MIT ÎMPLINIT

M-am întors din infern,
arsă pe toate liniile de contur,
zburată din mine,
abandonată în jur,
frântă în sânge,
plânsă în duh,
plecată în nor și-n zăduf.
Sunt Orfeu, născut de Euridice,
din patima ei,
din propria-i jale.
Am întors mitul mereu
și-am căutat altă cale
de-a mă lega de Dumnezeu,
așa cum te legi cu frânghia de piatră,
de țăruș ori de ancora brută,
să nu rătăcești cu vreo plută,
să nu odisseiești,
să nu te schingiuiești în călduri,
să nu te-neci lângă mal,
răpus de vreo ispită.
Mi-e plita pielii clocotită,
de parc-aș fierbe un cazan pe vatră,
ori vreun oloi de vrăjitoare.
Mă bate frunzișul,
se smulge din păduri
și mă doare.
M-am ostenit și mă simt parcă grea,
cu un prunc,
cu o viață,
cu o sfântă poruncă în ea.

DURERE ȘI ÎNVIERE

Ay, și a fost focul urlând, mușcând sângeros
din carne și din os,
din viața palpitând.
Negrul crud s-a înstăpânit,
zdrobind retina luminii.
Au rămas numai spinii, numai lacrima
ca un deluviu
ce nu s-a putut face fluviu
și n-a putut să stingă rugul dogorâtor.
Dumnezeu a fugit și m-a lăsat să mor –
spune o fată desfigurată.
Pe pragul iubirii s-au arătat zbirii
și au făcut acolo prăpăd,
să nu se mai vadă ochii,
să nu se mai audă gurile,
și-au pus centurile
și-au căsăpit de zor,
lăsând în urmă un zbor tulburător,
o ceată de îngeri curați,
zburând din mormanul de crini carbonizați.
Lasă-mă, Doamne, să te țin de picor,
lasă-mă să te ating,
în clipa asta flăcările mă ling
și toate vârstele mă dor!
Dacă în această răscruce m-ai transformat în cruce,
dă-mi, Doamne, puterea să pot învia,
să mă găsească mamele în apă și-n cafea,
în pâine și-n vin.
Dă-mi, Doamne, aromele înfiorate
din mugurii de pin!