MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

POLITICA POSTMODERNISTA SI SECURITATEA

Anii ’60, care au reprezentat în fapt zorii postmodernismului, au însemnat trecerea de la schimbările care vizau economia şi politica, la un alt tip de schimbări, în sensul unor modificări concepute ca proces permanent, puterea şi ierarhia politică dar şi structura birocratică a statului modernist fiind supuse unor modificări radicale. Un foarte important element al acestei politici postmoderniste, care evidenţiază individualitatea şi particularitatea în micro-structura sa, pledează pentru „alimentarea” permanentă a acestor construcţii cu propunerile elaborate la nivelele mai mici, supuse cu adevărat unei reale subsidiarităţi. Această direcţie politică microstructurală, foarte pregnantă în opera unor teoreticieni de marcă ai postmodernismului, cum sunt Foucault, Lyotard, Deleuze şi Guattari, reprezintă o adevărată „politică a subiectivităţii”, care teoretizează modul în care individul s-a transformat dintr-un obiect al puterii politice, aşa cum era în epoca modernistă, într-un subiect al puterii, cu rol semnificativ.

Pentru Foucault de exemplu, politica subiectivităţii presupune şi apariţia unei „politici a eticii”, care creează un nou model de subiecţi, după modelul grecesc al esteticii existenţei. Această formulă, a politicii etice, ne încurajează să considerăm că noul model de lideri ai epocii postmoderniste ar putea fi liderii care au suprimat deja în ei înşişi „micro-fascistul latent”, despre care vorbeau Deleuze şi Guattari, micro-fascist care există practic în fiecare individ şi care se putea supra-dimensiona aberant în condiţiile vechii politici moderniste a dominaţiei şi autorităţii exacerbate, aşa cum deja istoria a şi dovedit-o.

După cum aprecia Marcuse însuşi, „nici o persuasiune, nici o teorie şi nici un raţionament nu pot să spargă închisoarea teribilă a subiectivităţii, dacă nu se reuşeşte ca această mult prea închistată şi pietrificată sensibilitate a indivizilor să se poată deschide spre o nouă dimensiune a istoriei” şi a lumii, se poate adăuga. Postmodernismul este cel care a operat această deschidere, dându-i subiectivităţii posibilitatea să se exprime în toată diversitatea de trăiri personale, de opţiuni particulare, de credinţe asimilate, de creativitate îndelung reprimată, de orgolii şi ambiţii până de curând nemărturisite. Postmodernismul este eminamente inclusiv, spre deosebire de modernism care este exclusiv, postmodernismul celebrând pluralitatea, diferenţa şi acceptarea alteritatăţii. În aceste condiţii, securitatea naţională devine protectivă şi se formulează după criteriile postmoderniste ale acceptanţei şi toleranţei diversităţii, principii pe care trebuie să le apere pentru a face să funcţioneze politica internă de tip postmodernist, şi, la alt palier, securitatea naţională exprimă în principal crearea acelui mediu propice de coagulare şi exprimare a identităţii naţionale.

Lupta care se dă între formula politică postmodernistă, care se străduieşte să profite de curentul globalizării, ce vine ca un tăvălug peste ţări şi popoare, şi formula modernistă, care a preluat în bună parte trăsăturile imperialismului capitalist şi ale universalismului bisericii creştine occidentale, este aprigă şi se face simţită puternic atât pe planul politicii şi securităţii naţionale, cât şi pe cel al politicii şi securităţii internaţionale. În mod paradoxal, politica de securitate este mai evoluată în sensul teoriei postmoderniste decât politica puterii propriu-zise. Acest adevăr este valabil atât pe plan naţional, unde liderii politici mai fac fenomene de autoritate, cu totul irelevantă şi chiar periculoasă, în condiţiile în care societatea este deja reconstruită după principiile postmoderniste, cât şi pe plan internaţional, deşi aici încă mai persistă orgolii şi propensiuni spre dominaţie. Aceasta se întâmplă mai ales în condiţiile în care bipolaritatea a dispărut şi a făcut loc unei aprige lupte pentru putere pe care o duc mai multe state, date fiind condiţiile propice de instalare a multipolarităţii.

Atmosfera concurenţială între trăsăturile politicii moderniste şi cele ale politicii postmoderniste poate duce uneori la tensiuni şi chiar crize. Această perpetuă concurenţă creează adeseori tensiuni, greu de rezolvat, între planul politic şi cel de securitate, care se pot rezolva armonios numai în cadrul formulelor de construcţie internaţională, în care naţionalismul face loc transnaţionalismului. Caracteristicile transnaţionalismului modernist sunt contrabalansate de formulele transnaţionalismului postmodernist, atât în sfera politicii, cât şi în cea a securităţii. Apariţia pe scena lumii a politicii postmoderniste constructive este absolut benefică, deoarece ea teoretizează şi aplică mixajul între elementele cele mai evoluate ale politicii moderniste şi elementele moderate şi echilibrate ale politicii postmoderniste.

Pentru că societatea democratică este de sorginte capitalist-modernistă, postmodernismului i-a rămas ca spaţiu de manevră doar stimularea acesteia, promovând dezvoltarea accelerată a democraţiei şi introducerea ei în toate domeniile vieţii politice şi sociale, producând astfel schimbarea radicală a paradigmei puterii, pe care a transformat-o dintr-o putere autoritară şi opresivă într-una democratic-consultativ-participativă. Din perspectiva securităţii, obsesivul echilibru de putere a părut că dispare din peisajul internaţional odată cu căderea Cortinei de Fier şi încetarea Războiului Rece, făcând loc mai întâi unei dezechilibrate unipolarităţi, care încă trenează, dar stimulând apariţia multipolarităţii, schimbare care se resimte în construcţiile politice şi de securitate regională. O altă schimbare importantă pentru securitatea internaţională, privită din perspectiva postmodernismului, este transformarea a ceea ce se recunoştea înainte drept „conflict” în „situaţie de criză”.

Un important teoretician postmodernist, Douglas Kellner, afirmă că practica politică ne demonstrează că ar fi o eroare ca tot ce propune paradigma modernistă să fie considerat ca regresiv şi retrograd în timp ce paradigmei postmoderniste să i se atribuie în totalitate calităţile progresului şi emancipării. Atât în modernism cât şi în postmodernism există indubitabil atât aspecte pozitive cât şi negative, cu diferenţa că politica modernistă propune o putere care iese treptat din scenă şi devine revolută, în timp ce politica postmodernistă propune un model nou de putere, care are avantajele adaptării la cele mai noi tendinţe ale lumii. Această nouă formulă politică ce propune o manieră mai complexă de abordare a realităţii politice şi de securitate este varianta postmodernismului constructiv, care şi-a propus ca deviză reconstrucţia sistemului politic şi de securitate pe bazele noi ale dialogului şi cooperării, ale afirmării identităţii naţionale într-un mediu de securitate cât mai coerent, mai flexibil şi mai interacţionist.

Trebuie observată cu atenţie modalitatea în care anumite structuri moderniste se perfecţionează şi adoptă elemente postmoderniste, pentru a nu-şi pierde din prerogativele pe care le au deja şi la care nu sunt dispuse să renunţe. Din această categorie fac parte în primul rând companiile multinaţionale, care au uzat cu abilitate de elementul progresist al transnaţionalismului postmodernist, adaptîndu-se foarte repede la retorica postmodernistă şi intrând cu abilitate în posesia listei de criterii care le fac să îşi nuanţeze globalismul şi să-şi adapteze procedurile la mediile şi pieţele indigene.

Merită o deosebită atenţie această aşa-zisă mega-tendinţă de disoluţie a statului, care se produce de multe ori „la comandă”, ori slujind interese partizane, corupte sau mafiote, deci cu totul inadecvat spiritului postmodernist, ceea ce poate duce la deformări grave, la devieri şi disfuncţii politice şi de securitate, nu doar naţionale ci şi regionale, şi chiar globale. Supravegherea revine în primul rând leadership-ului politic, care are obligaţia să vegheze cu grijă la menţinerea în stare funcţională a tuturor echilibrelor statului, a relaţiei acestuia cu elementele non-statale, şi acţiunea tuturor asupra securităţii naţionale.

Trebuie sancţionate în special acele decizii politice care au şi consecinţe economice, acele privatizări de tip mafiot care se fac pe domenii şi sectoare considerate strategice, pe care statul le-a deţinut în virtutea importanţei lor strategice şi care pot ajunge în posesia unor companii care există şi funcţionează prin eludarea legii, ceea ce poate determina dezechilibre grave şi disfuncţii greu de gestionat, ducând practic la apariţia unor situaţii de criză ce pot pune în pericol întregul mediu politic şi de securitate, ca şi statalitatea însăşi. Aceste acţiuni, adeseori periculoase, nu pot fi puse pe seama tendinţelor promovate de politica postmodernistă, ci pe seama iresponsabilităţii liderilor de la un moment dat.

Postmodernismul creează relaţii pozitiv concurenţiale între elementul global-central şi cel local-naţional, astfel încât să poată răspunde concomitent, şi desigur pozitiv şi benefic, ambelor nivele. Dar cel mai eficient demers se dovedeşte acela conform căruia liderii gândesc global, dar acţionează local. Deci „think globally, act locally”.

(fragment din cartea “Postmodernismul, liderii si crizele”)

4 Comments »

  1. COMENTARIU DE @RADUPRESS:

    Locul geometric in aceasta dezbatere este conceptul de obiectivitate.Ce inseamna asta:
    In cel mai larg sens, negarea OBIECTIVITATII este trasatura pozitiei POSTMODERNE iar ostilitatea fata de aceste baze ale obiectivităţii este trasatura definitorie.
    Adica pe intelesul nostru teoria ca teoria dar practica ne omoara si politica este cel mai bun exemplu unde personaje grobiene ajung in pozitii cheie vezi Polonia, America, ca sa nu dau exemple mai dureroase.

    Comment by Maria Barbu — January 16, 2008 @ 2:28 pm

  2. Comentariu de @Radupress:

    Doamna Maria Barbu dati-mi voie sa apreciez la dumneavoastra seriozitatea si bunele intentii, de altfel aveti un un blog de inlta tinuta intelectuala.

    Comment by Maria Barbu — January 16, 2008 @ 2:29 pm

  3. @radupress

    imi cer scuze pentru ca am mutat comentariile, dar am simtit nevoia sa transform acest text in pagina, ca sa poata fi citita oricand, avand titlul f vizibil.

    Comment by Maria Barbu — January 16, 2008 @ 2:32 pm

  4. @radupress,

    am la tine rugamintea sa nu mai fii atat de formal. Suntem prieteni si ma bucur ca putem comunica, chiar daca este deocamdata in virtual.

    Ai inteles cred de ce am ales postmodernismul ca formula, inclusiv politica si de securitate: pentru ca aceasta teorie permite in practica politica nu numai un leadership moral, etic si flexibil, dar si datorita faptului ca putem sa ne promovam interesele nationale cu inteligenta, cu demnitate si cu asiduitate.

    Comment by Maria Barbu — January 16, 2008 @ 2:37 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: