Când cunoşti un om nou, te înfiori gândindu-te că acela ar putea să reprezinte pentru tine poate cel mai iubit dintre toţi oamenii întâlniţi până atunci. Dacă e vorba de o persoană de sex opus, mai ales! O femeie vede într-un bărbat pe care tocmai l-a cunoscut, în mod inevitabil, un potenţial partener erotic şi, în funcţie de asta, îşi aranjează măştile, îşi asezonează vocabularul şi dă drumul hormonilor liberi să se manifeste.
Nu spun că eu fac aşa neapărat, dar este cel mai plauzibil scenariu posibil şi am văzut asta repetându-se de nenumărate ori în jurul meu. E un fel de ritual erotico-social acceptat, tonalitatea râsului se colorează, feţele femeilor se îmbujorează, gurile devin mobile, iar privirile bărbaţilor care sunt ţinta seducţiei încep să selecteze anumite repere corporale, ca şi când ar fi imposibil să scape rutinei unui program prestabilit.
E ridicol şi înduioşător în acelaşi timp să vezi cum femei care păreau teribil de serioase până la acel moment se destind deodată şi îşi regăsesc gesturi lascive pe care sau le folosesc în mod obişnuit pe ascuns, sau le ţineau într-un seif secret al fiinţei lor. Feminitatea debordează, estrogenii se strâng în ciorchini şi le aburesc ochii şi sânii. Cum pot oare bărbaţii să scape de sub asemenea asediu, care nu numai că e înscris în codul speciei, dar care a cunoscut în decursul istoriei umanităţii o asemenea îmbogăţire şi rafinare, încât ar putea fi scrise biblioteci întregi pe tema seducţiei, inconştiente şi conştiente deopotrivă.
După etapa privirilor sorbitoare se trece la etapa atingerilor, de la cele mai delicate şi aparent întâmplătoare, când e aprinsă o ţigară, oferit un pahar, la cele mai determinate şi focalizate touching-uri. Să nu îmi spuneţi că nu aţi studiat niciodată acest ritual, că nu vă cred! E firesc, e natural, e frumos şi chiar emoţionant. Este teribil de ciudat felul în care noi ne agăţăm de plăcerea fizică pentru ca apoi, printr-un salt absolut straniu, să trecem în registrul afectiv şi să găsim acolo nu atât iubire cât durere şi suferinţă.
Poate că totuşi ceva nu se desfăşoară cum trebuie în ritualul iniţial al seducţiei, atunci când ne punem măştile şi, în loc să ne arătăm adevărata noastră faţă şi adevăratul nostru conţinut sufletesc, preferăm să jucăm rolul unor vampe delirante, pentru care bietul masculin poate că simte o atracţie fizică irepresibilă, dar de care nu are de fapt deloc nevoie în viaţa lui, în acea viaţă în care el însuşi e un om şi cu trup şi cu suflet, cu aşteptări şi aspiraţii care se doresc împlinite şi dincolo de clipele de plăcere!
