MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 30, 2007

ESTE OARE ADEVARAT?

Filed under: Cultura,Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 6:06 pm

 

Am simţit nevoia să vă arăt ceva. De aceea, am preluat de pe site-ul Fundaţiei Noua Românie, fundaţie al cărei preşedinte sunt, un material care prezintă un foarte serios punct de vedere asupra educaţiei şi învăţământului, că doar tot am ajuns să ne ocupam cu toţii de acest domeniu, nu-i aşa? Vă rog să citiţi şi să spuneţi ce credeţi. Este adevărat ce afirma atunci, cu ocazia respectivului eveniment, dl. profesor Lucian Culda, sau nu? Vi se pare că există şi alte perspective asupra subiectului? Care ar fi acelea?

 

INTÂLNIRE-DEZBATERE

“GLOBALIZARE SI IDENTITATE CULTURALA”

Bucuresti, 24 MAI 2002

Organizata de Fundatia Noua Romanie

(Presedinte Maria Barbu)

si Academia Romana

(Presedinte Eugen Simion)

La acest eveniment au participat: Acad. Eugen Simion, Maria Barbu , in calitate de co-organizatori si invitatii: Acad Razvan Theodorescu – ministru al Culturii si Cultelor, Acad. Mircea Malita, Excelenta Sa dl. ambasador al Braziliei la Bucuresti, dl. Jeronimo Moscardo, Prof. Lucian Culda, Acad. Florin Filip, Razvan Voncu, Catalin Tarlea, Prof. Marcel Moldoveanu, Prof. Marius Guran, Prof. Eugen Zainea, Prof. Viorel Roman, si altii. Dezbaterile au fost foarte vii , iar punctele de vedere foarte curajoase. Voi reproduce aici unul dintre punctele de vedere asupra subiectului, foarte fierbinte de altfel, opinia unui renumit profesor si stralucit ganditor, un teoretician de elita, Lucian Culda, un om pe care il pretuiesc in mod deosebit.

“Vreau sa intervin din perspectiva unei teorii la care lucrez de multi ani. Încerc sa fac o analiza din perspectiva a ceea ce s-a vorbit mai înainte. Atunci când vorbim de identitate culturala este întotdeauna identitatea unei organizari sociale. Daca este cultura unei institutii religioase este a institutiei aceleia, daca este a unei natiuni este a unei natiuni, daca este a unei intreprinderi este a unei intreprinderi. Daca dispare organizarea respectiva sociala, identitatea se duce ca sufletul din om. Deci este o mare iluzie sa credem ca vom pastra identitati culturale fara sa ne pastram organizarile. Si sunt foarte multe argumente, dar aici doar schimbam idei.

Al doilea aspect – vorbim de globalizare si ma bucur ca domnul academician [Mircea Malita n.m.], pe care îl stiu un optimist a construit o interpretare a globalizarii care-l tine pe dânsul optimist, sufletist, încrezator în viata si cu speranta ca omenirea este asa cum o crede dânsul. Va spun ca globalizarea este foarte aproape de ce a spus domnul ambassador Moscardo. Exista o carte publicata în aprilie 2001, de un consilier al presedintelui Bush si care spune asa: „omenirea a încheiat o etapa a confruntarilor ideologice care au început odata cu revolutiile pe care le stiu si se încheie acum odata cu recucerirea Estului.” Care este noua etapa? Noua etapa este etapa în care liberalismul fara granite trebuie sa se extinda pentru a ocupa lumea.

Si spun asa – trebuie sa ocupam lumea, sa profitam acum de situatia aceasta pâna nu se nasc alte centre de putere, pentru ca toate celelalte orientari, tot ce le va putea sta în cale reprezinta trecutul. Viitorul omenirii este banul, cine are bani, domina. Si-atât! Este ironia soartei sa spunem în secolul XXI dupa atâtea sute de ani de cultura ca omenirea intra într-o etapa în care nu mai conteaza decât banul. Mai mult, i se da armatei americane comandamentul sa ocupe lumea daca se poate fara confruntare militara si va spun acum, ca ati invocat faptul, sunt general [in retragere, n.m.]. În 1998 Consiliul National de Securitate al Americii a acceptat trecerea de la prima generatie la a doua generatie de agresiune informationala.

Ce s-a întâmplat în Piata Tien-an-Men, ce s-a întâmplat la noi în România a fost produsul crimei generate de agresiune informationala si s-a acceptat în 1998 trecerea, implementarea celei de a doua generatii de agresiune informationala care trebuie sa intre în functiune în 2002. Deci, exista un proiect care merge din pas în pas si care cuprinde de la hamburgerii astia care vin la noi, de la firmele acestea mizerabile pâna la o chestie foarte dura care vreau sa o spun aici pentru domnul academician. Când a avut loc confruntarea între Est si Vest s-au gândit ce fel de arma are Vestul, arma ideologica, la cine rezista, în ce fel de receptor poate sa recepteze mesajul ideologic si s-au dus la teoria lui Piaget care zice „pe la 10-12 ani omul poate sa treaca de la gândirea concreta la gândirea abstracta”. Când trece la gândirea abstracta el demonstreaza foarte frumos toata psihologia genetica. Deci sunt studii, tomuri multe, atunci omul poate si afectiv sa treaca de la afectivitate fata de ceva concret, accesibil simturilor pâna la 10 ani, la afectivitatea fata de ceva abstract care începe, cum spune Piaget, cu familia si care poate sa cuprinda si natiunea, poate sa cuprinda si valori culturale globale si atunci ce-a hotarât sa faca? Sa opreasca învatamântul la nivelul învatamântului concret si-au mutat la 15-16 ani limita pentru solicitarea abstracta. În scolile de elita am verificat, în scolile de elita, în continuare la 12-13 ani copilul învata sa gândeasca abstract dar ceilalti dupa cum ati vazut, un copil la noi din clasa a III-a se duce în Germania si constata ce învata el în clasa a II-a, în Germania se învata în clasa a VI-a. Deocamdata! Pentru ca acum vine Vestul si ne impune si noua sa nu chinuim saracul copil, sa-l lasam usor, sa nu-i punem note, sa nu-l stresam, mai mult sa ne jucam decât sa învete carte, ca omul viitorului trebuie sa fie asta – gândeste doar concret. Când deschide televizorul nu vede decât date concrete, cine pe cine arunca pe fereastra, cine pe cine violeaza, unde mai este un cutremur si nu stiu mai ce. Iar când este vorba de lucrurile celelalte, este treaba elitei.

Acest mod de a-ti bate joc de cultura europeana este foarte periculos si este foarte periculos ca în lume exista culturi în care dimensiunea analitica a iesit la suprafata cum ar fi spatiul european si culturi în care dimensiunea simbolica a ramas puternica, cum ar fi lumea islamica, toata Asia s.a.m.d. Acolo unde dimensiunea simbolica este puternica, aceasta degradare nu functioneaza si-atunci vedeti ca se produce un dezechilibru si zicând ca lupta cu comunismul de fapt au vulnerabilizat Europa. Si nu stiu câti dintre pedagogii nostri iau în seama lucrul acesta.. Am încercat sa spun câtorva oameni „domnule nu este asa, nu putem sa fim în Europa daca nu trecem la ce ne spun ei”. Si-atunci ne batem joc de învatamântul nostru. Revin, acum, la ceea ce se cheama fondul problemei. În acea carte pe care am invocat-o se mentioneaza inclusiv ca trebuie sa se creeze un pretext pentru a se putea ataca toate rezistentele care stau în fata acestei interpretari pe care domnul academician foarte bine a apreciat-o ca fiind o devianta a mintii, care devianta încearca sa se extinda în lume. Deci vreau sa spun ca nu avem dreptul sa ignoram ca exista astfel de proiecte, ca ele se desfasoara sistematic, ele cuprind si carti asa zis de analiza, dar care de fapt ne spun care scenarii sunt de analizat si am constatat totul dar de fapt zic ca au analizat, dar de fapt induc o idee, ca pe urma celalalt sa accepte si ati vazut ca si cartile astea se scriu toate ca pentru un om care gândeste concret , cu exemple concrete, pentru ca asta este omul care trebuie prostit.

Deci este exceptional de bine ca discutam, ma bucur foarte mult ca toate cuvântarile de aici arata foarte multa luciditate. Nu trebuie sa confundam mondializarea pe care domnul academician a prezentat-o cu mondializarea la care s-a referit si domnul ambasador si pe care am invocat-o si eu mergând la document. Deci exista un scenariu care este diabolic si care nu are nimic comun cu respectul pentru omenire, nu are nimic comun cu respectul pentru valori, si-atunci daca vrem sa vorbim de identitate nu avem cum sa ne aparam, decât daca ne aparam organismele. Si daca distingem între diferitele jocuri care se fac si daca încurajam ceea ce într-adevar este normal sa fie, pentru ca este adevarat, conexiunile anume cresc, aceste conexiuni trebuie sa le satisfacem, necesitatile globale sunt tot mai multe, trebuie sa le identificam corect, sa le satisfacem, asta este altceva si-atunci nu spun ca o analiza are rost daca separam cele doua lucruri si daca vorbim deschis ca sunt doua lucruri distincte.

Si revenim acum la ce am spus. Nu exista identitate culturala fara organizare, este ca si cum ne-am închipui ca mai exista sufletul daca se duce corpul. Si deci trebuie sa avem grija de trup, ca sa avem grija de suflet.”

Advertisements

September 29, 2007

TOAMNA SE COACE POLITICA

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 7:38 pm

E o toamnă atât de frumoasă şi o “recoltă” politică atât de urâtă! Între natura pur şi simplu şi natura umană exprimată politic este o contradicţie dureroasă. Parcă în alte ţări ale lumii nu este aşa. Politica a intrat acolo într-un fel de sertar al realităţii, ori realitatea însăşi, adică societatea, este hardul, iar politica este un soft, aşa încât oamenii nu îşi mai fac probleme. Ştiu sigur că ei reprezintă fundamentul concret al politicii, că fără ei politica nu ar avea suport de funcţionare, aşa încât preferă să nu aibă nici un stres din această zonă. Dar au învăţat să aleaga bine acest soft. Îşi aleg cu grijă liderii, se interesează ce au făcut înainte, ce rezultate au avut pe unde au mai fost, ce caracter au, ce vicii ascunse. Altfel… nu e bine. Când alegi ceva trebuie să fi în cunoştinţă de cauză, nu alegi aşa ca orbul. Şi atunci, pentru locuitorii acestor ţări toamna este un anotimp superb. Ca şi celelalte anotimpuri. Iar politica şi liderii sunt ceva ce poate fi schimbat fără probleme, cu alţii mai buni , care să se dedice oamenilor şi ţării. Că doar de-aceea îi punem acolo, spun ei, să aibă grijă ca totul să mearga bine. Şi merge.

La noi, nu. Românii îşi aleg politica şi liderii de parcă i-ar lua cu vreo cununie şi le e greu să se despartă de ei, chiar dacă nu mai sunt buni şi nu mai au grijă de casă.La noi, oamenii sunt în stare să suporte cei mai cumpliţi lideri aşa cum femeile proaste îi acceptă pe bărbaţii care le bat, şi tot acceptându-i ajung să fie victime de tot. Şi românii sunt victime. Victimele unor opţiuni insuficient gandite, victimele unei politici adoptată după ureche, doar pentru că sună bine numele cine ştie cărei alianţe mai “shmekere” , ori victimele unor lideri luaţi de buni fără analiza activităţii lor anterioare. Îi credem pe cuvânt, că n-au furat, că n-au minţit, ca n-au fost securişti, că n-au fost comunişti, deşi ar fi atât de simplu să verificăm totul înainte ca oamenii ăştia foarte, foarte versaţi în minciună şi în distorsionarea realităţii să ajungă acolo sus, unde pot decide asupra destinelor tuturor, şi nu ştiu cum se face dar parcă intenţionat istoria ne joacă feste şi îi alegem tocmai pe cei care ne fac să simţim că toamna e din ce în ce mai amară!

September 28, 2007

BUCURESTIUL MEU – leapsa

Filed under: Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 3:22 am

Generos, Adrian Nastase mi-a dat o leapşă frumoasă, numai că el a formulat-o ca pe o întrebare: “ce ai schimba în administraţia locală din oraşul tău?” Eu aş schimba multe, dar, pentru că tot mă dau expertă în lideri şi leadership, hai să vedem dacă reuşesc să mă lămuresc asupra modelului de lider de care ar avea nevoie Bucureştiul.

Primarul Bucureştiului este, după şeful statului, liderul care are masa cea mai mare de alegători, dat fiind că Bucureştiul reprezintă mai mult de zece la sută din populaţia României. Dincolo de asta, Bucureştiul în sine este o mică patrie, ceea ce face ca acest lider să aibă nevoie de mai multe calităţi pe care, din păcate pentru acest oraş pe care îl iubesc, nu le-a avut nici unul dintre primarii de după 1989.

Cea mai importantă calitate pe care ar trebui să o aibă cel care conduce Bucureştiul este viziunea, pentru că, în lipsa unei viziuni coerente asupra marelui oraş şi a direcţiilor lui de dezvoltare şi de funcţionare, se ajunge în situaţia unor gesturi gratuite, aleatorii , stupide ori de-a dreptul demagogice, aşa cum a fost demolarea chioşcurilor, vânătoarea câinilor vagabonzi, etc. După viziune, liderul unui oraş cum este Capitala, trebuie sa fie capabil să elaboreze o strategie coerentă care să vizeze toate compartimentele , demersul urbanistic, problemele administrative si birocratice, circulaţia, serviciile publice, şi alte asemenea. În funcţie de nevoile individualizate se pot aplica tactici apropriate, şi aici specialiştii, pe post de consilieri ai edilului, au un cuvânt greu de spus. .

Bucureştiul este un oraş viu, dar construcţiile noi, amplasate haotic, ii acentueaza aerul dezordonat şi întâmplător. Eu aş miza, din punct de vedere urbanistic, pe construcţii-simbol, edificii-reper, pe care să le poţi recunoşte imediat ca fiind emblema oraşului, aşa cum este de exemplu Opera din Sidney. Sau să se construiască nişte zone-simbol, cum este cartierul Defense in Paris, să fie chemaţi cei mai mari arhitecţi contemporani să participe la re-subtanţializarea arhitecturii bucureştene, aşa cum s-a întâmplat la Berlin. Cât despre fenomenul încurajator al migrării bucureştenilor mai înstăriţi dinspre zona de blocuri spre zone rezidenţiale, aceasta ar putea da posibilitatea primăriei de a avea la dispoziţie locuinţe de valoare medie-mică utilizabile pentru rezolvarea problemelor locative ale celor aflaţi în situaţii critice.

Mai este un aspect pe care nu l-a exploatat nici unul dintre edilii oraşului. Bucureştiul poate fi un renumit oraş turistic, pentru că are istorie, locuri semnificative, trasee spectaculare. Palatul Parlamentului este, dupa clădirea Pentagonului american, a doua clădire ca mărime din lume. Nemaivorbind despre centrul istoric, despre urmele brâncovene, despre poveştile regale de iubire exprimate arhitectonic, cum este actualul Muzeu de Istorie a oraşului, Palatul Regal, edificiile comuniste, poveştile oraşului transpuse în piatră. Toate acestea pot transforma Bucureştiul într-o destinaţie turistică de neuitat. Sigur, cu condiţia să existe circulaţie fluentă, să dispară “vestitele” gropi din asfalt, să apară nişte parcări civilizate, să se dezvolte zone pietonale care dau alt aer oraşului, invitând la contemplare.

Fiecare dintre noi visează un Bucureşti în care să alterneze natura cu arhitectura, ca în toate marile capitale. Ori, ceea ce se întamplă de nişte ani buni este întristător, pentru că zonele verzi din patrimoniul Capitalei au fost comercializate iresponsabil de primari care nu aveau vocaţie de lideri ci de geambaşi. Lăsând însă umorul amar deoparte, vreau să-mi mărturisesc pasiunea reală pentru Bucureştiul meu, pentru lumina aurie a după-amiezelor care îl fac să fie asemănător Parisului, dar visez la un Bucureşti pe care să nu îl mai confundăm cu nimic altceva decât cu el însuşi. Bucureştiul meu cred că se poate înscrie printre cele mai frumoase oraşe din lume. Rămâne doar să aibă norocul de a fi condus de adevăraţi lideri, nu de primari de ocazie.

O SA DAU LEAPSA MAI DEPARTE CUI VREA SA NE ARATE CAT DE MULT ISI IUBESTE ORASUL: Mely, Dana, Oana, Bogdan, Cristi, Aurel.

September 27, 2007

EXASPERARE

Filed under: Lumea de azi — Maria Barbu @ 1:15 pm

Mă exasperează figurile mirate pe care le fac cei cărora le ceri să fie responsabili, mutrele scârbite pe care le etalează înalţii funcţionari care ar trebui să fie în slujba celor care i-au pus acolo! Mă exasperează mizeria morală a inşilor care se dau drept modele umane, dar şi cinismul celor care comercializează şi vând la mezat, cum spuneau bătrânii, tot ce ar putea constitui valoare.

Ei şi! probabil că veţi spune. Cui îi pasă că te exasperează pe tine chestiile astea, pe cine vrei să minţi? În loc să te bucuri că te învârţi numai prin cercuri înalte, o faci pe nebuna şi te nemulţumeşte totul, “îţi pute”, cum spune una dintre aşa-zisele mele amice, plantată deja la Bruxelles, în umbra soţului ei plecat acolo în misiune.

Ei bine, da, sunt nemulţumită, exasperată, chinuită de lentoarea cu care se schimbă ceva în bine , de nesimţirea cu care cei care gestionează treburile publice şi de agresiunile impardonabile pe care le comit asupra acestui biet buget strâns din truda colectivă. Mi-e milă de oamenii chinuiţi de nevoi, de copiii care merg la şcoală târând cu greu povara unei existenţe care este deja prea grea pentru făptura lor mică. Mă doare să vad bunicuţele astea care se duc cu monezi să îşi cumpere ceva de mâncare, că doar pensia lor e făcută numai din mărunţiş.

Mă dor străzile sparte, canalele desfăcute, şoselele care nu există, de parcă intenţionat nu s-ar fi dorit să avem şi noi, românii, drumuri, ţara asta toată mă doare, pentru că e atât de frumoasă şi plină de resurse dar ajunsă la cheremul şi bătaia de joc a unor parveniţi puşi pe o căpătuială fără limite. Mi-e frică de iarna care îi va prinde pe mulţi în case neîncălzite, mi-e teamă de tristeţea femeilor care îşi poartă bebeluşii în braţe, uitându-se resemnate la vitrinele cu hăiniţe superbe dar exorbitant de scumpe

Ma rănesc librăriile pline de cărţi stupide şi costisitoare, parcările în care te pândesc tot felul de şmecheri, mă doare încrengătura asta de birocraţie şi prostie în care ar trebui să intri înarmat cu ustensile de defrişare, mă dor nopţile mele când vreau să scriu ceva frumos dar mă violentează manelele din casele bogătaşilor de plastilină, asediate de maşini ultrascumpe şi de garduri cât copacii. Da, mă chinuieşte această realite urâtă şi mă exasperează. Ufffffffff.

PARABOLA – "Lectia de viata"

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 12:26 am

Marie Lacroix este o femeie de aproape 40 de ani, cu riduri de expresie adânci, care îi dau o frumuseţe aparte. Într-o epocă în care practic toate femeile înstărite se transformă, chirurgical, într-un fel de păpuşi de o vârstă incertă, Marie îşi poartă cu mândrie semnele trecerii printr-o viaţă care nu a fost uşoară, dar pe care femeia aceasta vrea să o facă exemplară. De aceea a intrat în politică. De aceea candidează acum la preşedinţia Republicii, după ce a fost deputat în mai multe legislaturi şi ministru apreciat în guvernele de stânga.

Marie are convingerea că fiecare năpăstuit al sorţii merită o şansă, pentru a-şi construi destinul propriu şi pentru a–i înţelege mai bine pe ceilalţi. De mai multe ori, în diversele campanii la care a participat, dar şi acum, în campania prezidenţială, Marie Lacroix le-a povestit oamenilor propria ei viaţă, dar nu pentru a cuceri acel capital de simpatie populară de care se bucură oricum, ci pentru a-i încuraja pe cei ce par puşi la colţ de greutăţile vieţii.

Marie s–a născut şi a crescut la Bordeaux, într-o familie de viticultori din tată-n fiu. Era o fată fragilă şi nu foarte agreată de familia tatălui ei, care credea că numai băieţii sunt buni la ceva, în timp ce fetele nu fac decât să fie o povară în casă! Fire visătoare, fetei îi plăcea să se plimbe pe uliţe pustii, pe dealuri, pe lângă aliniamentele de viţă de vie. Până într-o zi, când, nici ea nu ştie cum, un băiat a urmărit-o şi……peste nouă luni Marie a născut un băieţel.

Familia ei s-a simţit stigmatizată şi, după ce i-a administrat o corecţie de o cumplită duritate, capul familiei şi-a scos fata în stradă, punându-i alături o mică valijoară cu câteva haine şi un coşuleţ în care plângea, disperat, un nou-născut.

Marie s-a urcat în trenul spre Paris, fără să ştie aproape ce face. A coborât acolo şi, după îndelungată căutare, a ajuns la casa unei mătuşi de gradul trei, care, femeie cumsecade, a primit-o pe Marie să stea cu pruncul la ea. Aproape întotdeauna, când ajunge la acest pasaj din povestea vieţii ei, Marie Lacroix îşi şterge cu discreţie câte o lacrimă. După un timp, în care s-a angajat ca îngrijitoare la o grădiniţă, unde îşi putea duce şi copilaşul, Marie a reînceput să spere. Şi-a terminat şcoala la fără frecvenţă, a făcut după aceea un curs special de institutoare şi a fost angajată la aceeaşi grădiniţă, dar pe un post de pedagog, care îi plăcea foarte mult.

Într-o după-amiază, când plecase obosită spre casă, pe jos prin vântul de primăvară ce transformase Parisul într-un loc de poveste, Marie, care mergea cu ochii aproape închişi, îmbătată de miresmele oraşului, se izbi cu putere de un bărbat care venea din sensul opus, dar care, la rândul lui, se lăsase sedus de vraja primăverii şi nu fusese nici el atent pe unde calcă. După scuzele de rigoare, amândoi izbucniră în râs. Se ştiau de la Bordeaux.

Marie! – exclamă tânărul. Ce faci aici?

Michel! – spuse uimită şi fata. Dar tu?

Marie îi spuse povestea ei, care oricum nu era prea grozavă. Michel îi povesti la rândul lui ceea ce mai ştia despre cei din Bordeaux. Astfel, Marie află despre moartea celui care era tatăl băieţaşului ei, o moarte tragică într-un teribil accident de motocicletă. Povestiră vrute şi nevrute, pe o terasă, lângă o ceaşcă de cafea şi un croissant care rămase nemâncat. Michel nu putea accepta ca Marie să pledeze cu atâta convingere pentru familia uniparentală, deşi ea se lăuda că reprezintă multe femei aflate în aceeaşi situaţie, care o aleseseră delegata lor la nivelul arondismentului unde locuia. Michel credea cu tărie în valorile familiei tradiţionale, cu mamă şi tată, care să le ofere copiilor un model complex pe care aceştia să îl folosească în propria lor existenţă.

Dar, Michel, ce spui tu nu mai este de actualitate. Bărbaţii de azi nu mai sunt în stare să îşi asume responsabilitatea unei familii, ci preferă să zboare din cuib în cuib, din job în job, lăsând în urmă copii de care se îngrijesc doar mamele, ele neputând abdica de la ceea ce le-a încredinţat natura.

Marie, nu sunt de acord să transformi acidentalul în regulă. Tu nu faci decât să încurajezi familia monoparentală!

Poate că eu o încurajez, dar nu eu o creez, ci acei bărbaţi iresponsabili ce nu pot fi în nici un caz numiţi taţi!

Nu e adevărat! Femeile pot desigur să îşi crească şi singure copiii, dar nu trebuie încurajate să transforme această situaţie nefericită într-o regulă, pentru că cei care pierd sunt chiar copiii, nu se poate să nu îţi dai seama de asta! Frumuseţea familiei, ca şi valoarea ei morală, constă în completitudinea ei.

În fine…. S-au certat mult pe această temă, şi în ziua aceea şi în următoarele. După vreo trei luni de discuţii, Michel, bărbat serios, director la o firmă renumită, a cerut-o de soţie şi a devenit şi tatăl oficial al fiului ei. Marie a descoperit ce înseamnă familia completă, iar fiul ei a învăţat ce înseamnă să ai un tată, un bărbat responsabil care îşi asumă povara familiei ca pe o parte firească a existenţei sale.

Marie Lacroix mai spune însă că regretă chiar şi acum faptul că a abandonat acea reprezentare a femeilor aflate în situaţia de mame singure. Simte că le-a trădat. După ce a intrat în politică şi a avut succes, a îndeplinit pentru o vreme funcţia de Ministru al Familiei, şi a încercat să facă pentru familiile monoparentale cât a putut de mult. Încă o mai doare când îşi aduce aminte de băieţaşul ei, care-i bătea pe copiii de la grădiniţă când îl strigau „monstru fără tată”!

September 25, 2007

LEADERSHIP INDIVIDUAL sau PROFIL DE LIDER

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 6:57 pm

Din perspectiva modelului de leadership individual, de felul în care liderul îşi impune autoritatea şi “voinţa de putere”, de capacitatea liderului, ca şi de intenţiile lui, mai mult sau mai puţin ocultate, putem distinge leadership-ul charismatic, leadership-ul participativ şi leadership-ul “tăcut”.

Astfel, leadership-ul charismatic este acel model de leadership individual care propune ca variantă a autorităţii magnetismul personal al liderului. Foarte utilizat mai ales de către liderii religioşi şi de către liderii politici, leadership-ul charismatic se bazează în principal pe capacitatea personală a liderului de a convinge mase cît mai largi de auditori, fără argumente susţinute logic, ci induse mult mai mult prin magnetismul personalităţii.

Promovînd un model de lider care impresionează prin ceea ce oamenii cred că este curaj, forţă, onoare, viziune, leadership-ul charismatic poate să se dovedească a fi unul dintre cele mai periculoase modele, contorsionând adesea adevărurile, persoanele şi evenimentele, într-un mod de neînţeles pentru analiza obiectivă şi greu de reperat ori de “reparat” prin demersuri raţionale. Este un model de leadership ce poate foarte uşor cădea în teatralitate şi demagogie, utilizând retorici ieftine şi producând cel mai adesea grave efecte “perverse” în masele de oameni, care, trezindu-se din “vrajă”, constată că realitatea este foarte departe de ceea ce promitea liderul.

Liderii charismatici sunt în general mult prea aroganţi, şi, ajungând să se creadă infailibili, ei se desprind repede de realitatea şi de interesele oamenilor pe care îi reprezintă, ajungând la gesturi paranoice ori la decizii care pot să producă daune, dacă nu ireparabile, atunci, cel puţin dificil de gestionat de către succesorii lor. Numai în cazul, rarissim de altfel, al liderilor religioşi, a căror charismă poate să fie susţinută de o viaţă spirituală excepţional de devotată şi ferventă, a căror moralitate este mai presus de orice îndoială, liderii charismatici pot fi benefici. Altfel, ei sunt cei care produc cele mai “vicioase” şi mai “perverse” consecinţe asupra societăţii: vezi modele aparţinînd acestui tip cum ar fi: Stalin, Hitler, Ceauşescu, Mao, etc.

Leadership-ul participativ este fără îndoială opusul celui de tip autocratic spre care poate devia leadership-ul charismatic. Leadership-ul participativ presupune, din partea liderului, o foarte mare stăpînire a capacităţii decizionale, astfel încît acesta să poată predea şi să delege multora dintre colaboratori, ori liderilor de la nivelele intermediare, responsabilitatea unor decizii, nu pentru a se degreva pe sine de decizia majoră, ci, mai ales pentru a permite ca deciziile intermediare sa fie luate într-un mod cât mai apropriat realităţii. Acesta este un tip de leadership eminamente democratic, şi postmodernist, dincolo de aspectele sale pronunţat manageriale el vizând a fi un leadership politic de top.

Tot un model de leadership individual în mod clar îl reprezintă leadership-ul “tăcut”. În senzaţionala sa carte “De la bun la măreţ” (“Good to Great”), Jim Collins identifică cinci nivele de performanţă ale liderului. Nivelul unu se referă la capacităţile individuale ale liderului, nivelul doi la disponibilitatea liderului de a fi un “jucător de echipă”, nivelul trei vorbeşte despre capacităţile manageriale, nivelul patru defineşte eficienţa, iar nivelul al cincilea este nivelul de leadership autentic spune autorul, marcând o îmbinare între umilitate şi ambiţie. El dă nota maximă, deci nivelul cinci, liderului tăcut, care se defineşte, după opinia autorului susmenţionat, printr-o combinaţie subtilă de “excelenţă profesională cu umilitate personală”, astfel încât acest model de lider poate fi capabil de realizări excepţionale pentru ca are generozitatea de a împărţi laurii cu cei care îi sunt subordonaţi, tot astfel cum are forţa de caracter de a-şi asuma cea mai mare parte a responsabilităţii în cazul unui eşec.

“Liderul tăcut” reprezintă modelul ideal. Acesta este, fără nici un fel de discuţie, modelul diametral opus liderului charismatic, evitând să se bată cu pumnii în piept pentru reuşite la care au contribuit şi alţii, ori acuzându-i pe toţi ceilalţi pentru înfrîngeri pe care poate le-a determinat singur, aşa cum face “charismaticul”. Cred că modelul liderului tăcut este încă un model al viitorului.

(fragment din recenta mea carte “Postmodernismul, liderii si crizele”)

September 24, 2007

CUM SUSTINEM INTELIGENTA?

Filed under: Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 12:14 am

Mă gândesc foarte serios să facem efortul de a crea o structură, o organizaţie de fapt, care să fie capabilă să comunice tinerilor cele mai noi tendinţe ale lumii, să îi iniţieze în obţinerea succesului personal, dar şi a promovării ideilor originale şi a proiectelor personale. Nu vreau să ajungem la UTC-isme, deşi văd ca partidele politice refac fără ruşine organizaţiile de tineri, după modelul comunist.

Aş dori să fie un forum real, deschis oamenilor inteligenţi, care nu se mulţumesc să trăiasca în rutină şi care vor să ştie mai mult, dar şi să arate că pot să fie mai grozavi şi au nevoie să fie sprijiniţi în acest efort de promovare, care nu vizează doar profitul financiar, dar care pot ajunge la acesta prin punerea în practică a ideilor şi propunerilor originale.

Mi-ar plăcea sa facem conferinţe şi workshop-uri pe problemele cele mai stringente, cele mai importante pentru tinerii care se lansează pe piaţa inteligenţelor şi care simt nevoia să aibă “spatele acoperit” de o instituţie de profil, care să le poată oferi recomandări pentru a merge mai departe, îndrumare şi consiliere de carieră şi care să le poată facilita relaţia cu instituţii şi companii care ştiu să aprecieze inteligenţa adevarată şi creativă.

În cele mai dezvoltate ţări ale lumii există asemenea structuri organizaţionale, care sunt foarte solicitate de tineri tocmai pentru că ei le simt ca fiind foarte utile. Aştept ideile şi propunerile voastre, sau formularea de probleme care să determine crearea de sectiuni speciale ale unei asemenea structuri. Vedeţi şi singuri că în România nu are nimeni grijă de oamenii inteligenţi cu adevărat, iar şmecherii sau “oamenii deştepţi”, în ghilimele, se ajută între ei într-un stil mafiot, cinic şi sfidător.

Haideţi să facem ceva cât mai adecvat problemelor de azi ale celor inteligenţi cu adevărat, pe care societatea românească pare să îi ignore. Vă aştept cu idei şi propuneri.

September 23, 2007

OPTIUNILE NE DEFINESC

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:14 am

Aş putea alege drumul cel mai uşor şi mai drept, dar aş mai avea oare bucuria de a urca şi de mă bucura de izbândă, după atâta efort?

Aş putea alege oamenii obişnuiţi, simpli şi comozi pentru a-i păstra lângă mine, dar cum aş putea să-i iubesc oare? Unde ar fi acea satisfacţie a seducţiei dificile, a dorinţei îndelungi şi a aşteptării la capătul căreia stă bucuria supremă?

Aş putea să mă mulţumesc cu puţin, cu ceea ce-mi scoate în cale viaţa, fără să mai provoc în fiecare clipă destinul. Dar ar mai avea oare existenţa mea această savoare a neprevăzutului, această confruntare cu stihiile, din afara mea şi din mine?

Când te gândeşti că viaţa noastră întreagă este suma alegerilor noastre, a opţiunilor noastre mai mici sau mai mari, te-apucă ameţeala!

E ca şi când ai privi în cosmos, pentru că există o infinitate de alternative la fiecare opţiune a noastră şi practic fiecare dintre alegerile noastre ne defineşte, tot aşa cum ne defineşte totalitatea lor.

Există în artă conceptul de catharsis, care definea, la vremea când îl folosea Aristotel, reacţia spectatorilor ce asistau la tragediile greceşti, adică plânsul lor, lacrimile acelea care le spălau sufletul de păcate şi îi purificau. Tot un astfel de efect de catharsis au pentru mine alegerile dificile. Simt că mă obligă la un efort de auto-depăşire şi la un proces de purificare, ce poate constitui în sine răsplata cea mai mare.

De aceea nici nu mă tem de eşecuri ori de dezamăgiri, pentru că mi le-am asumat, ele pot fi consecinţele alegerilor mele, şi, dincolo de suferinţa pe care mi-o pot provoca, rămâne marele miracol al purificării, al catharsisului.

Asta mă face să cred că am de fapt vocaţia fericirii. Fericirea opţiunilor asumate. Oricât de ciudate ar părea celorlalţi, opţiunile mele îmi construiesc existenţa într-un sens ascendent, şi asta îmi provoacă o bucurie fără margini!

September 22, 2007

VANITAS VANITATIS

Filed under: Lumea de azi,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:33 am

De ce trebuie să ne îndepărtam de cei pe care îi iubim, de ce oare trebuie să “ne luăm jucariile” şi să plecăm? Aşa, numai ca să avem de unde să ne întoarcem sau, dacă cel pe care îl iubeşti chiar te lasă să pleci, te duci naibii, cât mai departe cu putinţă. Şi ce rezolvi cu asta?

O nouă sfâşiere a sufletului, o rană proaspătă, o altă suferinţă adaugată lungului şir de decepţii, şi….cam atât. Dar, sigur, orgoliul ( = VANITATEA !) este satisfăcut, iar sufletul distrus. Ce forţă diabolică dinlăuntrul nostru ne împinge să distrugem tot ce poate fi frumos doar pentru a ne satisface vanitatea? Oare câte sacrificii ne poate cere acest demon interior, care nu se mai satură să se hrăneasca din iubirile noastre, din trăirile noastre cele mai delicate şi mai fragede?

Vine însă un moment când îţi vine să-i spui vanităţii: “gata, opreşte-te!” Şi vanitatea ar trebui să se retragă în peşterile psihologiei noastre abisale şi să ne lase să fim fericiţi. Dar oare ne lasă vreodată? Mie nu prea îmi vine să cred!

Cred chiar că, în funcţie de nivelul de cultivare a minţii, rezultatul este unul paradoxal, deoarece cu cât ai mintea mai cultivată, cu atât cazi mai repede victimă acestui monstru lăuntric care este vanitatea. Oamenii mai simpli au o psihologie mai generoasă cred şi mai aerisită. Îngâmfarea noastră de intelectuali stupizi ne face să nu mai vedem ce e bine şi ce e rău, ce e frumos şi ce e urât, ce e iubire şi ce nu.

Nu vreau să condamn intelectualitatea în sine, ci doar să constat vulnerabilitatea specială a intelectualilor la vanitate, la îngâmfare şi orgoliu exacerbat. Chiar şi atunci, sau mai ales atunci, când nu este cazul!

Nu ne lasă mândria asta idioată (şi nu spun idioată în sens dostoievskian!) să ne trăim fericirea deplin, adevărat şi profund. Vrem mereu să dominăm, să îi supunem pe cei pe care îi iubim unei presiuni adesea mult prea mari, să îi facem să….nici noi nu ştim ce vrem să facă, dar mereu şi mereu, vanitatea ne împinge spre cele mai stupide gesturi şi cuvinte.

Tot vanitatea îi impinge pe artişti să se creadă mari dar să rămână în fapt pitici, şi tot vanitatea îi face pe liderii politici să fie dictatoriali şi descreieraţi. Aş putea spune că vanitatea e nu numai unul dintre cele mai mari păcate, ci poate cel mai mare, cel care ne face de fapt să ne pierdem fericirea şi bucuria, care ne transformă existenţa într-un infern al singurătăţii şi al non-comunicării. Păcat, mare păcat! Şi la propriu, şi la figurat.

 (Am simţit nevoia să re-editez acest text, pentru că simt că abia acum va fi cu adevărat înţeles, aşa cum nu a putut fi acum trei luni, când erau parcă altfel aliniate stelele!)

 

September 20, 2007

ARTA IUBIRII

Filed under: Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 11:41 am

Vorbeam recent cu un prieten despre posibilitatea de a scrie împreună o carte despre iubire, un fel de ARS AMANDI. O teorie despre iubirea frumoasă, iubirea ca sentiment şi freamăt al fiinţei, nu ca gimnastică sexuală obsesională. Iubirea aceea pe care ne place să o trăim atât în verbalitate cât şi în non-verbalitate, acea înflăcărare şi emoţie care pare că reuşeşte să declanşeze în noi mecanisme organice şi psihice secrete, care ne fac mai frumoşi, mai energici, mai optimişti, mai creativi.

Scriam la un moment dat, ( când eu însămi eram atât de îndrăgostită încât simţeam nevoia să împărtăşesc acest sentiment întregului univers), că Dumnezeu a creat lumea dintr-un infinit sentiment de iubire, “din Visul Său de Iubire”, de aici derivând acest subtil magnetism care ne poartă unul spre celălalt, magnetism care se bazează nu numai pe o chimie sublimă a fiinţei, ci şi pe o hiperbolizare a eului nostru într-atât încât îl cuprinde în sine şi pe celălalt.

Prietenului meu îi declaram chiar că am convingerea că iubirea te face să ai capacitatea de a-l recrea în tine pe celălalt, ca într-un fel de geneză în care din sufletul şi visele tale se plămădeşte celălalt, ca un fel de alter-ego, a completat amicul meu.

Da, ca o extensie a propriei tale fiinţe, ieşită din sine într-un efort de creaţie supremă. Oare nu tot astfel a creat şi Dumnezeu omenirea, după chipul şi asemănarea Sa? Dar, ca şi în creaţia dintâi, în această creaţie a noastră în actul iubirii se găseşte şi sâmburele amar al trădării, al ruperii de matrice. Şi doare cumplit, pentru că simţi cum se duce, sfâşiată şi însângerată, partea aceea a ta care era cea mai frumoasă şi mai gingaşă, cea care te făcea luminos şi fericit!

Da, chiar voi/vom scrie acest Tratat despre iubire, pentru că atâţia oameni au nevoie de el. Şi cei care au rămas primitivi în manifestare, exprimând brutal şi butucănos acele emoţii aproape inefabile, sau punându-le doar pe seama acestui biet trup ale cărui instincte ar trebui să poarte întreaga povară! O asemenea carte ar fi utilă şi celor ultra-sensibili, cărora le este atât de greu să iasă din ei înşişi pentru a exprima iubirea, pentru a-i da dreptul la fiinţare acelei creaţii lăuntrice.

Şi poate că o asemenea carte ar fi utilă chiar şi celor cinici, înrăiţilor şi înstrăinaţilor de ei înşişi. De altfel, sunt convinsă că fiecare dintre noi are nevoie să asculte cum se răsfrânge din sine însuşi susurul acestui izvor minunat al iubirii, ca semn al esenţei noastre divine şi eterne.

Next Page »

Blog at WordPress.com.