MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

April 29, 2010

CONFESIUNEA MEA, reiterata!

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 11:34 pm

Vreau sa fac aici o marturisire clara a ceea ce gandesc si simt.

Inainte de orice, vreau sa marturisesc credinta mea in Dumnezeu Tatal, dar si in Fiul Sau,  Isus Cristos! Sunt botezata in ritul crestin ortodox si nu ma voi dezice niciodata de asta!

Marturisesc deasemenea pasiunea mea pentru filosofia idealista si pentru misticii de toate felurile: iudaici, crestini, budhisti si chiar musulmani.

Ma pasioneaza simbolistica religioasa, politica, masonica.

Cred in initiativa si politica liberala, dar pentru cei sarmani cred ca e mai buna doctrina social-liberala.

Consider ca nu trebuie sa cer voie de la nimeni ca sa cred in ceva.

Martusisesc ca sunt si voi fi etern Poeta.

Iubesc natiunea romana cu pasiune si Romania, in ciuda teribilei dezamagiri pe care mi-o pot provoca cei mai multi dintre contemporani.

Ma consider geniala si cred ca am o misiune speciala in aceasta existenta si in aceasta lume, si pentru asta imi dedic energia, timpul si toata viata mea operei poetice si proiectelor pentru Romania, ca parte fundamentala a Europei.

Marturisesc deasemenea pasiunea mea pentru latinitate si pentru maretia imperiala a urmasilor romanilor, printre care ne numaram si noi. Daca ar fi dupa mine, as face o alianta mondiala a popoarelor de origine latina si cred ca ar rezulta cea mai mare forta politica de pe mapamond.

Faptul ca cineva este sau nu de acord cu credintele si ideile mele nu ma intereseaza.

Sunt foarte putini oameni pe care ii pretuiesc, dar cei care mi-au cucerit admiratia si respectul nu le vor pierde niciodata.

Cred cu tarie in loialitate si nu ma voi abate niciodata de la principiile morale care ma conduc in viata.

Semnez cu mandrie aceasta confesiune,

MARIA BARBU

Advertisements

Primăvară politică românească: narcisismul şi mafiotismul!

Filed under: Punct de vedere — Maria Barbu @ 11:16 am

În politica românească se manifestă în această primăvară, parcă şi mai pregnant decât în alte sezoane politice, o augmentare a demersurilor de partid exprimate prin cele două tendinţe clar decelabile de către populaţie:

– narcisimul politic al partidelor din Opoziţie;

– mafiotismul partidului de guvernământ şi al aliaţilor acestuia.

Sigur că şi “narcisismul” şi “mafiotismul” sunt termeni generici, care nu reuşesc să cuprindă complexitatea realităţii ci o simplifică intenţionat, pentru a-i dezvălui nucleul ascuns în adânc.

Mă aşteptam şi ne aşteptam cu toţii ca după alegerile prezidenţiale, în care succesul real al Opoziţiei a fost evident prin cucerirea a jumătate din electoratul dinamic al României, mă aşteptam deci să se continuie acest trend ascendent, prin eforturile coerente şi prin demersurile active ale principalelor partide de opoziţie, PSD şi PNL. Ce constatăm însă este o regretabilă retragere într-un autism politic inadvertent şi un narcisism impardonabil. Sigur că Puterea face eforturi de a dispersa susţinătorii acelui trend care s-a manifestat în decembrie 2009, dar nu văd nici un  fel de acţiune de marcă ori vreo concertare a eforturilor celor două partide.

Cât despre mafiotismul PDL, acesta nu mai este demult deja vreun secret pentru nici un român cât de cât lucid, însă ceea ce mă frapează, până la a mă deconcerta, este reapariţia în forţă a unui disurs demagogic şi cinic parcă mai intens decât în epoca Ceauşescu. Adică sfidarea realităţii dramatice din ţară şi contracararea ei nu cu măsuri anti-criză ci cu o mitralieră de minciuni iresponsabile! Mafiotizarea continuă să escaladeze , magnaţii români, mogulii atât de dragi domnului Băsescu, au devenit cu toţii portocalii şi prosperă continuu, în timp ce restul românilor se prăbuşesc în sărăcie.

Ce se va întâmpla mai departe? Mă tem că portocalizarea României seamănă cu procesul de bolşevizare şi s-a putea să devină o nouă prăpastie politică în istoria ţării! Ce putem face? Ori ne facem cu toţii portocalii şi devenim pioni(eri) ai acestei Puteri atotstăpânitoare, ori reuşim să facem ceva cu adevărat pozitiv şi constructiv, măcar pentru acea jumătate din electorat, care a avut curajul de a spune NU acestei direcţii politice profund pernicioase!

Celor care au urechi de auzit, să audă!

April 24, 2010

O noua parabola – “PIRAMIDA ÎN TREPTE”

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 12:56 am

Grupul de turişti roia gălăgios în jurul piramidei în trepte şi Luana se întreba îngrozită ce caută ea acolo. I se părea că o vrajă malefică i-a tulburat viaţa şi adus-o aici, parcă predestinand-o unui ritual sângeros.
–      Ce făceau ăia acolo sus, pe terasa aceea?  – €“ întrebă o doamnă cu părul alb, vizibil excitată de uriaşa piramidă, la care putea să se uite doar de jos, pentru că biatei femei îi era imposibil să urce treptele acelea, care păreau că duc până în cer.
–      Doamne, acolo sus, pe terasă, se făceau sacrificiile umane. Erau duşi cei cărora urma să li se scoată inima, încă vie şi palpitând, pentru a fi adusă ofrandă zeului ori zeilor solari, pentru că preoţii azteci credeau că fără acel sacrifiu nu mai răsare soarele niciodată.
–      Vai de mine, ce credinţe criminale au putut să existe pe lumea asta! – €“ completă o turistă obeză, făcându-şi repede şi oarecum înfricoşată semnul crucii.
–      Ei, lasă dragă, că şi creştinismul e sângeros, atâta l-au bătut pe Cristos şi l-au răstignit, că tot de oroare e şi credinţa voastră! – zise un domn cu mustaţă, parcă enervat de remarcile colegelor de grup.
–      Păi da, că tot o epocă sângeroasă era şi atunci şi evreii tot sângeroşi au rămas până azi! -€“ completă un tânăr subţirel, cu pistrui şi ochelari.
–      Tocmai tu îi vorbeşti de rău pe evrei, cu mutra aia a ta de ovreiaş polonez sau moldovean? – €“ întrebă rânjind un tip negricios, la vreo 40 de ani, care stătuse tăcut până atunci şi îi ascultase pe toţi, cu un zâmbet lăţit pe toată figura lui smeadă.
–      Hei, oameni buni! Ascultaţi-mă! -€“ ţipă Luana din răsputeri pentru a se face auzită.    Cine vrea şi poate să meargă sus pe terasa sacrificiilor, să ridice mâna dreaptă!

Vreo douăzeci şi ceva de mâini se ridicară aproape instantaneu, numai cei cu adevărat neputincioşi urmând să rămână la baza piramidei şi să vadă cum se descurcă singuri, fără ghid, vreo câteva ore cât avea să dureze urcuşul şi apoi coborârea. De fapt, urmau să stea la umbră şi să bea apă rece cu dulceţuri, servite pe nişte tăvi grele, făcute dintr-un metal cu aspect antic sau antichizat mai bine spus.
Luana se străduia să nu mai simtă acel fior sinistru şi alungă cu îndărătnicie presimţirea sumbră care pusese stăpânire pe întreaga ei fiinţă.
–      Haideţi, să mergem!  – €“ le spuse ea turiştilor care urmau să facă dificila ascensiune, pe care o făceau cândva preoţii-calai şi nevinovatele lor victime,  “€œisp
ăşitorii”, cei care urmau să fie jertfiţi.
Absurde sau nu, aceste jertfe umane au marcat o epocă istorică şi s-au coagulat într-un fel de blestem aruncat asupra istoriei popoarelor ai căror strămoşi au practicat ritualurile de jertfe umane. Aşa au dispărut civilizaţii strălucitoare cum su fost cea mayaşă şi cea aztecă, iar în Europa, urmaşii dacilor, altoiţi cu romanii, erau şi mai sunt poate şi ei purtători de blestem.

Au început să urce încet, parcă drămuindu-şi forţele şi pe măsură ce urcau mai sus, zâmbetele lor vesele dispăreau, făcând lor unor grimase temătoare, panicate, uşor mefistofelice în încercarea lor disperată de a-şi masca frica. Vorbeau din ce în ce mai încet, aproape în şoaptă, dar ecoul straniu al acelei piramide făcea ca fiecare şoaptă să se audă de parcă ar fi fost transmisă prin megafon.Începuse să bată vântul, parcă nişte eşarfe de aer se strângeau în jurul fiecăruia, pregătindu-se să se transforme în laţ. Era din ce în ce mai ciudat, din ce în ce mai mulţi dintre ei şi din ce în ce mai des întorceau capul, de parcă cineva îi urmărea, una sau mai multe umbre fantomatice părând că păşesc în spatele lor.

–      Doamne-Dumnezeule, mai bine nu veneam aici, sus, mi-e o frică de mor!  – şopti cu ecou o fată bloduţă şi răguşită.
–      Dacă vin după noi fantomele preoţilor şi or să încerce să ne scoată inimile atunci când ajungem sus, pe platoul de jertfă? -€“ întrebă cineva, nu se ştie cine, si…..
Parcă deodată se treziră din vrajă, se scuturară şi spuseră mai mulţi în acelaşi timp:
–      Gata, ne întoarcem, am văzut destul, ajunge! Nu mai are nici un rost să mergem sus, că doar nu e ăsta scopul excursiei, să vedem locul unde erau ăia omorâţi, ci să vedem piramida în trepte şi atât. Salut, am zis! Hai să ne întoarcem!

Şi, ca la un semn, se întoarseră cu toţii şi începură să coboare în ritm alert, din nou veseli şi plini de insufleţire.  Ajunseră jos într-un timp record, fără să observe că cea care lipsea era tocmai ghida, Luana, cea cu care veniseră până aici. Au strigat-o, au căutat-o, dar nici urmă din fata frumoasă şi melancolică, ce părea că poartă cu ea un secret greu şi dureros.
Se uitară în sus , dar nu se vedea nici o siluetă pe treptele nesfârşite şi nenumărate care duceau spre terasă. Începură să se agite, să dea telefoane, să facă ceva ce ar fi putut să o aducă înapoi pe frumoasa lor ghidă. Degeaba însă. La vreo oră şi jumătate de la momentul când descoperiseră că Luana lipsea, a apărut un nou ghid, un tânăr cu părul creţ şi lung, împletit într-o coadă deasă. Părea că nu e deloc mirat de dispariţia Luanei şi preluă grupul în mod sportiv, îi urcă pe turişti în autocar şi îi duse la hotelul unde urmau să rămână peste noapte.

Niciunul dintre ei nu se putuse odihni în noaptea care a urmat. Simţeau din nou spaima aceea care-i însoţise la urcuş, unii mai în vârstă aveau parcă o gheară în inimă şi dimineaţa părea să nu mai vină. Când coborâră la micul dejun erau cu toţii nedormiţi, cu o stare neagră în suflet şi parcă aşteptau ca dintr-o clipă într-alta să li se anunţe o nenorocire.

După ce mâncară se adunară cu toţii în holul mare de la recepţie, aşteptându-l pe ghidul cel nou. Spre completa lor uluire însă, cea care veni fu Luana însăşi, arătând luminoasă şi perfect odihnită, de parcă nimic din cele întâmplate în ziua precedentă nu ar fi avut loc.

–      Bună dimineaţă tuturor! – €“ le spuse ea cu glas voios, şi nimic din vocea ori din înfăţişarea ei nu mai avea marca acelei stranii anxietăţi care o terorizase până la dispariţie.
–      Dar unde ai dispărut, Luana, unde ai fost azi-noapte? – întrebară mai mulţi.
–      Cum unde? Am fost sus de tot, pe platoul jertfelor şi m-am aşezat pe patul de piatră. Cred că am leşinat acolo de frică, de groază că vor veni fantomele preoţilor azteci care-mi vor scoate inimă mea vie din piept,  ş….
–      Şiiiiiiii?  –  întrebară cu extremă curiozitate mai multe voci.
–      Şi nimic. Am leşinat acolo sus şi când m-am trezit era dimineaţă cu soare strălucitor, aşa cum vedeţi şi voi, şi eu eram în camera mea de la hotel, perfect odihnită , de parcă aş fi dormit cel puţin 5000 de ani.
–      Dar poate că într-adevat ai dormit 5000 de ani şi cea de acum, din faţă noastră  nu este Luana, ci un spirit puternic, care a luat trupul ei pentru a trăi din nou în lumea oamenilor! – €“ spuse, cu un zâmbet cam diabolic, ghidul cel nou.
–      Ei na, asta-i acum! Habar n-am când şi cum am coborât şi nici cum am ajuns la hotel, dar ştiu sigur că eu sunt tot Luana cea care murea de frică la urcuş şi care de acum înainte nu o să se mai teamă niciodată de nimic! Gata, ajunge cu atâta vorbărie, haideţi să urcăm în autocar, pentru că ne aşteaptă multe alte monumente miraculoase!

Porniră cu toţii, urcară în autocar şi adormiră imediat ce acesta se puse în mişcare. În visele celor mai mulţi dintre ei, Luana apărea că o zeitate a Luminii, a cărei putere nemărginită se hrănea cu viaţa din inimile încă palpitând, pe care nişte preoţi îmbrăcaţi în negru le scoteau din piepturile lor însângerate!

Niciunul dintre ei nu se putuse odihni în noaptea care a urmat. Simţeau din nou spaimă aceea care-i însoţise la urcuş, unii mai în vârstă aveau parcă o gheară în inimă şi dimineaţă părea să nu mai vină. Când coborâră la micul dejun erau cui toţii nedormiţi, cu o stare neagră în suflet şi parcă aşteptau că dintr-o clipă într-altă să li se anunţe o nenorocire.

După ce mâncară se adunară cu toţii în holul mare de la recepţie, aşteptându-l pe ghidul cel nou. Spre completă lor uluire însă, cea care veni fu Luana însăşi, arătând luminoasă şi perfect odihnita, de parcă nimic din cele întâmplate în ziua precedentă nu ar fi avut loc.

–      Bună dimineaţă tuturor,! a€“ le spuse ea cu glas voios, şi nimic din vocea ori din înfăţişarea ei nu mai avea marca acelei stranii anxietăţi care o marcase până la dispariţie.
–      Dar unde ai dispărut, Luana, unde ai fost azi-noapte? – întrebară mai mulţi.
–      Cum unde, am fost sus de tot, pe platoul jertfelor şi m-am aşezat pe patul de piatră. Cred că am leşinat acolo de frică, de groază că vor veni fantomele preoţilor azteci care-mi vor scoate inimă mea vie din piept sia€¦.
–      Siiiiiiii? a€“ întrebară cu extremă curiozitate mai multe voci.
–      Şi nimic. Am leşinat acolo sus şi când m-am trezit era dimineaţă cu soare strălucitor, aşa cum vedeţi şi voi, şi eu eram în cameră mea de la hotel, perfect odihnita, de parcă aş fi dormit cel puţin 5000 de ani.
–      Dar poate ca într-adevat ai dormit 5000 de ani şi cea de acum, din faţă noastranu este Luana, ci un spirit puternic, care a luat trupul ei pentru a trăi din nou în lumea oamenilor! a€“ spuse, cu un zâmbet cam diabolic, ghidul cel nou.
–      Ei na, asta-i acum! Habar n-am când şi cum am coborât şi nici cum am ajuns la hotel, dar ştiu sigur că eu sunt tot Luana cea care murea de frică la urcuş şi care de acum înainte nu o să se mai teamă niciodată de nimic! Gata, ajunge cu atâta vorbărie, haideţi să urcăm în autocar, pentru că ne aşteaptă multe alte monumente miraculoase!

April 22, 2010

VA TE FAIRE EDUQUER, IMBECILE FRANCAIS!

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 9:44 pm

Un comic francez idiot, incult si needucat, a vrut sa smulga aplauze facand gestul cersetorului, gest pe care l-a denumit ‘SALUTUL ROMANESC”.

Avea dreptate Emil Cioran cand spunea despre francezi, cu  subtilitate, ca sunt un PEUPLE DE GRAMMAIRIENS, accentul cazand pe riens, adica un popor de nimeni, de nimicuri, de zerouri umflate de ingamfare si stupiditate!

Am putea spune si noi ca SALUTUL FRANCEZ este “se gratter le cul”! Sau, “merde”, ori “manger son merde”!

VA MANGER,,,, STUPIDE FRANCAIS!

April 19, 2010

MOARTE SI CENUSA

Filed under: Punct de vedere — Maria Barbu @ 1:38 am

Zilele acestea care au trecut au fost asemenea unui film, intens dramatic, al unui regizor polonez.

Evenimente politice, accidentul sau atentatul asupra presedintelui Poloniei si a elitei politice poloneze, avionul prabusit peste locul unde mergeau sa comemoreze moartea unor eroi-victime, pe acelasi teritoriu, cu acelasi dusman, plansul nesfarsit si impresionant al polonezilor, eruptia vulcanului islandez si norul apocaliptic de cenusa intins peste Europa, toate acestea mi-au lasat un gust de mega-viata, mega evenimente, mega-istorie.

Un fel de mecanism colosal al unei istorii strivitoare pare ca se napusteste peste noi, uitand ca noi, romanii de azi, nu mai suntem sustinuti nici de credinta in Dumnezeu, nici de mitologiile pline de zei, nu mai avem aproape nimic, insusi instinctul animalic al supravietuirii fiind si el aproape extirpat.

Asistam intr-un dezacord grotesc, romanii de acum, nedemni si chinuiti de un regim cvasitotalitar, la spectacolul unei demnitati nationale pe care nu o poate invinge nici cenusa, nici moartea!

April 17, 2010

NICIODATA LA FEL (reeditare)

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:59 pm

mure amare, mure dulci,

cuvintele tale.

azi mi te culci

pe sân,

ca un motan al tăcerii,

mâine mă uiţi printre pietre,

îmi striveşti ca pe-o larvă dorinţa,

şi mă laşi printre uluci.

niciodată nu ştiu cine eşti cu adevărat!

eşti cel dulce de azi,

ori eşti cel amar de altădat’?

nu-ţi găsesc o amprentă

mai clară

decât inima mea.

tu-mi faci semn de afară,

dintr-un dincolo nebulos,

în care n-am ce căuta.

poate ierburi de leac,

ori reptile letale.

numai buzele tale,

timid,

pun pe mine paftale.

fă-mă, Doamne, un Nil,

fă-mă patul de stuf,

pentru apa prea mare adusă de cel

ce mă îneacă

în el

şi mă ţine în propriu-i văzduh,

ca pe-o deltă

care niciodată nu seacă.


April 13, 2010

MODELE DE LIDERI

Filed under: Politica,Punct de vedere — Maria Barbu @ 7:58 pm

Mulţi m-au întrebat de ce eu, care sunt poetă, mi-am dat doctoratul cu o teză de leadership. Le răspund că Arta şi Puterea sunt pentru mine domenii de Pasiune primul şi Interes al doilea, dar care răspund unor propensiuni majore ale personalităţii mele.
Mă interesează şi modelele de lideri,  pentru că un artist are puterea de a transcende concretul mărunt şi de a decela arhetipul, patternul, cum îmi place mie să spun.
În istoria României au existat, după părerea mea, două tipuri fundamentale de LIDERI SUPREMI:
1. LIDERUL CHARISMATIC/EROIC
2. LIDERUL PARANOIC/EROTIC.

Să nu vă surprindă prea mult atributul “erotic” care apare în denumirea celui de-al doilea tip de lider, pentru că, dacă pentru primul model aproape că nu e nevoie să vă dau eu lista calităţilor, pentru al doilea tip de lider este nevoie de lămuriri suplimentare.
Şi anume: liderul paranoic/erotic nu are autoritate reală, ci şi-o construieşte artificial prin crize create de el însuşi. A se vedea Carol ÎI sau Traian Băsescu. Ambii lideri menţionaţi au avut neapărată nevoie de câte o amantă mai mult sau mai puţin oficială, care să le susţină faima virilă, dar care le intoxică raţiunea şi aşa puţină!
Râdeţi, dacă vreţi, dar nu e cazul, pentru că acest model este extrem de periculos pentru societate şi pune într-o situaţie de maximă urgenţă însăşi existenţa statală/naţională!
V
ă las să reflectaţi şi să îmi spuneţi ce credeţi!

LATE EDIT:

Trebuie să adaug, la sugestia inteligentă a unui prieten blogger, SuKaRiT, şi modelul FARISEU/FRAUDULOS, care este super răspândit printre liderii mai mărunţei, de la primul ministru la cine ştie ce primar găinar!


April 10, 2010

CAUZELE MELE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:50 am

ader la cauze tot mai îndepărtate de inima mea,

caut scopuri, fructe de mango,

fregate, toate lucrurile furate de istorie

şi lăsate pentru eternitate.

numai eu însămi nu pot fi cauza mea,

mierea stupului meu curge şi dă pe dinafară,

înecând oameni şi păsări. nici nu mai ştiu dacă e sau nu e păcat

să mă apropii atât de mult

încât, atingându-l, să-l pietrific ca bărbat

pe cel străin, pe cel nelegiut, pe cel desferecat de divin.

dar generozitatea rămâne la pândă,

mai caut o seamă de oameni chinuiţi,

fără să-i văd pe cei de seamă,

pe cei care se-nchid abrupt în propriul fruct.

aşa cum fac eu însămi,

închisă, ferecată în vitraliu, în fiecare detaliu

de sânge ori de lumină.

mă dăruiesc, aşezată frumos în vitrină,

ca o păpuşă luxoasă, prea scumpă pentru trecătorii

fără tacâmuri pe masă.

dar de mâine voi începe să cânt şi-ţi voi şopti,

cuvânt cu cuvânt,

toată povestea acelei cauze care ne aşteaptă.

culege-mă din vitrine şi pune-mă deoparte,

fă-mă coastă din tine,

fă-mă parte!

April 7, 2010

7 ANI DE LA MOARTEA MAMEI MELE, ELISABETA!

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 1:12 pm

NU SE POATE SĂ NU TE SCHIMBE MOARTEA MAMEI TALE, A CELEI CARE ŢI-A DAT VIAŢĂ!  Că te schimbă în bine sau în rău, că te face să reflectezi la propriul destin sau te scoate complet din realitate pentru o vreme, oricum, imensa jale care te inundă e ceva de natură cosmică, fiinţială, totală!

Am găsit pe net o prezentare despre o carte care “dezghioacă” această suferinţă teribilă cauzată de moartea mamei şi am simţit nevoia să o arăt tuturor. Nu voi face efortul să traduc nici titlul şi nici cele câteva cuvinte din prezentare, pentru că mă doare sufletul, adânc, sfâşietor, nesfârşit!

Grieving the Death of a Mother
A mother’s death can make a shambles of schedules, priorities, agendas, commitments, and, sometimes, even our most important relationships. Drawing on his own experience of loss, as well as those of others, Harold Ivan Smith guides readers through their grief, from the process of dying through the acts of remembering and honoring a mother after her death.

ÎN AŞTEPTAREA ZORILOR

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 1:19 am

mă uit în jur la figurile hâde,

la toţi estropiaţii şi netoţii căţăraţi pe crengi

ca nişte maimuţe mumificate.

uneori îi aud spunând frânturi de silabe,

molfăind şi fonfănind,

cadavrele cuvintelor înnegrindu-le dinţii.

sunt hăulitorii regelui gol,

maimuţele porcine care ne spurcă pieţele,

care ne intoxică viaţa.

în floarea minţii noastre se urcă un vierme,

e de la aceste animale infecte

de care nu vom scăpa fără sfântă violenţă.

aş vrea să văd sânge curgând în valuri,

să se cureţe rănile strămoşilor şi ale urmaşilor,

să ni se limpezească cerul.

aştept să aud, dimineaţa în zori,

scrâşnetul sec al ghilotinei

care ne scapă de blestem.

Next Page »

Blog at WordPress.com.