MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

July 26, 2015

IUBIREA CA LUMINĂ

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 2:33 am

roata mea, ca iubirea, se frânge toată
sub trup.
se umple de viespi gura ta spurcată,
inima ta înnegrită de sângele vechi,
râsul strivit de urechi,
cântecul decojit.

te-am așteptat o viață
și nu m-ai găsit
și-mi bați acum în coastă,
gata s-o rupi.
pleacă de-aici,
du-te-ntre lupi,
lasă-mă pe mine
cu sânul umflat de lacrimi și miere.

în noaptea asta,
tu-mi ești durere,
spiță frântă,
gând destruchiat.
dar ești al meu!
te-am îngenunchiat
și te-am făcut să-mi culegi iarbă din talpă.

cerul deasupra gurii,
luna calpă ca o monedă
de aur vechi și înverzit.
de ce-ai plecat?
de ce-ai venit?
te voi stoarce de lumină,
ca pe o lampă.

2462550872_3d700620bc_b

Advertisements

July 24, 2015

RĂSĂRIND DIN MINE

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:06 am

Tăcerea densă, lipicioasă,
mă intimidează și mă sperie.
Mă face să rămân cu mine însămi față în față,
ca-ntr-o oglindă vie,
născută parcă să fie
devoratoare de viață.
Până acum n-am știut dacă mie îmi aparțin
sau dacă sunt doar a ta
și această dilemă mă însingura dureros,
spărgându-mi cochilia
doar în acele locuri care țipă mai tare,
acolo unde e carnea crudă
ori unde crește o floare.
Îmi pare că m-am eliberat,
că pereții închisorii
nu mai fac parte din trupul meu,
că m-am ascuns în Dumnezeu,
unde e spațiu mai mare
și mult mai mult timp.
Parc-am fugit desculță printr-o iarbă înaltă,
ori parc-am venit de pe lumea cealaltă
și nu mai știu deosebi
hohotul de râs de hohot de bocit.
Mă uit după mine c-un fel de dor,
văd urma lăsată pe pământ,
ca o dâră aurie,
ca o miere vărsată
din cine știe ce cuvânt
spus într-o limbă adevărată.
Și iată, Doamne, deodată,
mă văd ieșind din fumul gros al durerii de mine,
ca un soare frumos,
ca un copac țâșnind frenetic
din stâncile alpine.


images (1)

July 18, 2015

TE IUBESC

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:01 am

Am clopote-n coaste,
vin dintr-un neam de constructori,
meșteri în cărămizi ori metale
și port în sânge catedrale.
De pe mare îmi vine moștenirea amfibie,
regatul fanteziei
și al mirării genuine.
Din partea mamei
port lapte în vine
și mi-e vocea domoală ca o boltă.
Dimensiunea tainei mi-o dă iubirea învoltă,
cea a bărbatului păcătos, năpădit de plăceri,
dar și cea dulce, cristalină
a pruncilor abia aduși la sân.
Uneori timpul se adapă
și din fântână stearpă,
dar timpul meu e-o poartă fermecată.
Străpunsă de săgeți, cerbița mea
urcă la stele,
lovită de furtuni,
corabia-mi se transformă-n delfin.
Stol de cocori mă soarbe-n senin,
scobindu-mi zboru-n subsuori.
Mă iartă că rămân,
dar te iubesc,
dintr-un preaplin de zeu,
dintr-un prea gol pământesc
.

psychedelic_mandorla_by_fraxialmadness3-d32iz8z

July 17, 2015

ACORD FINAL

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:07 am

nu poți anticipa fulgerul letal,
lumina de cobalt ce taie sufletul,
tot așa cum nu poți anticipa iubirea secerată de plâns,
inima suspendată ca un pendul fără ritm.
dincolo de orice e destinul,
chipul nostru stelar
privindu-ne cu-o ironie infinită.
nu poți anticipa când se va rupe carnea din clipită,
nu ai cum să prevezi iubirea, ca un taur rănit,
cu cornul înfipt în viață ta.
se-ntâmplă dintr-odată.
parcă vine de undeva o poruncă de acord final,
pe care-o mână inefabilă o face,
un dirijor divin
ori ancestral,
cineva care știe totul dar tace.
coroana durerii te-nvaluie o vreme,
ascunzându-și fructele cumplite.
numai că din existențe rănite
iese cea mai pură lumină.
e ca și când s-ar fi sădit un trandafir prețios
a cărui rădăcină pătrunde invers,
în sus,
și-ți lasă ție răsăritul, trăgându-și seva din apus.
doar lacrima lină
ne mai alină.

image026

July 13, 2015

ÎNTRE FIINȚĂ ȘI NEFIINȚĂ

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 2:17 am

Durerea mea-i o floare carnivoră
peste trupul iubitului meu,
peste respirația șerpuitoare.
Castelul lăuntric mă doare
când se năruie-ncet
ca-ntr-o imagine în ralenti,
lăsându-mă ca spectator al unei tragedii
pe care inima nu poate s-o mai încapă.

Mă aplec spre pământ.
până la pumnul de apă,
stau în genunchi în necuvânt.

De dincolo de nor iubirea mea răsare.
Cu o mai aprigă ardoare,
cu o mai dulce
și mai rotundă credință.
Acum cred că-ntre ființă si neființă
viața e-o stare a gândului,
o trăire care ne soarbe
și ne redă-ntr-un fel subtil
acelei inocențe oarbe
pe care-o are un copil.

Lacrima mea are crengi de baobab
și întunecă soarele.
În gură simt silabele mumificate,
ca niște boabe de grâu bolnav.

Mi-e dor de iubire, de cântec, de caldul
plăpând.
nici nu-mi dau seama că plâng, doar mă rog
să fie lumină,
să fie soare
și gând.
Balustrada-fier-forjat-pentru-scara-elicoidala-3

July 5, 2015

PĂȘIND PESTE MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:30 pm

“Unde se duce timpul?” – întreabă pruncul.
“Unde se duce viața?” – întreabă mama cu gândul.
Între cele două săgeți este lacrima și strigătul celui viu,
singurătatea celui dus
și gaura neagră a cerului, sus.
Dumnezeu s-a scurs în seve,
în sângele din noi,
cel pe care-l pierdem nici nu știm când,
cel care bate în tâmplă ritmul actual.
Peste toate e îngerul surâzând,
arătând ca un fulg ori ca un nor,
străveziu și aproape banal,
privind detașat tot ce ni se întâmplă.
Realitatea nu face nici o diferență
între un trup viu care cade și se zdrobește
și o cutie de tablă care zângănește.
Suntem la fel în schema mare ori în fractal
și numai Divinitatea mai stăruie să ne spună
că dincolo de viață e soare și lună,
că suntem unici și prețioși,
irepetabili și minunați.
Dacă n-am crede asta,
nici nu am fi adevărați.

WP_20150405_014

WP_20150228_003

Blog at WordPress.com.