BLESTEMUL VIRTUAL

Trăim din nou în grote,
în grote digitale,
unde e cerul umed și este pâine
moale,
trăim un fel de vis
în care ne ascundem durerile și rana
rămasă de la paradisul promis.
Nici nu mai știm cine ne-a dus acolo,
privându-ne de soare,
de dragostea dulcelui Apollo,
făcându-ne să credem că am putea trăi mereu
în spațiul virtual
în care poți face și spune orice,
fără ca Dumnezeu să te țină de mână.
Te poți face o zână ori un dragon oribil,
fără să mai conteze că de fapt nu trăiești
ci te alinți în invizibil,
creând niște povești în care să apari
așa cum niciodată nu ai fost
și nici nu ești.
Din viața adevărată nu mai păstrăm nimic,
poate doar câte o poartă
către infernul carnal,
dar fiecare dintre noi fuge de banal
și se extinde în iluzia aceasta care-l străpunge
și se prelinge în el
ca o pată de sânge.
Iubire, ură, dăruire
sunt doar cuvinte acum,
care nu mai acoperă nimic.
În preajma noastră,
câte un zeu pitic,
ne privește trist
și plânge.