MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

March 28, 2015

EROTIC SPRING

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:36 am

În tăcerea suspendată pe tavanele gurilor
se simte un tremur.
e lacrima roșie a sângelui,
este emoția venelor încolăcite pe caduceul dorinței.
Sunt frunze de-a valma prăbușite peste fereastră.
cât le-am așteptat,
cât de mult am invocat verdele suav
seva dulce!

Nu am vocația singurătății,
nu pot metaboliza golul de lângă sufletul meu,
nu știu să intonez litania departelui.
Pe mine mă animă ceva mai înalt decât cerul vizibil,
mă luminează un soare mult mai subtil,
mă frământă un gând mai torid.
Unii numesc asta iubire,
alții îi spun Dumnezeu.

Trupul așteaptă răsăritul
ca o floare.
Pe buze se evaporă șoaptele,
lăsând în urmă deșertul aprins.

Doar respirația aceasta precipitată
mai poate reface carcasa realității
ajunsă atât de aproape de propria-i implozie.

tumblr_ma9fa56Oh21rnzioro1_500

March 21, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [11] – OMUL-MAIMUTA

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:28 am

Era soare si un zgomot infernal, sirene nebune si urlete. In intersectia de langa hotelul in care stateam se produsese un accident oribil. M-am ridicat din pat si am inchis fereastra, fara sa ma uit in strada, pentru ca nu-mi placea sa ma las manat de curiozitate ori de cine stie ce pulsiune stupida combinata cu voluptatea de a vedea sange si trupuri sfartecate, asa cum au atatia oameni care se aduna in gramezi masive langa locul oricarei asemenea tragedii. Venisem la Viena special ca sa o reintalnesc pe Lena, fosta mare iubire a copilariei mele de baiat insingurat si romantic. Si sa o ajut intr-o imprejurare dramatica! Inainte sa implineasca 18 ani, Lena a fugit de acasa, din cauza unui tata alcoolic si abuziv dar si ca sa scape de o sora ce parea a fi unica iubire a parintilor ei, satula de rolul de Cenusareasa ce nu avea nici o sansa sa-si schimbe ursita. A fugit cu o familie de sasi care au carat-o ca pe un bagaj, din Romania in Germania si mai apoi in capitala Austriei, unde Lena si-a gasit un job in lumea modei si a reusit sa se intretina singura si sa isi faca pentru o vreme o existenta frumoasa si confortabila, dar fatalmente singura in sufletul ei, pana cand s-a maritat cu un barbat pe care l-a crezut bun si cumsecade. Era destinul ei, era un pattern pe care soarta i-l refacea oriunde s-ar fi dus, era rolul vietii ei, acela de a deveni Cenusareasa. Sotul Lenei, un barbat mult mai in varsta decat ea, era o nulitate ingamfata, care s-a folosit de ea ca de un obiect, o jucarie sexuala de care s-a plictisit insa repede. Cum Lena a continuat sa lupte cu viata si sa-si faca o cariera in lumea modei, batraiorul ei sot s-a bagat si el in industrie, maimutarindu-i nevestei lui toate miscarile. Ori de cate ori Lena reusea sa obtina un job mai bun, un contract mai avantajos sau o pozitie mai importanta, omul-maimuta se misca deindata in exact aceeasi directie, subminandu-i ei reusitele si bagandu-se el in seama cu orice pret. Ani si ani de-a randul Lena nu intelegea de ce nu reusea sa ajunga acolo unde isi dorea, pana cand a realizat ca piedica cea mai mare din viata ei era fantosa aceea de barbat care o imita in tot ce facea, neavand nici atuurile ei si nici capacitatea ei de a suporta realitatea. Atunci ea s-a hotarat sa renunte la cariera, ramasese insarcinata si, dupa o sarcina extrem de dificila, a nascut un baiat cu niste teribile probleme de sanatate. Din acel moment, omul-maimuta, sotul ei, a abandonat-o si si-a facut o cariera a lui, bazata pe un fals grosolan cu care a reusit sa-i pacaleasca niste ani pe unii antreprenori, pana cand a fost dat afara in suturi cam de peste tot. Invidia lui initiala fata de Lena s-a transformat intr-o ura profunda si, intr-o noapte furtunoasa de toamna, a incercat sa o innece in cada mare din baie si pe ea si pe baietelul lor, care avea un handicap sever. Din fericire, Lena a reusit sa se salveze si sa-l scoata din apa si pe puiul acela nevinovat. Intr-un final s-au despartit si omul-maimuta a stat la inchisoare cativa ani. Pentru aceasta minunata femeie ma aflam eu la Viena. Ma sunase disperata ca are nevoie de bani ca sa-si poata externa fiul dupa ce acesta fusese internat intr-o clinica si suferise niste interventii chirurgicale extrem de costisitoare. Bineinteles ca am raspuns apelului ei si am venit cu banii. – Buna, Lena draga! Unde-i baiatul? – E in ambulanta, il vor duce acasa intr-un scaun special, sa nu te superi ca nu te-am lasat sa-l vezi. – Doamne fereste, cum sa ma supar! Spune-mi ce mai pot sa fac pentru voi? – Nimic, deocamdata. Nici nu stiu cum sa-ti multumesc ca ai venit! – Dar ce face omul-maimuta? – Cine? – Omul-maimuta, barbatul tau, tatal baiatului! – Ei, ce sa faca, are o criza de identitate si nu e interesat de familie, vrea sa se recupereze pe el insusi, nu ti-am spus? Dar nu stiam ca-i spui asa, i se potriveste perfect. – Da-l incolo de nemernic! Vad ca ai niste cearcane ca-n filmele horror. – Daaa! N-am putut sa dorm deloc, eram innebunita de teama ca nu voi putea plati spitalul, plus ca Mattheus geme noaptea si se zvarcoleste de parca s-ar lupta cu cineva. – E si el mic si chinuit de soarta. Ai sa vezi c-o sa se faca bine si vei scapa si tu putin de norul asta negru. – Sa stii ca nu baiatul meu ori boala lui e norul negru pentru mine, ci tembelul ala care mi-a distrus viata si sufletul Si culmea e ca nici acum, dupa cate mi-a facut, eu tot nu pot sa-l urasc, in timp ce el ma uraste de moarte. – Te uraste din complex, e un handicapat nenorocit, fara suflet, fara constiinta. – Asa e, din pacate! Lenei i straluceau ochii albastri, plini de lumina si de lacrimi. Ii ramasese trupul frumos si felin si mersul acela specific de catwalk, se simtea in ea imediat manechinul de moda care fusese. Dar ceea ce te facea sa o remarci dintr-o mare de oameni era chipul luminat de o imensa flacara sufleteasca. Se vedea pe toata fiinta ei bunatatea si devotamentu, generozitatea si iubirea ei arzatoare. Am fost in atatea locuri din lume, am cunoscut atatea femei, dar o asemenea minune deom caLena nu am mai intaniti nicaieri, niciodata. Fusese vecina mea cand eram copil si imi insufletise visele de baiat naiv si doritor de iubire. Se simtea inca de atunci, de cand era doar o fetita, acea tandrete nesfarsita care avea sa-i lumineze viata si s-o transforme intr-o eroina a propriei sale existente. Nu stiu de ce Dumnezeu sau ingerii gasesc o asemenea placere sadica de a chinui fapturi atat de valoroase ca Lena, facandu-le sa se combine cu niste oameni dementi si criminali! Parca imi vine sa cred versiunea aceea mitologica cu Fartatul si Nefartatul, adica Dumnezeu si Diavolul, impartindu-si lumea si distrandu-se cu nenorocirile creaturilor umane! Dumnezeu sa ma ierte daca gresesc, dar ma doare de fiecare data cand vad asemenea victime nevinovate, asemenea fiinte umane cu suflete minunate, carora li se intampla o gramada de lucruri cumplite, fara nici o logica, fara nici o justificare, fara nici un sens. In timp ce oamenii-maimuta se simt bine merci si-si vad de vietile lor meschine si imbuibate, fara sa aiba nici un fel de probleme de constiinta!

March 16, 2015

CADEREA IN SINE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:22 am

am răni pe vise,
am iubiri pe care nu le mai pot colora.
am păduri de narcise,
pe care nu le mai pot înnoda
în realitatea cea mică.
mă simt precum o stea pitică,
lăsată să ardă-nlăuntru
să nu fie văzută de departe.
mă simt mușcată de moarte,
de viperele străvezii ale sorții.
îmi ruginește crucea
și cuiele din balamaua porții.
mi-ai lăsat locul cald pe această orbită,
balansând în neant un culcuș,
care-ncape sub pleoapă, rotund.
îmi foșnește zarea, mă smulg din clipită
și îmi mijește sângele pe prund.
mă rotesc tot în mine,
mă adulmec, mă zăresc în adânc.
cât de mare e oare fântâna
în care-aș putea să m-arunc?

dwarf

March 9, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [10] – ZEITA SI MURITORUL

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:30 am

Am putini prieteni, pentru ca nu-mi place sa-mi pierd timpul cu oricine. Am insa o foarte apropiata prietena, Annelise, una dintre cele mai interesante persoane pe care le-am intalnit in viata mea.
O personalitate puternica si vibranta, un om care pare facut sa traiasca in stele dar care face efortul sa fie cu noi aici, pe pamant.
Annelise a considerat ca, desi e un geniu, trebuie sa se marite, sa fie si ea asemenea femeilor obisnuite de pe aceasta planeta, sa aiba un „protector”, adica un sot. In mai putin de cateva zile a inteles ca a facut greaseala vietii ei, dar cum ea insasi e cineva cu totul neobisnuit, a considerat casatoria ca pe un juramant cosmic si nu avea de gand sa se abata de la el.
Au urmat, dupa emotionanta ceremonie de nunta si dupa inevitabilele dezvaluiri prostesti ale bietului om ce-i devenise sot, care era doar un barbat oarecare, aproape sapte ani, pe care Annelise, in geniala ei generozitate, i-a considerat la acel moment foarte frumosi, mai ales pentru ca se vedeau atat de putin incat le era dor unul de celalalt si asta facea ca viata lor impreuna sa fie mereu plina de o anume prospetime.
Dupa acesti sapte ani insa, Annelise si-a pierdut orice interes in a-i mai asculta ineptiile sotului si a decis ca e cazul sa incerce divina experienta materna.
Sarcina i-a prilejuit momente de traire intensa cum nu-si imaginase ca e posibil, dar dincolo de starea ei paradisiaca nu putea sa nu observe cum „viermele” masculin se simtea ignorat si se adancea tot mai mult intr-o lubricitate solitara dezgustatoare.
Pe cel care-i devenise sot il alesese dintre mai multi pretendenti tocmai pentru ca era mai prostanac, mai lipsit de experienta sexuala si intelectuala, dar parea sa aiba totusi o anume inocenta morala… cel putin asa crezuse initial si daca stralucita ei inteligenta o mintise inseamna ca era intentionat, tocmai pentru ca in subconstientul ei exista o nevoie irepresibila de constructie matrimoniala.
Pe sotul ei il banuise de prostie dar nu de vulgaritate, il suspectase de ignoranta dar nu de infirmitate afectiva, il crezuse stupid dar nu lipsit de caracter.
Ei bine, frumoasa si geniala Annelise avea sa vada o transformare ca-n filmele science-fiction, atat de rapida si de clara incat nici acum nu intelege cum din acel barbat pe care credea ca-l cunoaste a putut iesi un monstru cu suflet frigid, un ins fara tandrete, fara intelegere, fara rezonanta, fara frumusete. Devenise un fel de android, care pastrase chipul si statura sotului ei, dar caruia-i fusese inlaturat cu totul sufletul si, pe cale de consecinta, orice manifestare afectiva.
Ce era si mai grav insa parea a fi transformarea barbatului oarecum pur pe care-l stiuse, intr-un ins vicios si lubric, care era excitat la orice alt stimul erotic sau sexual venit de oriunde altundeva decat de la femeia care-i purta copilul si pe care o privea cu ochi glaciali.
In timpul sarcinii cu primul copil, intre Annelise si sotul ei se instalase acea distanta care desparte categoric speciile diferite si abia atunci a inteles ca barbatul acela era pentru ea o pedeapsa perfida a sortii pe care ea insasi o regizase.
Annelise personal trecea insa printr-o transformare de care maimutoiul nu era nici constient si nici interesat. Ea devenea, din ce in cemai mult, un fel de Dumnezeu.
Cel putin asa simtea ea.
Copilul din pantecul ei se facea om si acest proces pe care ea il simtea pana la cea mai mica picatura, pana la cea mai noua celula, era atat de magnific, atat de fascinant, atat de complet divin incat tot ce se intampla in cealalta parte a cuplului nu facea decat sa-i repugne.
Ani de zile dupa aceea, cand Annelise mi-a vorbit despre aceasta transformare a ei intr-o fiinta dumnezeiasca, am realizat amandoi cat de cruda fusese, fara sa-si dea seama, cu barbatul ei, cat il ignorase si-l dispretuise, cat de mult il indepartase, punand intre ei zidul inexpugnabil al unei uriase sile pe care nici nu se mai straduia sa o ascunda fata de el.
Barbatul acela care fusese dulce si tandru se inasprise, se inacrise si incepuse cel mai probabil sa se urasca pe sine si pe ea, deopotriva cu fatul pe care-l purta in pantec si care-l indepartase pentru totdeauna de femeia pe care-o iubise cu toata fiinta lui, pe care-o adorase si o divinizase si care acum nu mai avea pentru el nici cea mai mica unda de sentiment.
Era un barbat disperat, pierdut intr-o singuratate care crestea cu fiecare clipa, exilat din viata femeii iubite si chiar din viata lui insusi. Era un om pierdut. Iar ea il privea cu un nedisimulat, urias, infinit dispret!
Cand i-am spus ce intelesesem eu, privind situatia din perpectiva barbatului, Annelise a izbucnit intr-un plans sfasietor, cu hohote amare care-i cutremurau tot trupul si-i umpleau fata si pieptul de siroaie de lacrimi. Dar nu eram convins ca plansul acela diluvian exprima durerea pentru ce-i facuse sotului ei, sau era durerea pentru ce-si facuse ei insesi, privandu-se de o iubire atat de rara.
Au trecut niste ani de atunci. Eu fusesem plecat in America si trecusem prin niste aventuri care erau sa ma coste si averea si viata si mult timp nu mai avusesem nici prilejul si nici gandul de a vorbi cu draga mea prietena.
Ii trimiteam doar rareori cate un email scurt, cu cateva cuvinte, fiind convins ca ea, cu genialitatea ei, va intelege exact ce se intampla.
Asa a si fost.
Am regasit-o la fel de calda si celesta, la fel de supraumana cum o stiam. Numai ca avea deja trei copii, cu acelasi barbat pe care-l aruncase in alta specie, se imbogatise enorm si apoi daduse faliment, fusese ea insasi iubita de mai multi alti barbati, in timp ce pe nenorocitul de sot il executa culpabilizandu-l pentru o amarata de aventura extraconjugala.
Avea numai fete. Trei. Superbe.
Niciuna nu parea la fel de geniala ca mama lor ci mai degraba din „specia” tatalui, dar le transmisese din nefericire ceva din dispretul ei pentru partea paterna.
Nu mi-a placut ce am vazut si i-am spus-o deschis si fara menajamente. Din cate puteam eu sa inteleg, Annelise era tot divina dar poate ca nu mai avea numai dumnezeire in ea ci prinsese si cativa stropi demonici, cu care se acomodase atat de bine imunitatea ei personala incat nu-i mai simtea ca fiind straini propriei ei fiinte ci ii asimilase intr-un fel aproape infricosator.
Trecusera niste ani dar femeia din fata mea era parca si mai frumoasa si mai aroganta, o aroganta extraterestra cum declara ea cu emfaza, dar care avea in ea ceva straniu.
Era ca si cum isi construise in interior o oglinda in care proiectase o imagine a ei, asa cum si-ar fi dorit sa o vada ceilalti, iar ea, cea adevarata, era ascunsa sub mii de alte straturi pe care nimeni nu le putea vedea ori decodifica.
Am asteptat-o pe terasa unui restaurant elegant, unde-i placea sa vina singura, sa manance delicatese si sa fumeze pe indelete, gandindu-se la ceva numai de ea stiut. Avea un separeu al ei, caci era o clienta fidela si evident cu multi bani, caci felul in care se imbraca si mergea, bijuteriile si tonul vocii o recomandau ca pe o personalitate VIP oriunde s-ar fi dus.
– Annelise, draga mea draga! – i-am spus, imbratisand-o strans, asa cum stiam ca-i place, atunci cand era cu adevarat prietena cu cineva, si cred ca erau numai vreo trei-patru oameni pe planeta asta cu care accepta sa se imbratiseze astfel si nu erau cei cu care facea sau facuse sex vreodata.
– Dragul meu infinit! – imi sopti ea, frumoasa, eleganta, parfumata, fascinanta, perfecta.
– Ce bine-mi pare ca ne vedem azi, e atata soare, parca stie si el cat ne bucuram.
– Bineinteles ca stie.
– Am tinut sa ne vedem acum pentru ca stii ca plec din nou si pentru mai multa vreme si simteam neaparat nevoia unei infuzii divine, de la tine.
– Ah, esti un nemernic neredincios. Am aflat de mama ta, ca a murit, si mi-a parut atat de rau. Cand am cunoscut-o eu era bine, cum de s-a intamplat?
– Ei, inima! Se pare ca mama a functionat in ultimii cinci ani din viata ei cu muchiul cardiac aproape flasc, a fost un miracol medical ca a reusit sa traiasca atat.
– Cred ca ai suferit, nu? Nu te-a crescut ea de tot, dar esti sange din sangele ei totusi.
– Stii ca am iubit-o, de fapt ca am invatat sa o iubesc fiind adult si cand am inteles-o si am pretuit-o pentru ce fel de om era. Dar spune-mi tu ce-ti face familionul?
– Ei, ce sa faca? Fetele au crescut, sotul a plecat pana la urma de acasa si sta undeva, cu mama lui. Tinem legatura, bineintels, nu scap asa de usor de el!
– Annelise, tie nu ti-e mila deloc de omul asta? Ai de gand sa-l strivesti asa, fara nici un regret?
– Nu. Serios, nu! Mi-am dat seama ca a plecat pentru ca era pe cale sa-si piarda mintile. Presiunea mea devenise neintentionata dar el nu mai facea nici o deosebire si facuse o depresie dramatica.
– Mai bine ca a plecat.
– Da, asa m-am gandit si eu. A reusit sa se salveze pe el iar mie mi-a redat acea distanta care m-a facut sa inteleg ce foc devastator am aruncat asupra bietului om.
– Spune-mi sincer, tu-l mai iubesti pe omul asta?
– As putea spune ca da, numai ca eu nu stiu ce inseamna iubire omeneasca. Dar acum, dupa un an si jumatate fara el, am inceput sa vad altfel lucrurile, viata noastra si nu mai las loc vinovatiilor, desi ma mai apuca din cand in cand cate o criza, dar reusesc sa ma stapanesc, pentru ca mi-am dat seama ca-l pot baga in pamant de tot si nu-mi doresc asta.
– E foarte bine ca ai inteles cat de distructiva poate fi apropierea ta daca nu pretuiesti pe cineva. Prin tine inteleg ce inseamna pedeapsa divina.
– De ce spui asta?
– Pentru ca tu, ca si Dumnezeu, poti sa fii si foarte buna dar si ucigatoare, atunci cand iti intorci fata de la cineva. Dispretul tau poate ucide si cred ca asta face si Dumnezeu cand isi intoarce fata de la noi si ne pedepseste.
– Doamne, ce chestie! Nu m-am gandit la asta niciodata.
– Asta pentru ca puterea ta este atat de mare incat nu trebuie sa formulezi ganduri care sa distruga, sunt suficiente sentimentele tale, neformulate in ganduri, care pot sa distruga. Mai ales daca e vorba de sentimente negative.
– Wow! Nici nu stiam ca am puterea asta.
– Ba stii foarte bine, dar inca mai cochetezi cu partea ta umana, lasand libera din cand in cand puterea aia cereasca pe care ai primit-o si cu care poti face si mult bine dar si mai mult rau. Mai bine ai face un efort de reeducare personala.
– Sa stii ca m-am gandit la asta si mi-am propus chiar ca in urmatoarele decenii sa ma ocup de-adevaratelea de stapanirea acestei forte din mine.
– Ti-ai face si tie un bine si omenirii, vorbesc serios, fara gluma.
– Pe tine pot sa te ajut cu ceva?
– Da, ma poti ajuta promitandu-mi ca renunti complet la dispret. E prea mare diferenta dintre specia ta si specia umana si nu e drept sa dispretuiesti pe nimeni care nu are forta ta. Poate ca ar fi bine sa renunti si la aroganta.
– Okeeeei!
– Cand ma intorc din Malta vreau neaparat sa ne vedem, sa te „consult” ca sa vad cum mai stai cu raza ta distructiva. Esti mai rea ca o bomba nucleara, zau!
– Ei, da!
– Hai ca fug la aeroport. Te rog ai grija de omul ala si adu-l langa tine! Merita, iti spun din toata inima. Chiar merita.
– Bine, promit! Fugi acum, love ya!
– Me too!
In timp ce avionul se apropia de frumoasa insula Malta, mi se parea ca „placinta” aceea de pamant era un dar ceresc facut de o zeitate inrudita cu Annelise!

March 5, 2015

MEMENTO

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:09 am

uitarea ne deformează trăirile,
viețile noastre apar ca niște bonsai pitici,
puși într-un vas după ce au fost rasuciti
până la măduva plăpândă.
tot ce-am iubit
se transformă în melci sidefii,
rătăcind pe frunzele amintirilor.
tot ce-am detestat cel mai mult
ne pândește acum dintr-un glob lăsat pe măsuța
de noapte,
să ne sfâșie visul,
să se lipească de șoapte.
nu ne rămâne decât clipa de-acum,
plină de rugă sau de țipăt,
de patimă ori de lacrimi.
pe sub nuferii bucuriei prezente
pândește crocodilul flămând al memoriei.
05-bonsai

Blog at WordPress.com.