MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 18, 2017

SIMPLITATEA IUBIRII

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 12:23 am

Pierdută-n protocoale, pe jumătate vii,
pe jumătate arzând,
iubirea mea se ascunde undeva, tremurând
de spaima unui foc mai mare.
Ferecatele uşi nu-i mai dau siguranţă,
crucea veche de la căpătâi
o trimite la clipa dintâi
şi asta e o sursă de anxietate.
Iubirilor le place în singurătate
să-şi desfacă petalele, să se dăruiască,
să-şi arate odoarele,
lumina să roiască în jurul bulbului suprem.
Câteodată gem
de prea multă făptură adunată în sine
şi nici nu mai contează
dacă e rău sau dacă-i bine
felul acesta mult prea suav al iluziilor noastre,
proiectate pe ecranele lăuntrului,
îngrădite de coaste
ori de cosmice pervertiri.
Iubiţii mei s-au dorit miri
şi au sfârşit în spinii de calvar,
neînţelegând prea bine
dacă eu le eram un dar
sau ei erau un chin pentru mine.
Nimic nu mai contează în nopţile reci
decât coapsa caldă
care nu te lasă să pleci
şi care ţine de strajă.
Când arcurile lumii se încurcă vremelnic,
iubirea le desface
cu cea mai simplă vrajă,
fără dogmă şi fără ritual,
uşor şi aproape feeric,
precum într-o sală de bal,
în care, din sunet de pian şi din cristale,
s-a generat un alt univers,
cu totul nou şi original.

October 11, 2017

NOE FEMININ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 9:12 pm

Pietre de moară în inima goală,
lumea, afară, s-a stins.
Ochii sunt cubici de plâns
şi Dumnezeu s-a îmbrăcat în smoală.
De unde vine atâta ploaie piezişă,
atâta otravă ce nu se mai lasă spălată?
Lumina e plată
şi nu mai lasă contur
nici zilei, nici nopţii,
nici la ce e-năuntru,
nici la ce e în jur.
Sunt parcă prinsă de valul prăvălit peste oameni,
cu duşmănie, cu gând ucigaş
şi nu ştiu cum voi ieşi din ruine,
cum o să revin iar în soare,
dar eu nu mă las
strivită de-o biata furtună,
chiar de ar fi şi potopul cel biblic.
Sunt noul Noe, feminin acum,
şi arca îmi e paznic.
E poate întuneric,
e poate hăul groaznic,
dar eu voi şti să-mi croiesc drum.
Din ziua divină dintâi nu-i nici o firimitură,
parc-am rămas cu soarele în gură
şi-mi arde limba, dinţii cu silabe.
Numai în umeri e ceva ce roade
şi osul şi întreaga arcuire.
Sunt aripi oare
sau e o nouă arcă de iubire?

Blog at WordPress.com.