MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 30, 2016

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate,GOD BLESS ROMANIA — Maria Barbu @ 9:56 pm

M-am născut în subcarpații răsăriteni, vedeam munții în zare ușor albăstrui și mă simțeam atât de aproape de Dumnezeu! Când eram micuță, ieșeam în grădina din spatele casei splendide în care am crescut și mă uitam în zare și toată acea dantelărie de munți ușor încețoșați mi se părea cel mai minunat peisaj de pe pământ. Am primit energie de la pământul dulce al Moldovei, acea parte care se duce mai spre nord, mai spre isihaști, mai spre Neamț, acolo unde mergea bunicul meu, cu barba albă fluturându-i în vânt, ca să ducă cele de trebuință sihaștrilor din munți. Și toată România asta în formă de pește, cu destin cristic, mi-e atât de dragă încât mă doare inima și mi se strânge, așa cum mă durea sânul când plângea pruncuța mea nou-născută. Țara asta are nevoie de ființa mea așa cum eu am nevoie de pământul ei, de aerul și energia ei, de munții și de apele și de pădurile pe care acum le fură briganzii protejați de niște potentați iresponsabili și trădători. România e țara trupului și a sufletului meu, e matricea mea primordială, și, vorba lui Creangă, care a cam dispărut din manualele școlare pentru a fi înlocuit de farseurii zilei, “nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele” mă simt ca în Rai. Pentru că România este Raiul pe pământ, este cu adevărat Țara Făgăduinței pe care noi nu știm să o prețuim, din păcate. Așa cum spunea un bătrân evreu, prieten de familie: “Moise nu a înțeles prea bine mesajul Domnului, căci nu în Transiordania trebuia să-i ducă pe iudei, ci în Transilvania”, pentru că acolo, ca și în toată Dacia de demult și România de azi “curge lapte și miere”. Dacă am ridica de pe noi blestemul veneticilor care ne mănâncă precum căpușele, am reuși să strălucim “ca soarele de pe cer”!
romania-steag

November 19, 2016

DEZACORD

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:06 pm

Te-am văzut plecând ca un cal spre apus,
lăsând realitatea cu goluri
despre care n-ai spus și nu le-ai umplut.
Aveai chipul de lut
și umerii îngreunați de un fel de senin.
În copacul divin
eu eram
o privighetoare smerită,
cu penele zgribulite de zboruri,
de sunete și de adorare.
În lumea cea mare,
oamenii s-au făcut lupi
și aleargă spre ciută
ca spre fantoma vieții ideale
pe care nimeni nu o mai prinde.
E jale, e chin.
Nevoilor primordiale le răspunzi din instinct
nu cu metodă,
nu ridici pântecelui odă
și nu te lași să fii sclav de plăcere.
Prefer să mă număr printre regii
născuți cu stea-n frunte,
cei care fac un cântec din durere.
Ce bine că am rămas,
ce rău e că pleci,
ești o albină ce-și ține acul în vintre
și uită că poate face și miere.
Acum te visez,
mâine poate te voi privi
ca și când nu te-am văzut niciodată,
așa cum gureșele ciocârlii
se-nneacă-n nota prea înaltă.
Între sferele noastre s-a pus
un zăvor,
o barieră,
un cui plin de sânge
și nu știu niciodată dacă e al meu sau al nimănui,
ori al Celui pe care omenirea Îl plânge.
Tu ai ieșit pe ușa dimineții,
dar eu am intrat din nou în lumină,
mereu am fost în dezacord,
mereu în dizarmonie deplină.
Nimeni nu știe
cine a rupt spinul trandafirului pur
ce vibra ca o coardă prea strânsă.
Din viața ta,
din viața mea,
se vede doar o lacrimă plânsă.

tears-cluster-transparent-colorful-making-one-tear-31735266

November 1, 2016

DESPĂRȚIREA DE SOMN

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:48 am

Pare că nu mai înțeleg nimic,
se rupe coaja câte un pic
și sângele țâșnește cald și atât de sărat.
Azi noapte, când m-am culcat,
simțeam o inimă lipsă,
fără să știu că dimineață
va fi să fie o mare apocalipsă,
din care aveam să ies învinsă și târâtă în minte,
cu capul înainte,
cu inima în urmă,
cu șoaptele nespuse stând ca o turmă nedumerită.
Soarta mea e azi ocolită de soare,
e în bătaie de vânt,
în spumegatul valului din cuvânt,
în furia din nesomn și îngrijorare,
în dărâmarea sufletului din a sa stare
de bine.
Am uitat că nu se cuvine să-i spui celuilalt
vorbe de ocară, să-l scoți din țară,
din suflet, din pământ,
și să-l arunci pe uliță.
Amăgirea e o suliță ce-mi rănește conștiința,
e regretul ce-mi demontează ființa
sau e numai o stare de prostrație a naturii
în fața urii,
în fața a tot ceea ce am lăsat nears
în mormanul de frunze?
Undeva, nu știu unde,
cineva bea un pahar de vinars
în memoria propriei sale secunde de viață,
în memoria nebuniei de dimineață,
când te strivește nesomnul.
Limba mi s-a umflat,
nu se mai cunoaște omul din mine,
ies parcă batracienii la suprafață
din apa adâncă în care au stat.
Luminează-mă, Doamne!
Sunt doar o femeie,
făcută din coasta încăpățânată
a unui bărbat!

unde-se-afla-raiul-adam-si-eva-au-venit-de-pe-marte

Blog at WordPress.com.