MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

April 26, 2012

DESPRE SPATIUL SACRU (2)

Filed under: Arhitectura,Cultura,Universitate — Maria Barbu @ 1:39 am

In Poetica Spatiului, Gaston Bachelard considera ca o casa este o reflectare a universului mental al omului care o locuieste, sau a oamenilor care locuiesc in ea.

Parafrazand, as spune ca un templu sau un spatiu sacru este o reflectare a universului spiritual al oamenilor, pentru ca o casa este un spatiu personal, care intregeste universul trairilor psihologice, fie ele emotionale sau de alta natura, in timp ce spatiul sacru al unui templu  sau al unei biserici intregeste universul trairilor spirituale ale tuturor oamenilor apartinand unei confesiuni ori credinte.

Lui Heidegger spatiul i se dezvaluie ca fiind oarecum inferior timpului, conceptul de timp parand a avea preeminenta in fata celui de spatiu.

Daca spatiul obisnuit este oarecum ignorat, ca facand parte din realitatea inconjuratoare, indistincta. Separarea spatiului sacru de cel obisnuit, splitarea spatiului prin traire si semnificatie, produce ceea ce Mircea Eliade numeste o diferentiere calitativa a spatiului sacru.

In existenta rutinara spatiul se apropriaza orizontal, prin intindere ori suprafata, in timp ce  spatiul sacru se  apropriaza vertical,  facand legatura spirituala intre pamant si cer, intre uman si Divin. Acceptia orizontala a spatiului sacru il defineste in mod magic si il separa de spatiul natural, limitele insesi devenind contururi ale unui spatiu care transcende mundanul, pentru a patrunde inefabilul spiritual.

Energiile vitale ne determina sa ne aglutinam in comunitati umane in timp ce energiile spirituale manifestate intr-un spatiu sacru ne orienteaza spre Inalt, atat la propriu cat si la figurat.

In definirea spatiului sacru intra cu necesitate abandonarea binomului spatiu/timp. Daca pentru spatiul obisnuit, fizic, timpul este cel care anima miscarea, in spatiul sacru nu exista determinare fizica ci metafizica, astfel incat se suspenda temporalitatea si apare eternitatea.

In orice templu din lume, in spatiul sacru al acestuia este prezenta eternitatea, ceea ce face ca singura miscare posibila sa fie una demiurgica, o potentialitate infinita a fiintarii, asa cum numai Divinitatea, Osiris-Dumnezeu-Allah-Yahve,  o poate cuprinde.

Advertisements

DESPRE SPATIUL SACRU (1)

Filed under: Arhitectura,Cultura,Universitate — Maria Barbu @ 12:06 am

Ceea ce diferentiaza spatiul sacru de spatiul obisnuit este calitatea spatiului sacru de a fi con-sfintit si prin aceasta de a apartine unei alte dimensiuni decat cea materiala, concreta. Spatiul sacru este nu doar spatiu in sensul fizic ci este si spirit, in sens metafizic.

Consfintirea unui spatiu sacru se face in mod necesar si obligatoriu prin prezenta Divinitatii, in oricare dintre manifestarile sale, viziune, extaz, revelatie.  Prezenta spirituala transforma spatiul dintr-unul obisnuit intr-un spatiu sacru, incarcat cu semnificatie, cum spune Mircea Eliade, dar si cu prezenta divina, as spune eu.

Simbolistica spatiului sacru trimite la o forma geometrica bine delimitata, in care accesul se face numai si numai prin modificarea interioara, prin elevarea spirituala, singura care permite omului sa accepte si sa inteleaga modul in care poate transcende materialul si imanentul catre dimensiunea spirituala, divina, consacrata a spatiului sacru.

Spatiul sacru poate exista atat in aer liber cat si in interiorul templului, iar consacrarea lui prin prezenta divina impune reiterarea la infinit a unor ritualuri care invoca divinitatea si o fac sa re-consacre iar si iar spatiul ales, ca si pe cei ce se afla in acest spatiu.

Este un spatiu privilegiat, un spatiu care face ca lumea obisnuita sa apara ca fiind departe si marunta, in timp ce Divinitatea si cerescul apar a fi apropiate si enorme. Aceasta schimbare de registru a perceptiei permite omului aflat intr-un spatiu sacru sa isi foloseasca simturile nu pentru a cunoaste concretul ci pentru a intelege inefabilul.

Lumea noastra ar fi cu mult mai saraca daca nu ar exista spatiile sacre, pentru ca ele sunt porti, portaluri, catre o hiperdimensiune, catre dimensiunea cereasca atat in mod cosmic, cat si in mod spiritual.

Spatiul sacru este locul unei noi nasteri, nasterea intru Spirit, e locul binecuvantat al unei plamadiri spirituale. Dincolo de orice altceva, este spatiul de electie al contactului cu energiile celeste si divine, prin inermediul carora vibratia noastra de fiinta muritoare se ridica pana la inalta vibratie a Fiintei Divine si eterne.

Iar aceste calitati energetice exceptionale se pot resimti cu adevarat, pentru ca spatiul sacru este locul unde binomul spatiu-timp se rupe de devenire si intra in eternitate, si acest fenomen mistic se produce in prezenta Luminii divine si a Spiritului etern care anima universul intreg si fiinta umana.

April 6, 2012

Provocari in spatiul construit. 120 de ani de invatamant superior de arhitectura – Doua ideologii: Eisenman/Krier

Filed under: Arhitectura,Cultura,Universitate — Maria Barbu @ 11:27 am

autor Lector Dr. Maria Barbu

Voi face o prezentare nu atat critica ci mai mult personala a acestui dialog exemplar, o abordare din perspectiva mea ca teoretician si ca intelectual creator care priveste analizele de arhitectura ca pe niste ocaziii pentru formularea conceptiei personale despre lume, om, Dumnezeu, natura, idee si creatie. M-a impresionat enorm dialogul dintre Eisenman si Krier si m-a emotionat intelectual asa cum poate numai dialogurile platoniciene o pot face. Cartea in care am gasit acest dialog magistral a fost rezultatul unui  eveniment gazduit  in noiembrie 2002 de Yale University, tocmai pentru a-i omagia pe cei doi mari corifei, simpozion care s-a intitulat chiar asa, “Eisenman/Krier – Two Ideologies” (Eisenman/Krier – doua ideologii)[1] .Ideologie inseamna,in cazul de fata, asa cum recunoste si Eisenman, teorie, conceptie personala, fara nici un felk de continut politic.Cu aceasta ocazie, timp de doua zile s-a discutat critic pe tema deja celebrului dialog pe care cei doi mari arhitecti il avusesera fata in fata in anul 1977 la Princeton University. Faptul ca acea confruntare a avut si continua sa aiba un caracter exemplar este fara nici o indoiala, iar ecourile discutiei lor fac scoala din punct de vedere teoretic. Cartea rezultata cuprinde si celebra confruntare originala si comentariile din timpul simpozionului. Eu ma voi referi insa numai si numai la esenta lucrurilor, adica la confruntarea de idei dintre cei doi, fiecare dintre ei fiind si in viata reala nu  numai in teorie in pozitie diferita fata de celalalt, diferita dari nu neaparat opusa. Peter Eisenman este un celebru arhitect american, care lucreaza in New York si este varful de lance al post-modernismului american contemporan, iar Leon Krier traieste in sudul Frantei, unde mediteaza si lucreaza la utopia sa teoretica si uneori practica privind intoarcerea arhitecturii catre valorile spirituale si formale ale unei traditii europene asumate, in spiritul idealismului platonician si al unui formalism arcadian absolut.

In ciuda titlului pe care il poarta aceasta splendida editie, eu nu cred ca este vorba despre doua ideologii ci despre doua pozitii teoretice exemplare, care se subsumeaza una curentulu modernist ori neo-modernist utopic prin reprezentantul sau de elita arhitectul LEON KRIER, iar cealalta directie apartine curentului postmodernist, care are o utopie ambitioasa si inglobanta, fiind reprezentata de maestrul PETER EISENMAN. Nu pot eluda faptul ca termenul de ideologie este cu mult mai apropriat politicii decat oricarui alt domeniu!

Poate ca nu este intamplator faptul ca in ciuda titlului editiei, in care priumul nume este al lui Eisenman si al doilea cel al lui Krier, eu, ca intelectual european, am simtit imperioasa nevoie de a vorbi mai intai de Leon Krier si mai apoi de Peter Eisenman. Sa fie oare aroganta europeana care caracterizeaza demersurile noastre intelectuale? Sa fie expresia, mai mult sau mai putin constienta, a faptului ca orice creator european, orice intelectual crescut in Europa priveste America cu o usoara si bine mascata condescendenta, ca pe o varianta istorica si intelectuala a propriei noastre deveniri europene? Tot ce se poate.

Dialogul dintre Leon Krier si Peter Eisenman poarta marca memorabila a dialogurilor platoniciene, in care aparea marele filosof Socrate alaturi de unul sau altul dintre marii filosofi prezenti in agora ateniana si emiteau idei ori faceau asertiuni memorabile, adica exact ceea ce fac si cei doi mari corifei, unul al  neo–modernismului clasicist si celalalt al post-modernismului deconstructivist.

Leon Krier este cunoscut ca fiind un oponent inversunat al curentului modernist originar, pe care il considera ca fiind expresia epocii industriale si care i se pare impregnat de defectele majore ale serialitatii si  simplicitatii acelei epoci.  Krier are dreptate in privinta modernismului, dar, daca eu ii pot reprosa acestui curent excesiva proletarizare, in acord cu utopia ideologica a epocii, care era comunismul, Leon Krier ignora faptul ca modernismul insusi se inscrie stilistic in sfera a ceea ce eu numesc ordinul clasic sau iconic, a carui expresie arhetipala este arhitectura Greciei antice. Leon Krier crede insa ca e impardonabil ca modernismul  a rejetat marea traditie culturala europeana si bogatia stilistica a curentelor traditionale legate de clasicism si de idealism. Ceea ce se pare ca ignora Krier este insa faptul ca dincolo de refuzul ornamentelor, modernismul a pastrat esenta stilistica si proportiile stilului clasic, ceea ce il face sa fie, in adevarul lucrurilor, mostenitorul legitim al acestui ordin, in ciuda unor atituidini de fronda, specifice curentului modernist de inceput, impregnat, asa cum spuneam anterior, de tendintele utopice proletariste ale ideologiei comuniste. Daca modernismul de inceput avea o utopie legata destul de strans de ideologia politica comunista. Leon Krier  e un exponent al unei utopii personale, idealiste si clasicizante, care este insa in  esenta ei neo-modernista as zice,  in cadrul careia si-a coagulat o super utopie arcadiana, de sorginte platoniciana.

Leon Krier e un platonician convins, omul pentru care realitatea fenomenala are ca reper permanent o lume ideala, el este un architect-teoretician care traieste prin constanta raportare la ideile absolute, la arhetipuri, exact asa cum spunea Platon. Critica pe care a facut-o adeseori Leon Krier modernismului originar, impreuna cu multe proiecte-manifest pe care le-a elaborat el insusi, l-au consacrat ca pe  unul dintre cei mai reputati teoreticieni utopisti din arhitectura contemporana.  El pledeaza pentru o reintoarcere la modelele urbane pre-industriale, epoca industriala fiind cea care a determinat aparitia arhitecturii moderniste proletariste si chiar proletcultiste, al carei model este considerat de Leon Krier ca fiind unul extrem de toxic pentru traditia arhitecturala europeana.  Aici e un element discutabil, pentru ca modernismul a utilizat elementele epocii industriale nu doar ca ideologie ci si ca element de dinamica formala.

Krier a lansat numeroase apeluri la reconstuctia orasului european traditional, apeluri pe care un numar din ce in ce mai mare de arhitecti si urbanisti le urmeaza, cu sentimentul ca participa la restaurarea a ceea ce Krier numeste chiar “common sense” al mediului construit. Leon Krier reprezinta in dialogul de fata expresia inestimabilei valori a culturii europene, bazata pe traditia filosofica greaca, platoniciana si pe idealismul fundamental al acesteia. Alaturi de aceasta dimensiune se regaseste in afirmatiile lui Leon Krier superbia crestinismului occidental, pentru care omul este ineluctabil legat de Dumnezeu si de natura, intr-o lume a carei pefectiune si armonie s-a alterat odata cu era industrializarii excesive. Pentru Krier este firesc ca arhitectul sa se inscrie in mod natural in elita intelectuala, filosofia si teologia fiind stiinte fundamentale ale formatiei intelectuale a arhitectului, inclusiv a celui contemporan, pentru ca in esenta e vorba despre cunoastere si credinta, pilonii fundamentali ai oricarui sistem ori teorii, inclusiv a celei de arhitectura. Pentru neo-modernistul clasicist Leon Krier pierderea fundamentelor ideale si morale reprezinta o alterare grava si impardonabila, iar sarcina arhitectului contemporan este aceea de a recupera aceasta grava pierdere ori deformare din continutul de gandire culturala si artistica si de a reface substanta ideala a arhitecturii. Cu aceste idei suntt absolut de acord, eu personal consonand puternic cu aceasta conceptie a arhitectului filosof, a carui viziune sa fie capabila sa reconfigureze trealitatea si sa ii dea substanta si semnificatie.

De cealalta parte avem a face cu Peter Eisenman, care a fost catalogat de criticii de arhitectura ca fiind exponentul sensibilitatii postmoderniste, iar proiectele sale ca si ceea ce a construit a fost incadrat  printre manifestele postmoderniste cele mai explicite. Sigur ca apartenenta la arhitectura americana contemporana  ii permite lui Eisenman sa aiba o mai mare flexibilitate a gandirii, sa suporte o versatilitate si o mobilitate pe care un idealist european cum este Leon Kriei nu le poate accepta. Ancorarea in  trecut, oricat de ideal ori perfect ar parea acesta din perspectiva prezentului, nu este pentru Peter Eisenman nici relevant si nici profitabil. In acest fel, aparitia curentului post-modernist a reprezentat pur si simplu o mana cereasaca, in sensul ca o asemenea conceptie globalizanta si integratoare, destructuranta si restructuranta in acelasi timp, permite o varietate enorma de raspunsuri formale la provocarile actualitatii. Istoricmul intrinsec al culturii europene devine in conceptia americana postmodernista un element vetust si limitativ, in raport cu dinamica si flexibilitatea actuala. Am intrat cu pasiune in dinamica postmodernismului in cartea mea “Postmodernismul, liderii si crizele”:[2]

Strategiile postmodernismului cuprind scheme ale deconstructiei, promovand fragmentaritatea simbolisticii existente ca pe un pas catre o coerenta viitoare. Despre proiectele lui Eisenman se spune, ca si despre societatea actuala, ca ar fi intr-o permanenta miscare, intr-o perpetua stare de emergenta. Bazate pe o anume predilectie pentru opozitie, intreractiune si redefinire, proiectele lui Peter Eisenman constituie niste modele exemplare ale arhitecturii construite dupa ideile pe care el insusi le promoveaza.

Eisenman, care reprezinta in prezentul dialog cu Krier, postmodernismul deconstructivist, are si el o reactie extrem de severa la adresa modernismului din epoca industriala, dar nu de pe pozitia culturala europeana si crestina a lui Leon Krier, ci de pe aceea a postmodernismului pe care il vede impregnat de o flexibilitate oarecum visatoare si utopista, caracteristica acelei culturi demiurgice si capabile de o permanenta regenerare, trasaturi cu care cultura iudaica a marcat lumea veche si imbogateste permanent lumea contemporana.

Aceste trasaturi leaga postmodernismul, asa cum am afirmat si in cartea mea  “Semiotica arhitecturii sau Arhitectura ca filosofie a libertatii”[3], dar si in cursul meu, de ordinul hiperbolic, care vine din Egiptul antic si care trece prin paradoxul formal si spiritual al Evului Mediu si reizbucneste triumfator in turnurile colosale, hiperbolice, postmoderniste din epoca actuala. Este o formula ideatica ce permite comunicarea cu cerul, atat in sensul lui concret cosmic cat si in cel spiritual, dualitate acceptata ca si caracteristica intrinseca, pe care cultura europeana nu o poate accepta si nici intelege. Este dincolo de orice indoiala ca vectorii spiritualitatii Egiptului antic au fost evreii insisi, care, prin iesirea lor din tara miraculoaselor piramide si imprastierea lor in lume, au dus cu ei semintele unei gandiri ce se constituie intr-o alternativa permanenta la gandirea europeana clasica.

Modernismul epocii industriale  s-a sufocat de propria lui suficienta si de propriile fixisme formale din arhitectura propusa de adeptii acestui curent, ajuns la excese inacceptabile, de aceea ii repugna atat de mult lui Leon Krier.  Dar Peter Eisenman nici nu se mai raporteaza la modernism. El este aici utopistul total si inglobant, care poate raspunde senin provocarii arcadianului Leon Krier,  pentru ca el crede in capacitatea recompunerii realitatii intr-un model vizionar. Este un fel de confruntare paradoxala intre mono-utopie si pluri-utopie!

Eisenman spunea la un moment dat despre el insusi ca ar fi Cavalerul alb al arhitecturii postmoderniste, utopistul care crede ca e posibila implinirea viziunii sale, in timp ce Leon Krier ar putea fi Cavalerul negru, intransigentul idealist, care viseaza la o Arcadie pierduta si practic imposibil de regasit! O afirmatie interesanta, virusata insa de un maniheism fundamental. Sau poate ca este doar recunoasterea apartenentei fiecaruia la un ordin fundamental, atat cultural cat si arhitectural, respectiv, asa cum cred eu, ordinul hiperbolic (Eisenman) si ordinul clasic (Krier)!

Din perspectiva libertatii post-moderniste, Peter Eisenman isi permite sa faca un excurs magistral in istoria gandirii. El spune ca din punct de vedere traditional, omul s-a autodefinit in raport cu Dumnezeu si cu natura, deci triadic, propunand ca variante fie teocentrismul – cu Dumnezeu vazut ca mediator intre om si natura, fie antropocentrismul – cu omul vazut ca mediator intre Dumnezeu si natura, fie biocentrismul – cu natura vazuta ca mediator intre Dumnezeu si om. In contemporaneitate, EIisenman vede un tehnocentrism care impune o regandire a noilor limite care cer noi raspunsuri, iar aceste noi raspunsuri la provocarile orasului le poate da, crede el, numai arhitectura postmodernista. 

Sfidand obsesiva determinare temporala (Zeitgeist), ori istoricismul, de care sufera modernismul dar si orice alta formula europeana, Peter Eisenman crede in evolutiile viitoare fara a se simti tributar trecutului, trecut a carui arhitectura nu mai poate fi reprodusa in contemporaneitate, spune el, pentru ca ceea ce i-ar lipsi ar fi insusi spiritul care a animat-o, iar copiile inerte nu fac parte dintr-o evolutie autentica a arhitecturii. Problema amandurora, si a lui Krier si a lui Eisenman este raportarea la istoria insasi, care este absolut fundamentala pentru un neo-modernist clasicist cum este Leon Krier, dar care devine oarecum superflua in conceptia lui Peter Eisenman, postmodernistul.  Principiile morale si spiritualitatea puternica ce il anima pe Leon Krier ii apar lui  Eisenman ca fiind hiperbolizate oarecum inutil, atata timp cat arhitectura contemporana trebuie sa raspunda unei societati supuse unui proces extrem de dinamic de fragmentare si de recompunere flexibila.  Obsesia arhitecturii contemporane devine deci aceea de a transforma fragmentaritatea nu in subtitut al coerentei, ci in principiu al (re)constructiei, iar arhitectului ii revine sarcina fundamentala de a sustine acest demers.

Este extraordinar sa observam ca Leon Krier are tendinta de a privi tot ce se petrece in lumea concreta. dar si in domeniul arhitecturii din perspectiva spiritualitatii si idealismului traditional european, apartinand modelului (ordinului) clasic, in timp ce Peter Eisenman are tendinta de a se apropia de concret, de a se amesteca in fluxul evenimentelor, avand dimensiunea demiurgica permanenta, a creativitatii totale si fara sfarsit, esential utopice, pe care el o pune pe seama iudaismului sau, dar care reprezinta in fapt una dintre dimensiunile fundamentale ale culturii pe care evreii au imprastiat-o in intreaga lume, si care a devenit un cognomen al culturii contemporane, a carei trasatura postmodernista o face capabila de a intelege relativismul si absolutul cu aceeasi detasare. Acestea sunt trasaturile postmoderniste ale ordinului hiperbolic!

Acest dialog are o dinamica magistrala, atat prin bogatia de idei pe care o aduce fiecare dintre cei doi mari arhitecti in sprijinul propriei sale pozitii teoretice, dar are si marea calitate de a satisface intelectul cu formulari memorabile care pot deveni aforisme cu valabilitate permanenta. Concluzia mea la acest dialog exemplar, a acestei confruntari dintre doua atitudini fundamentale dintre Leon Krier – Arcadianul neo-clasicistul traditionalist neo-modernist  si Peter Eisenman – Utopistul postmodernist deconstructivist,  este aceea ca artistii contemporani in general si arhitectii in special  au obligatia de a raspunde activ la provocarile actualitatii si la dilemele existentei intr-o lume a carei dinamica ne surprinde mintea si sufletul si ne dezvaluie calitati nestiute, ori tainuite vulnerabilitati.

——————————————————————————————

 [1] ***, Eisenman/Krier: Two Ideologies”, A CONFERENCE AT THE YALE SCHOOL OF ARCHITECTURE, The Monacelli Press, 2005.

[2]Barbu, Maria, “Postmodernismul, liderii si crizele”, Editura Militara, 2007.

[3]Barbu, Maria, “Semiotica arhitecturii sau Arhitectura ca filosofie a libertatii,  Editura Capitel, 2012.

——————

 

October 13, 2010

Toamna universitară miroase a nuci

Filed under: Universitate — Maria Barbu @ 1:39 pm

E toamnă plină, în aerul cu lumini de chihlimbar miroase a nuci. A început noul an universitar, cu nişte scârţâieli care nu miră pe nimeni şi cu un sentiment de dăruire care uimeşte enorm, pentru că jalea financiară ar impune un fel de doliu prelungit sine die. Dar profesorii şi studenţii din România au această capacitate de a uita cât de dramatică e viaţa aici şi acum şi se gândesc la viitor, astfel încât ajung să şi trăiască în viitor.

Cred că asta e una dintre cele mai bune formule de a se salva din ruina generală a societăţii româneşti, de a se situa deasupra dispreţului pe care guvernanţii semidocţi îl afişează la adresa învăţământului în general şi a învăţământului universitar în special. Încă mai găsim în noi puterea de a elabora strategii şi proiecte pentru mediul academic, încă mai avem tăria de a le insufla studenţilor optimism şi chiar entuziasm, de a-i înarma cu miraculoasa armă culturală, care îi face pe potentaţii zilei să se dezvăluie ca nişte pigmei complexaţi şi neputincioşi.

Pentru acest nou an universitar  gândurile mele cele mai bune merg către studenţii care reuşesc să se concentreze asupra ideilor primite, asupra conceptelor generale ca şi asupra celor specifice. E un fel de emulaţie care sfidează mizeria realităţii, făcând ca fiecare oră de curs să aibă ceva deosebit, ceva mai înalt decât la prima vedere, să se umple de farmec, de inspiraţie, de avânt, de ideal.


Create a free website or blog at WordPress.com.