MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 24, 2015

ZIUA MÂNIEI

Filed under: Lumea de azi,Poezie — Maria Barbu @ 11:36 pm

Ziua de azi a fost plină de urși și mânie,
ca o pădure prea deasă,
pe care fiarele o rup ca să treacă spre apă.
Inima mea e o casă c-un zid care crapă,
c-o ușă surpată-n noroi,
în durerea de a înțelege ce e cu noi,
cei însemnați de cruce.
Unde oare m-aș putea duce,
să-mi pun gândul drept căpătâi,
să iau celula dintâi
și să mă fac zeiță pe vecie?
Mă doare mileniul, mă revoltă această urgie
scoasă din scriptură și aruncată în lume.
Din fericirea promisă au rămas doar petale,
pe care ni le smulgem
ca pe niște parale puține
din care-am putea lua doar o bucată de pâine,
și-aceea făcută cu ghimpe în ea.
Nici calul nu mai poate să bea
din balta în care a fost sânge.
Omenirea mea stă pe praguri și plânge
și fiecare zi e parcă mai fără îndurare.
Pe mine mă doare,
de fiecare om, de lup ori de floare,
și le-aș vrea pline de lumină.
Ziua de azi nu a fost deloc lînă
ci plină de cioturi și de vânată oroare.
Doar înspre albastru, departe, e-un stol imens de îngeri,
poate că obosiți,
poate pe moarte.


images

Advertisements

October 16, 2015

ÎNTRE A FACE ȘI A FI

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 3:17 pm

E-o contradicție și-un război crunt
între ceea ce fac
și ceea ce sunt.
Mă mișc, respir, iubesc și mint,
mă scald în alint
dar și-n treburi murdare,
cu melci pe cărare,
cu faguri striviți,
cu nopți desfăcute,
cu ochi otrăviți.
Asta e ceea ce fac, mereu, iar și iar,
mă ridic din genunchi și mă-ntorc
dar orice rugăciune e-n zadar,
îngerul femeii din mine e mort,
ori s-a drogat puțin,
disperat de fuga mea și de cuvintele învăluite,
pline de har, însă ascunse și prea puțin rostite.
Poate că îngerul meu e beat
de miere și vin,
ori de păcatul de-a se fi vrut împărat.
Dar eu unde sunt?
Cândva hălăduiam pe pământ laolaltă cu zeii,
mă desfătăm zburând
prin ceruri mai înalte și mai subțiri,
mai strălucitoare decât tot ce i-a fost dat
acestei firi
și nu știam ce e durerea ori frica.
Ori și-acum sunt la fel,
dar nu se mai vede nimica pe pielea mea
de șopârlă arsă
de cine știe ce stea.
Ceea ce fac e să mă salvez,
să dau coaja la o parte
și să ajung la miez,
acolo unde sunt ghemuită toată
doar eu.
Cuvintele-mi sunt imnuri sparte,
trompetele lor s-au împrăștiat
prin cine știe ce carte,
din care se-aude șoptind, din când în când,
Dumnezeu.


images

October 9, 2015

NUMAI EU CU DUMNEZEU

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 9:15 pm

Din acest moment începe apocalipsa,
vin călăreții cruzi să taie urzicile gurii mele,
sau urzelile,
sau ce-a mai rămas din asprimea de fată-fecioară,
încuiată în temnița trupului meu.
Chiar începe apocalipsa durerii de-a fi mai mult în poem
decât în carne,
chiar începe epoca aceea în care vine Dumnezeu
și mă mângâie și mă adoarme?
Din adâncul pământului se aude un urlet,
se desface pieptul și țâșnește plânsul
ca un mănunchi de săbii.
Nici nu mai știu deosebi lacrimile,
parcă sunt mărgele pe un gât de lebădă pribeagă
ori mătănii de cristal.
Acest moment este oare un val
din viitoarea furtună,
din marea vâltoare?
Poemul meu spune că tocmai mă nasc
și mă doare,
dar nu e nimeni să-mi picure apă pe frunte.
și chiar de ar fi,
apa pe fruntea mea ar sfârâi
și s-ar evapora,
fiind mai fierbinte ca focul,
mai arzătoare decât cel mai aprins nucleu.
Dar în această lume a mea,
sunt numai eu cu Dumnezeu,
ca doi copaci înlănțuiți.
El – cu spațiul dilatat,
eu – cu dinții timpului șlefuiți.

hssunrisesunset

October 4, 2015

BĂRBATUL ÎN NEGRU

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:59 pm

Chiar în fața Isabelei stătea bărbatul cu care-și petrecuse mulți ani de viață, iar ea îl privea și nu reușea să recunoască în nici un fel și în nici o trăsătură ființa care-i fusese cândva atât de dragă. Desigur, știa că ceea ce simțise pentru el nu fusese deloc dragoste, ci o uriașă compasiune pentru omul plin de defecte, care-l schilodeau și-l făceau să-și dorească poate să fie om întreg dar să nu poate ajunge niciodată să fie.
Bărbatul acesta era îmbătrânit înainte de vreme, cu obrajii supți și cu ochii pustii. Era îmbrăcat în negru, nu convențional și nici funebru, ci parcă venit dintr-o altă lume, stătea în fața ei ca și când s-ar fi prezentat la judecata din urmă. Drept, țeapăn aproape, fără nici o tresărire și fără nici o expresie, bărbatul în negru era într-un anume fel fantoma bărbatului ei, a celui cu care-și făcuse copiii și în care crezuse o vreme că i-ar putea fi un partener și un apărător pe drumul greu și periculos de pe muntele vieții.
Nu se gândise niciodată înainte la bărbatul ei ca la o persoană aflată în afară ființei ei extinse, care era familia, nu putuse să-l excludă din acest cerc nici măcar când realizase că nu era în nici un fel omul merituos și plin de iubire pe care și-l imaginase. Ea continuase să-l țină alături, nu din inerție, ci din conștiința dificultății acestui drum existențial și, dincolo de asta, dintr-un fel de nobilă datorie de raportare la un destin ideal pe care dorea să-l împărtășească și copiilor ei, pe care nu voise să-i lase să fie desfigurați de vulgaritatea și mizeria vieții obișnuite.
Poate că tocmai asta era vina ei, că se raportase mereu la un ideal, în timp ce existența alături de un bărbat nedemn de ea se degrada inevitabil, parcă pentru a-i demonstra intenționat cât de puternică este realitatea măruntă față de idealul dorit.
Asta fusese cândva, după aceea bărbatul dispăruse din viața ei ca printr-un fel de magie, destul de sinistră, și ea își continuase existența alături de copii cu aceeași încăpățânată raportare la ideal, ignorând ori eludând faptul că lipsea elementul patern din acea familie ideală.
Dar iată că el reapăruse, sub forma unui străin pe care sfera ei lăuntrică îl respingea categoric, ca pe un element totalmente incompatibil, acest bărbat în negru fiind poate nu atât o sosie a celui dispărut, cât cineva care-i furase identitatea formală, dar care nu avea nici trăsăturile și nici elementele de recunoaștere firești ce ar fi trebuit să le prezinte un fugar la întoarcerea sa în matricea inițială. Nu avea nimic, decât această înstrăinare care semăna într-adevăr cu aproape patologica detașare emoțională de care suferea bărbatul ei, iar ea știuse asta din primul moment și crezuse că se va putea descurca și că va putea trăi cu acest gol imens alături de ea, cu această gaură neagră din inima celui pe care și-l alesese drept tovarăș de drum.
Crezuse că preaplinul din inima ei avea să compenseze perpetuu acel gol, dar nașterea copiilor și nevoile lor afective depășiseră cu mult previziunile ei, așa că se trezise că ulciorul inimii îi era adeseori gol și apropierea acelui ins fără inimă o storcea de vlagă și îi distorsiona cerul interior.
Dar asta fusese demult, și bărbatul din fața ei nu-i spunea nimic și nu făcea nici o conexiune cu absolut nimic din viața ei, așa că ea continua să-l privească pe străin cu detașare și cu un fel de silă, ca față de o apariție fantomatică dintr-un coșmar, de care abia aștepți să scapi și să te bucuri că exiști în afara lui.
Isabela era o fire solară, optimistă și plină de bucurie, care se exprima în cuvinte frumoase și gesturi tandre și toată viața știuse că această natură lăuntrică era un dar de la Dumnezeu pe care trebuia să-l împartă cu ceilalți, mai ales cu familia pe care și-o făcuse cu pasiune și dăruire. Dar aflase repede că nu avea cum, că bărbatul pe care și-l luase alături era mai puțin viu decât un copac sau chiar decât o piatră, dar mersese înainte, condusă de acea dorință de ideal. Ce știa însă atunci era că bărbatul ei nu era complet mort, că nu avea emoții față de ființe, dar că se emoționa la fenomenul artistic, ceea ce oricum era ceva.
Apariția acestei fantome, a bărbatului în negru din fața ei, i se părea a fi o încercare, un test la care o supunea Dumnezeu sau soarta, fără să știe încă de ce și cu ce scop. Ar fi vrut să se poată sfătui cu copiii ei dar aceștia erau plecați și ea era singură în casă, în fața acestui bărbat straniu, care stătea pe un scaun și nu spunea nimic.
La început îl întrebase despre diverse lucruri, încercând să-l recunoască în vreun fel, dar lispa lui de răspuns și de reacție o înfiora. Nu era un mort, nu era un zombie, nu era o fantomă și nu era moartea, ci era un bărbat în carne și oase, care scosese din buzunarul sacoului negru actele de identitate ale bărbatului ei dispărut acum câțiva ei și i le pusese în față fără nici un cuvânt.
Bărbatul ei făcuse parte dintr-o lojă masonică și se îmbrăca adeseori în negru, dar bărbatul în negru din fața ei nu avea strălucirea aceea specială a masonilor ci era tern și nedefinit, ca și când nici măcar n-ar fi existat. Ciudată apariție! Oricine ar fi fost însă acest individ, Isabela voia să știe ce caută în casa ei și de ce stă așa, fără nici o reacție.
A încercat toate tertipurile posibile pentru a-l face să vorbească, dar fără nici un rezultat.
Până la urmă, se decise să nu-și mai piardă timpul cu acel individ și-i spuse cu hotărâre să plece din casa ei și să nu o mai deranjeze niciodată. Abia atunci observă o anume tensionare a mușchilor obrazului și fălcile bărbatului se descleștară cu greu ca să-i spună:
– Sunt acasă, nu mă poți da afară din casa mea!
– Te înșeli, stimate domn. Chiar dacă ai fi fostul meu soț și tot nu ai avea dreptul să stai aici, pentru că această casă nu-ți aparține și nu-mi aparține.
– Cum adică?
– Așa cum auzi. Eu am vândut toate proprietățile familiei și le-am împărțit între copii și casa aceasta este a copilului meu, fără ca eu sau altcineva să aibă drept de proprietate, așa că dacă nu ieși imediat din casă o să chem poliția și va fi urât de tot.
– Bine, atunci voi pleca, dar să știi că te voi bântui.
– Cum adică mă vei bântui? Ești mort și mă vei bântui sau vei muri în curând și ești convins că mă vei bântui?
– Voi muri în curând, foarte curând și voiam să știi asta și voiam să mă ierți ca să pot muri liniștit.
– Păi spune așa, nene, că-ți dau iertarea mea pe loc. Am și uitat de mult timp chiar și faptul că ai existat, darămite ceva ce mi-ai fi putut face rău. Așa că poți să mori liniștit, dar nu aici, te rog, ci unde vrei tu, unde ai fost cât timp ai fost dispărut, oriunde pe lumea asta, numai în apropierea mea nu.
– Aha, ți-e frică de moarte, nu-i așa?
– Nu mi-e frică de moarte, cel puțin deocamdată, pentru că știu sigur că mai am încă mulți ani de trăit, ani frumoși și plini de soare, dar se vede că tu te-ai combinat cu întunericul, așa că nu vreau să am nimic de-a face cu tine.
– Bine. Plec. dar ai să regreți că m-ai alungat.
– Asta e, o să regret și gata, așa cum regret foarte multe alte lucruri pe care le-am făcut în viața mea, cum regret adeseori și ce nu am făcut și ar fi trebuit poate să fac. Eu îmi asum viața, cu bunele și cu relele ei, dar nu mă las învinsă.
– La revedere.
– Nu, nu-mi doresc să te revăd niciodată, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă, daca există una. Du-te pentru totdeauna!

Isabela închise ușa în urma bărbatului în negru și răsuflă ușurată. Parcă i se luase o greutate de pe piept și reîncepuse să respire normal și bine și plămânii ei se bucurau de aerul curat.
Deschise repede televizorul și dădu sonorul tare ca să aibă o atmosferă veselă, se bucura de zgomot și voia să alunge de tot fantoma oribilă care-i maculase casa și existența pentru o scurtă bucată de timp.
Dar la televizor se întrerupse emisiunea și dădură repede breacking news.
Spuneau că, în fața clădirii Parlamentului, se produsese o busculadă teribilă cu mai multe mașini avariate și chiar cu răniți, din cauza unei uriașe limuzine negre apărute pe neașteptate în trafic și care luase foc subit.
Din limuzina neagră, pompierii sosiți la fața locului au scos cadavrul aproape carbonizat al unui bărbat îmbrăcat în negru.

Blog at WordPress.com.