pajiștea dintre trupurile noastre s-a făcut munte de piatră,
căprioarele, fiare,
oglinda apei cu otravă-i îmbibată.
nici nu mai știi dacă picătura de suflet s-a prelins până la os,
sau a rămas foarte jos,
în infernul sângelui gros,
ori s-a înălțat până la Dumnezeul desculț și flămând,
dar cu sufletul încă blând și neîntinat.
fata din mine s-a lăsat sedusă,
băiatul din pieptul tău s-a împușcat și a murit.
în inima plânsă stă șarpele ghemuit
și așteaptă să muște.
numai ochii mai văd dincolo de zare,
cum lumina se face tot mai mare și se încarcă de muguri.
mâine vor fi în floare
și peste încă o zi,
vor da struguri.