MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

ARHITECTURA SI UTOPIA (1)

Uluirea mea a fost mereu legata de faptul ca utopiile au de obicei o definitie mai mult sociala decat imaginar-fantastica. Sigur ca  originile filosofice ale utopiei social-politice sunt extrem de nobile, fiind platonice, utopia statului ideal imaginat de Platon rezistand la proba mileniilor …. ca utopie si nu, slava Domnului, ca ceva ce ar putea deveni realitate! Privite insa preponderent din perspectiva sociala si politica, utopiile par sa aiba cu mult mai mult un caracter negativ si distructiv decat un caracter constructiv, in ciuda retoricii lor seductive si a teribilelor eforturi de captatio pe care le include orice proiect utopic. Dat fiind insa ca utopia are si un caracter fundamental imaginativ,  fie ca este vorba de imaginarul retroactiv ce duce pana la Eden si varsta de aur a omenirii, vezi Hesiod si explicatia lui Mircea Eliade in legatura cu nostalgia sacrului si/sau regresia paradisiaca, si pana la caracterul social al Cetatii ideale si al oranduirii politice perfecte, utopiile se leaga inevitabil de un imaginar cu caracter demiurgic pe care creatia artistica il are din plin. Tot prin explicatia lui Eliade, reluata de un autor deja devenit reper de analiza, ma refer la N. Colemann si la lucrarea sa Utopias and Architecture, istoria sacra se transforma, prin intermediul arhitecturii ce proiecteaza si reia patternuri utopice, intr-o posibilitate secularizata, desacralizarea fiind un element intrinsec al acestei transformari. Prin acest imaginar ideal si demiurgic, utopia se leaga de arta,  de creatia artistica ca si de orice proiect in care fantezia creatoare si imaginatia au preeminenta.

Arhitectura este o arta, dar sa nu uitam ca este singura arta cu caracter social, ceea ce face ca ea sa se poate conecta la gandirea utopica in general si la proiectarea utopiei in special atat din perspectiva sociala cat si din perspectiva imaginativa si asta datorita specificului arhitecturii ca arta singulara, care nu poate exista in sine, fara o legatura directa cu societatea, cu oamenii. Toate celelalte arte au un caracter artistic mai pur si iau nastere aproape spontan, procesul insusi de creatie avand drept rezultat direct respectiva opera artistica. Poezia apare imediat din scriitura poetului, muzica prinde viata  din compozitia muzicianului, pictura exista deindata ce pictorul o desavarseste, numai arhitectura are un lung proces de creatie si adecvare la realitate, proiectul de arhitectura fiind in acest fel foarte apropiat de utopie, pentru ca el are si dimensiunea sociala si dimensiunea imaginarului, realizarea creatiei de arhitectura fiind amanata prin necesitatea executiei materiale si a concordantei sociale, asa incat dureaza mult de la momentul inspirational si utopic al proiectului pana la confluenta cu realitatea!

E straniu, paradoxal, dar adevarat. Arhitectura este, mai mult decat oricare dintre celelalte arte, utopica si proiectiva. De altfel, faptul ca fiecare tip de societate din istoria omenirii si chiar fiecare tip de conceptie sociala ori politica a avut propria sa expresie arhitecturala este extrem de semnificativ si ilustreaza in modul cel mai direct si mai plenar aceasta caracteristica. Exista insa, cred eu, un singur plan inadvertent in relatia dintre arhitectura si utopie. Ma refer la aspectul fantastic si imposibil, fabulos si chiar deviant pe care il au utopiile politice, de exemplu, sau cele imaginate de mintile creatorilor de fantastic. Arhitectura are nevoie de organizare si adecvare, de relationare armonioasa intre existenta umana si propunerile proiective pe care le face. Asa cum afirma si Heidegger, arhitectura nu se adreseaza doar trupului ci si psihicului si mentalului. Cunoastem lumea prin demersul arhitectural tot asa cum o cunoastem printr-un demers cognitiv. Dimensiunea existentiala a arhitecturii se alatura celei cognitive, dar  o obliga sa se adecveze umanului mai mult decat oricare alta arta.

Ma gandesc insa, si am si scris despre asta in cartea despre Semiotica Arhitecturii,  la legatura stransa care a existat intre utopia socialist-comunista, cu exacerbarea proletarului si a egalitatii in saracie pe care o propunea ideologia comunista, si arhitectura modernista care exacerba functionalul si simplifica atat de mult formalul arhitectural pana la reducerea la minimal. Egalitarismul proletar se exprima in masinile de locuit corbusieriste si in cartierele-dormitor produse de modernism! Dar aici e doar o utopie imprumutata de la politic sau este o utopie proprie arhitecturii care s-a dezvoltat in paralel cu ideologia socialist-comunista? Nu se poate inca decela clar acest lucru si poate ca numai viitorul ne va putea oferi o perspectiva destul de mare si de detasata pentru a vedea aceasta.  Eu banuiesc ca modernismul a avut propria lui proiectie utopica si interferenta cu utopia ideologica a fost oarecum inevitabila. Prefer sa cred ca modernismul nu a avut o viziune /utopie comandata de politic ci ca a avut libertatea de a se  formula si dezvolta independent. Rezultatele concrete au fost insa de natura sa multumeasca ideologia si atunci comanda politica a aparut inevitabil. Ororile moderniste din comunism au fost facute la comanda si nu ca rezultat al creatiei arhitectilor liberi!

(va urma)

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: