MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

August 26, 2016

NAȘTERE ȘI CUNOAȘTERE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Măriile nasc mereu prunci
și nașterea e ca o prăpastie în care te arunci
și din care niciodată nu știi
dacă o să mai revii
ori dacă o să mai fii la fel.
Pruncul e ca un degețel de zeu,
e ceva între “tine” și “eu”,
sau poate dincolo de tot.
Miracolul nu se explică,
nu are fereastră și nici o ușă, cât de mică,
prin care să intri în el,
să-l poți fotografia.
Miracolul e parte din ființa ta,
e ca o celulă, ca un țesut.
Când dai iubire, uneori dai și ce nu ai vrut
și ce-ai fi dorit să păstrezi pentru tine
ori pentru Dumnezeu,
dar nu te poți stăpâni,
nu poți să te oprești din a iubi,
așa cum nu te poți opri din a naște.
Numai că toate astea fac în tine o rană adâncă,
țâșnește sângele crud,
care te năpădește și te mănâncă
și nici nu ai cum să te ascunzi.
Poate că toată tristețea asta din noi
vine din durerea creației dintâi,
când Cel Înalt a ieșit din Sine,
a fost tăiat în doi
și a ajuns până la jivine.
O, Doamne, Tu ai făcut Măriile să nască,
numai ca să Te cunoască!

Tree-of-Life

August 14, 2016

INACCEPTABILA MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:31 pm

Moartea are-un calendar al ei, o agendă, o rută
și, de multe ori,
ființele tale cele mai dragi o întâlnesc pe slută
și nu mai scapă din gura ei devoratoare.
Încerci să strigi că te doare,
că nu vrei, că e atât de absurd,
dar moartea calcă precum un tren
care merge spre Lourdes,
lăsându-ți mereu o speranță, o iluzie, un fum.
Până în ultima secundă tu tot mai simți că iubirea ta va scăpa,
va trăi, va fi mereu cu tine,
pentru că omul e făcut să creadă numai în bine
și să nu înțeleagă sfârșitul.
Existența noastră seamănă cu împletitul,
la care muncești o viață
și care se destrămă într-o clipă, în ceața
unei suferințe de neacceptat.
Dacă Dumnezeu ar fi fost bărbat
nu ar fi lăsat să se întâmple asemenea dezonoare,
iar dacă ar fi fost femeie, ar fi lăsat măcar o cale
prin care să te salvezi, să fugi,
să te metamorfozezi și să nu ajungi niciodată la un final dureros.
Poate că ar fi fost prea frumos
dacă Dumnezeu ar fi vrut
să facă din această creație
o altă ecuație,
una a vieții fără sfârșit.
Mă lupt cu El în infinit
și-L cert și-L conjur.
E atâta durere în mine și-n jur,
că nu mai încape.
Dar El pășește liniștit peste ape!


funeral-flowers

August 2, 2016

APOCALIPSĂ RATATĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:21 am

A fost din nou sfârșitul lumii,
profeții par să se înmulțească prin spori.
De la noi și până la sori
sunt numai prunci ai luminii,
numai nenăscutele vise ale unor condori.
Mă trag de mână fractalii,
mă împunge fiecare cerb din aurite medalii,
dar nu mă oprește nimeni din această alergare
existențială.
Bucuria e-n fiecare petală de floare,
în fiecare bob încolțit.
De ce oare vin doar profeții
iar Mesia încă nu a venit?
E-un ev dual, al fericirii în vârf
și al durerii la poalele vieții,
e-o nerăbdare de-a fi precum scaieții,
o dezinvoltă stupiditate
străbate această omenire neinstruită.
Mintea, ca și inima, se cere primenită,
se cere antrenată spre cer,
altfel moare strivită de ger
ori de propria-i neputință.
Cineva ne pune botniță la ființă,
ne rupe de runele primordiale.
Numai în adânc mai este vie lava,
în adâncul neclintit al celulei dintâi,
din care toți am venit
și-n a cărei dulceață ai tot vrea să rămâi.

Australian heatwave causes wildfires

Create a free website or blog at WordPress.com.