culci pe pântecele meu,
cu capul tău cel greu și nelumesc,
ai supt din mine sângele și viața toată, în răspăr
ai reluat-o ca pe-o carte,
fără s-o știi în adevăr.
N-ai avut parte de bucuria de-a iubi mai simplu, ca un om,
nu ca un demon,
nu ca un jumătate crocodil jumate lemn.
Acum mă-ndemn să uit și să ridic în mine
poduri de lacrimi și suspine, ce leagă carnea de cuvânt.
O să m-avânt din nou în lume.
Dar tu te-arunci în gol
și eu mă uit
cum te rostogolești până la pol
și-apoi îngheți
și nu mai ești.
Au fost numai povești.

August 9, 2017

EDEN PERSONAL

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:03 pm

Cad merele din Eden peste pământul fierbinte,
în iarba udă de plâns.
Natura nu minte, melcul s-a strâns în jurul stâlpului mic
al cochiliei sale mărunte.
De ce-am plecat de la munte,
de ce-am căzut în aceste câmpii păcătoase,
cu ierburi grase
dar cu case pustii?
Noi nu mai dormim, nu mai visăm, nu mai zâmbim în lumină
pentru că fiecare poartă o vină
pe lângă cea proprie,
ca o scorpie care înțeapă cu otravă
fiecare clipă senină
și ne rupe de slavă.
Pe cine să mai găsim în cerul pustiu?
Dumnezeu este viu și ne bate în oase
și ne trece prin vene,
alunecând alene spre absolut.
Vocea lăuntrică a tăcut sau se pregătește să cânte?
Merele din cuvinte se rup de pe ramuri
și cad peste noi
lapidându-ne.
Dac-am da timpul înapoi
ne-am regăsi în ziua dintâi sărutându-ne.

July 5, 2017

DESPRE IUBIRE, VIAȚĂ ȘI MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:43 am

Intangibilă, respirația, ceasul lăuntric
măsurându-ne viața
și lăsându-ne să trecem într-o altă dimensiune.
Nu mai putem rupe petalele dulci,
nici fructele fără nume,
clipa se retrage în melcul adânc al memoriei,
descoperindu-ne candoarea dintâi
și vulnerabilitatea din urmă.
Uneori parc-am fi turmă
și sufletul colectiv fulgeră cerul,
alteori însă,
rămânem singuri și puri
la pragul înalt,
lângă inima plânsă.
Mi-e dor de brațul tău încolăcit pe coapsa mea udă,
mi-e frică de arcul ascuns
în natura crudă,
care ne sfâșie carnea,
ca un prădător.
Întoarce-te și cântă-mi cu coastele
și fă din nou acea minune care mă lumina.
În locul tău,
rămas stingher,
crește un arbore de piper
și-n el stă pasărea gândului,
gata de zbor.

June 7, 2017

VARĂ VIZIONARĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:18 pm

Din fulger și din tunetul cumplit
te-am deslușit
și te-am chemat.
Tu nu ești foc pripit, ești un nucleu mai dur,
hărțile mele prind contur
sub răsuflarea ta stelară.
Mi-e carnea uneori povară și parcă solzii argintii
ai unei veri surprinzătoare
îmi fac și sânii străvezii.
Tu mă desfaci din copci,
mă doare
când răsucești în mine un soare personal.
Ești zeul meu urban,
adus la mal
de dulcea mea gondolă.
Ca într-o alveolă stă între noi un vis
ce-și distilează aromele și boarea.
Din drumul încâlcit al vieții, noi ne-am decis
să nu culegem floarea
carnivoră
ci să alegem doar spicul împlinit.
Ai construit castele din piatra mea fierbinte,
eu am băut din caldul tău izvor
și știu că niciodată n-o să mor
cât ramurile tale-o să m-alinte.
Pământul nu e-n noi,
el stă departe
rostogolindu-se stingher pe cer.
Iubirea noastră e o sfântă carte
din care tot psalmodiem cu glas șoptit.
Ingenunchiem pe prag de noapte
și ne sorbim,
fără sfârșit.


April 26, 2017

APROAPE DEPARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:07 pm

Mai sunt, căzute prin iarbă, ghindele celor pe care i-am iubit,
cuvintele scrijelite pe piele,
micile lor sentimente puse în coșuri de nuiele.
Mai sus e inima, ca un Graal
pe care nu-l atinge nici o frunză,
nu-l sparge nici un val.
Lumina mea e dincolo de coajă.
Pe seama vieții se compune un fel de vrajă,
un descântec din silabe și din stihii.
Te-am așteptat ca pe Dumnezeu,
îți mai aduci aminte?
Dar azi nu mai sunt sigură că ai fi vrut să vii.
Rupând din carne un singur anotimp,
ai fost precum mirajul unei călătorii prin timp
și iubire,
dar mi-ai fost mire.
Nu mă simt deloc rușinată
de această minune de a fi fost fată
și de a fi făcut apoi prunci.
Am împărțit cu tine, ca pe-un măr, miracolul vieții.
Poate doar roua dimineții mai are atâta virginitate,
care-ar fi trebuit să fie în toate
manifestările lumii.
Dar se pare că peste noi au venit hunii
și ne-au distrus tainele și viile,
ne-au furat memoriile
și le-au transformat în mormane indistincte.
Nu ne mai regăsim decât în instincte
și uneori nici măcar acolo,
e gol pământul împrejur
și parcă nici verdeață nu mai crește destul
ca să ne curețe nările.
Vreau să-mi adun depărtările și să le-aduc aproape,
să fac pod peste ape
și peste viețile noastre.
Boabele de sânge,
albastre,
curg din nou în cupă.
Mai îndrăznește gura ta
noaptea să-mi rupă?

April 8, 2017

BERZELE MAMEI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:16 pm

Berzele mamei mele au zburat peste mări și peste țări,
poate s-au supărat și s-au dus înspre Nil
și spre piramide
sau poate spre Sfinx.
Nu se mai văd, parcă s-au stins
sau au plecat spre eternitate.
Berzele mele sunt vii,
aduc copii și-i lasă pe prag,
ca să-i primesc cu drag.
E lumea toată un cer plin de berze
sau sunt doar norii dungați de soare?
Pe pământ se mai și moare
dar niciodată nimeni nu pare că lipsește,
pentru că se trezește viu
în propriul său fiu,
ori se ridică în minunata sa fiică
și merge mai departe în timp.
Pe lacrima din noi stau la sfârșit părinții,
cu aripile strânse ca sfinții
și cu inimile revărsate pe jumătate.

Pe mama mea încă o port în spate,
ca pe-un ulcior de lut,
cu apa de la început de lume și de viață.
E-o albă dimineață în șirul lung
al tuturor femeilor din mine,
egiptene și eline,
celtice ori de prin asiatice împărății.
Le pot privi pe toate
în ochii fiicelor mele curate
și pot să văd scara lumii cum urcă în ceruri și le împunge.
Numai o singură existență parcă nu îmi ajunge
pentru întregul meu zbor.
Dar berzele mele niciodată nu mor
și vor zbura cândva spre un nou Babilon,
să aducă un faraon.

Next Page »

Blog at WordPress.com.