MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

STRATEGII DE LEADERSHIP

Strategiile de leadership adoptate de lideri pot produce efecte pozitive sau negative asupra societăţii şi respectiv asupra securităţii naţionale, relaţia dintre aceste elemente fiind practic inextricabilă. Felul în care liderul îşi formulează demersul de leadership, tipul de strategie pe care o adoptă, ca şi capacitatea personală de a pune în operă această strategie, în acord sau în dezacord cu strategia naţională de dezvoltare ori de securitate, ca şi cu mediul internaţional, ar putea determina efecte diverse, de la cele corecte şi echilibrante la cele “vicioase”.

 

1). Primul tip de strategie de leadership este cel pozitiv, al strategiei de echilibru şi constă într-un model care are ca scop dezvoltarea echilibrată, utilizând o politică adaptată nevoilor reale ale societăţii. În cadrul acestui model, liderul politic acţionează în sensul urmăririi cu asiduitate a îndeplinirii unor obiective politice benefice societăţii, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional,

Liderii care adoptă această strategie de echilibru sunt ei înşişi modele de comunicare flexibilă şi transparentă, având capacitatea de a decela demersurile strategice benefice şi menţinând un real echilibru între puterile statului, nepermiţând ca tensiuni generatoare de incertitudini şi de crize să se insinueze în relaţiile dintre puterile politice ale unei democraţii. Şi desigur, mai presus de orice, liderul care adoptă strategii de echilibru se defineşte ca un lider capabil să uzeze echilibrat şi de autoritate dar şi de flexibilitate, să îşi depăşească interesele personale ori de partid, să se detaşeze în mod autentic şi nu demagogic de grupurile de interese care pot interveni perfid în formularea deciziilor sale, decizii care se răsfrâng asupra echilibrului întregii societăţi.

Ceea ce trebuie să urmărească liderii ce utilizează astfel de strategii nu este emfazarea personală, ci o largă şi flexibilă conlucrare între diversele segmente ale societăţii, astfel încât din această imbricare să rezulte un mecanism eficient, ce poate reprezenta „motorul” dezvoltării pentru toate sferele societăţii, fie că este vorba despre sfera politică, socială, economică, sau militară. În strategiile de leadership care mizează pe echilibru, liderul nu se formulează ca un model de autoritate supremă, care are ultimul cuvânt, ci este acel arbitru al democraţiei şi al conlucrării între autorităţile statului şi cetăţeni, între puterile înseşi ale statului, ca şi între propria sa viziune şi complexitatea realităţii, astfel încât, fără a se dori victorios cu orice preţ, el trebuie să poată urmări cu asiduitate atingerea obiectivelor şi îndeplinirea intereselor naţionale.

Respectarea regulilor democratice, a instituţiilor statului de drept, a principiului separaţiei puterilor în stat, coordonarea, conlucrarea şi armonizarea demersurilor acestora în vederea îndeplinirii obiectivelor naţionale, va da strategiei de leadership configurată după modelul de echilibru substanţă şi putere reală. Strategia de echilibru nu vizează depăşirea prerogativelor constituţionale, nu acceptă utilizarea discreţionară a puterii, nu admite utilizarea informaţiilor ca armă, nu provoacă limitarea drepturilor şi prerogativelor deţinute de alte puteri ale statului, nu acceptă instigări la concurenţă neloială între diferitele grupuri de interese ori între diversele segmente ale societăţii.

Suportul popular al unui lider îi poate permite acestuia să adopte strategii de conducere care să slujească mai mult charismei sale decât intereselor societăţii în ansamblul ei. Sprijinul politic acordat de unul sau mai multe partide, ca şi susţinerea unor cercuri economice, indiferent de factura acestora, nu îl eliberează pe liderul politic de responsabilitatea morală care îi incumbă faţă de întreaga naţiune, şi nu doar faţă de fracţiunea ale cărei simpatii le întruneşte. Liderii au obligaţia morală de a se constitui ei înşişi în modele, pe care masele de oameni să le contemple şi să le admire, şi nicidecum nu au dreptul de a „perverti” obiective şi demersuri politice importante, doar pentru a face pe plac opiniei publice ori presei, care emfazează teme adeseori volatile, transformându-şi demersurile de leadership în partituri interpretate histrionic, după cum cere „piaţa”.

Strategiile de leadership echilibrate şi responsabile ţin să răspundă în primul rând nevoilor reale ale naţiunii, tind să deschidă căi noi de dezvoltare naţională, căutând să răspundă la întrebări fundamentale legate de existenţa societăţii, atât pentru prezent cât şi pentru viitor Liderii care adoptă strategii de echilibru sunt în general lideri a căror activitate anterioară, la alte nivele, a fost în permanenţă susţinută de capacitatea lor de a promova o viziune mai cuprinzătoare, ori programe pe termen mediu şi lung, ceea ce dezvăluie aptitudini strategice care i-au condus în mod firesc spre poziţiile de top.

 

 

2). Al doilea model, care este negativ, este cel al strategiei de leadership numită strategie de criză. De fapt e o strategie în criză, ca să fiu, măcar puţin, răutăcioasă! Ceea ce încă nu a rezolvat nici modernismul, oricât de evoluat ar fi acesta, şi nici postmodernismul, nici deconstructiv nici constructiv, este situaţia în care liderii politici de top utilizează situaţiile de criză pentru a-şi spori „capitalul” personal sau sunt ei înşişi generatori de crize, pentru a apărea în postura simbolică a Eroului salvator

În cadrul strategiei de criză, liderul însuşi pare să se comporte la maximumul capacităţilor sale doar în măsura în care contextul politic este tensionat până la starea de criză, toate mecanismele care prevăd funcţionarea feed-back-ului între decizia politică şi societate, sau cele care privesc modul de inter-relaţionare instituţională se viciază, spontan sau „asistat”, şi atunci avem a face cu acele crize care vor fi utilizate de liderul respectiv ca rampe de lansare ori de relansare politică.

Sub pretextul schimbării ori al unor reforme cuprinse în strategia pe care o propun liderii, se pot ascunde capcane, capabile să detoneze în momente-cheie, rupând echibrul politic ori social ce trebuie să domine. Acestea sunt menite a fi „generatoare” de crize induse, pe care doar cei ce le-au conceput le şi pot soluţiona, dat fiind caracterul lor deviant şi lipsit de obiectivitate. Strategia de criză utilizată de unii dintre lideri este, într-un anume fel, utilizarea puterii şi a ameninţării cu abuzul de putere pentru scopuri şi interese individuale sau de grup, care adeseori pot să contravină intereselor naţionale.

În mod esenţial, diferenţa între o strategie de echilibru şi o strategie de criză constă în modul în care sunt folosite pârghiile puterii, fie în scopuri de interes general, fie în scopuri de interes personal ori sectar. În cazul unei strategii „de criză”, scopurile pot să ne apară ca fiind pozitive, valoroase şi de interes naţional, mijloacele propuse pentru a se atinge aceste scopuri pot să ne fie prezentate drept legale şi legitime, dar căile pot să fie grav viciate de interese obscure şi care pot să contravină intereselor naţionale reale.

Ceea ce diferenţiază profund strategia de echilibru de strategia de criză utilizată în demersul de leadership este, trebuie să recunoaştem, nu atât legalitatea, cât moralitatea. Lipsa de moralitate la nivelul liderilor de top înseamnă : lipsa de scrupule, minciuna, manipularea maselor, violarea principiilor şi normelor în scopuri ascunse, corupţia, histrionismul, demagogia, favorizarea stărilor de criză, pactizarea cu grupuri de tip mafiot, alianţa cu forţe obscure ori acceptarea unor interese străine intereselor naţionale reale, slăbirea perfidă a democraţiei, „decapitarea” adversarilor politici, vulnerabilizarea instituţiilor statului, vicierea mecanismelor economice ori punerea resurselor naţionale la dispoziţia altor forţe decât cele ce urmăresc scopuri benefice naţiunii.

Într-o strategie de leadership de tipul celei de criză, problema cea mai gravă cu care se confruntă nu atât liderul cât societatea, naţiunea, asupra căreia se răsfrâng în realitate toate consecinţele unei astfel de leadership, o reprezintă cumularea crizelor resimţite ca erori de leadership, cumulare care poate duce la o teribilă catastrofă naţională. Efectele acestei cumulări de tensiuni, erori, crize, produse prin metode artificiale şi nesusţinute de ţesutul deja fragilizat al societăţii ori de instituţiile vulnerabilizate ale statului, se pot repercuta într-un mod devastator asupra politicii interne, pe de o parte ca şi asupra politicii externe, pe de altă parte.

În strategia de criză utilizată de unii lideri, trebuie subliniat faptul că liderul politic se sprijină enorm pe puterea informaţiilor, pe care le manipulează în scopuri improprii, ilegale şi imorale. O astfel de relaţie strânsă între puterea politică şi serviciile de informaţii nu aduce însă liderului care mizează pe ea nici siguranţă, nici imunitate, nici garanţia unei perpetuări a unui contract ce se dovedeşte de cele mai multe ori a fi extrem de volatil şi de periculos. Vezi în acest sens cazul Ceauşescu, cazul Miloşevici, ori cazul Saddam Hussein! Această relaţie nu se supune regulilor unei dinamici fireşti, pentru că susţinerea reciprocă se bazează pe manipulare şi pe un raport tensionat pentru supremaţie, din care niciodată liderul nu a ieşit în profit, decât pentru o perioadă limitată de timp.

Este o relaţie pe care liderul mizează prea mult, şi care poate produce în timp o ruptură între liderul politic care o adoptă şi restul societăţii, ruptură care se adânceşte din ce în ce mai mult, până cînd informaţiile nu mai susţin puterea politică, devenită periculoasă pentru securitatea naţională, şi serviciile secrete îşi pot face un titlu de glorie din ajutorul pe care îl dau forţelor ce doresc înlăturarea de la putere a liderului prea îmbătat de putere şi devenit indezirabil pentru întreaga naţiune.

Unele dintre simptomele puterii paranoice se regăsesc la liderii care nu suportă existenţa opoziţiei şi care pregătesc minuţios „execuţia” politică a adversarilor, ori la liderii care suferă de o megalomanie împinsă până la limite inacceptabil. Liderul politic care mizează pe strategii de criză se poate simţi în competiţie cu puterea economică naţională ori cu lideri ai altor importante instituţii ale statului, ceea ce poate declanşa imediat mecanisme de represiune ori de răzbunare, mascate abil sub aparente crize.

Într-un stat democratic, legea fundamentală a statului, care este Constituţia, este cea care reglementează aria de acţiune a puterilor statului, astfel încât acestea să se limiteze reciproc, pentru a nu pune în pericol democraţia, această limitare reciprocă permiţându-le însă o funcţionare echilibrată. Ceea ce îşi doresc liderii care adoptă strategii de criză este de cele mai multe ori tocmai o revizuire a Constituţiei, pentru a-şi putea impune dominaţia, pentru a-şi atribui prerogative suplimentare, care să le susţină dorinţa exacerbată de putere, şi pentru a face ca puterea unui lider politic de top, de tipul preşedintelui de exemplu, să îşi impună voinţa în detrimentul celorlalte puteri ale statului, fie că este vorba despre puterea executivă, legislativă ori judecătorească.

Pentru ca un astfel de lider de top să îşi impună cât mai pregnant voinţa, este neapărat nevoie să se creeze una sau mai multe crize, care să pară a justifica amestecul, adeseori brutal şi categoric, şi, desigur, neconstituţional, al respectivului lider în aria de acţiune a celorlalte puteri ale statului. Aşa cum liderul „deviant” doreşte să îşi impună voinţa cu orice preţ, apelând chiar şi la forţe din exterior, ostile intereselor naţionale reale, ceilalţi lideri politici naţionali, instituţiile importante ale Statului, ca şi organizaţiile non-guvernamentale ar trebui să intervină imediat pentru a limita demersurile abuzive de leadership, înainte ca acestea să afecteze, poate ireversibil, întreaga societate.

Advertisements

6 Comments »

  1. Spuneai la început că liderul politic acţionează în atingerea de obiective benefice societăţii. Din neferiire, liderul politic de la noi, mai ales cei din PSD numai asta nu fac.

    Comment by cezarpesclevei — February 3, 2008 @ 2:23 am

  2. @Cezar,

    in primul rand, nu cred ca ai dreptate cand identifici raul politic din Romania cu PSD, pentru ca toate partidele sunt, din pacate, contaminate, iar liderii de azi, incepand cu liderul prezidential, sunt niste modele distructive si profund periculoase pentru destinul natinoal. Spun asta cu tristete, pentru ca iubesc aceasta tara.

    Comment by Maria Barbu — February 3, 2008 @ 1:42 pm

  3. Avand in vedere ca in politica a existat dintotdeauna lupta pentru putere si partea aceasta teoretica s-a dezvoltat din exemplele aparute de-a lungul timpului. Este foarte adevarat ce spui in articolul postat se pot identifica si la noi ambele tipuri de stategii si pentru a le promova sau stopa este nevoie de informare, educare, constientizare… a electoratului. Nu de alta dar tot ne asteapta o campanie foarte grea luna viitoare.

    Comment by mirelateodorescu — April 9, 2008 @ 9:02 am

  4. Sunt instructiunii pentru un joc de strategie pe calculator???Liderii, Romaniei au actionat intodeauna din instinct si nu din ratiune.Chiar si asa zisele lor succese{era sa tastez succesuri]au fost scump platite de oamenii din popor.Sa argumentam.In 1916,Romania era condusa deregele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea primului război mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alătura efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie. (Cyril Falls The Great War p. 228).Pe 27 august 1916, trei armate române au trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar, la mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. Ruşii au deplasat la rândul lor în ajutorul românilor trei divizii, dar aceşti militari nu au fost aprovizionaţi corespunzător.

    Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).

    Pe 15 septembrie, Consiliul român de război a hotărât să suspende ofensiva în Transilvania şi să se concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen în schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva Flămânda, presupunea atacarea forţelor Puterilor Centrale printr-o lovitură de flanc şi spate, după traversarea Dunării pe la Flămânda, în timp ce, pe linia principală a frontului, trupele româno-ruse trebuiau să lanseze o ofensivă spre Cobadin şi Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii româneşti au forţat cursul Dunării la Flămânda şi au creat un cap de pod lat de 14 kilometri şi adânc de 4 kilometri. În aceiaşi zi, diviziile româno-ruse au declanat ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a înregistrat succese limitate. Eşecul incercării de spargere a frontului germano-bulgar din Dobrogea, combinată cu furtuna puternică din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic podul de pontoane de peste Dunăre, l-a făcut pe Averescu să anuleze întreaga operaţiune. Consecinţele acestui eşec au fost uriaşe pentru tot restul campaniei
    mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici şi militari români în Rusia.

    Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi operaţionale:

    Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

    Comment by fgre — November 23, 2008 @ 9:29 am

  5. Si al doi-lea tot asa, am plecat cu nemtii ,iar pe drumul de la Cotul Donului inapoi ne am transformat in comunisti!Concluzia fireaasca e ca Romania nu a avut decat lideri de 2 parale!Doar poporul asta bland si tenace a dus tara mai departe si drept recompensa ,poporul a fost numit; moale ,bleg ,las,tradator,popor vegetal.Singurul lider care a aratat lumii ce poat face romanii cu adevarat ,a fost Mihai Viteazul.Astia de acum,nici nu pot fi numiti lideri,o haita de javre urlatoare ,puse pe capatuiala.

    Comment by fgre — November 23, 2008 @ 9:41 am

  6. Leadershipul este legat de gandirea oamenilor, de profunzimea lor, de reactiile lor in anumite imprejurari.

    http://www.neculaifantanaru.com/nalucirile-unui-creier-dotat-cu-atributele-desavarsirii.html

    Comment by soricel5 — May 1, 2014 @ 9:01 am


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: