MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 31, 2015

VIOLUL – parabola

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 4:38 am

Cand m-am intors din America, dupa vreo doi ani de absenta din tara, am simtit nevoia sa merg in orasul meu natal, s-o vizitez pe mama, care era vaduva, dar tinea sa stea in casa ei si continua sa fie activa si sa stie tot ce se intampla in jurul ei si in oras.
Acolo aveam s-o reintalnesc pe micuta Diana, care nu mai era micuta deloc, se facuse deja mare, dar din felul in care se prelingea pe langa pereti ori cum isi tinea privirea in jos, puteai intelege ca era teribil de rusinata si de dezorientata de propria ei feminitate. Avea doar vreo saptesprezece ani si avea timp sa se lamureasca ce inseamna aceasta feminitate, sa-i inteleaga atuurile, sa si le asume si sa le foloseasca cu inteligenta.
– Mama, ce e cu Diana? Merge la liceu, a terminat, ce face ea? – am chestionat-o eu pe mama, intr-un moment cand era atenta la niste rolouri pe care le bagase in cuptor si le spiona sa nu se arda, nedandu-i timp sa-si fabrice un raspuns, caci numai asa reuseam sa obtin, cand era atenta la altceva, raspunsurile cele mai spontane si mai sincere.
– Ce sa fie, nu stiu sa fie ceva cu ea acum, dar asta-vara au prins-o niste baieti si su dus-o la cascada, au dezbracat-o si au violat-o pe rand, a stat in spital, saracuta, dar acuma e bine. Merge la liceu, e pe ultimul an. – imi spuse mama, care, uitandu-se la rulouri, scoase dintr-o suflare tot secretul frumoasei fete.
– Nu mai spune „pe ultimul an”, se spune „in ultimul an”.
– Nu ma mai corecta, ca ma zapacesti. Da’ ce ai cu Diana, ce vrei cu ea?
– Nu vreau nimic, dar nu am mai vazut-o de doi-trei ani si era inca o pustoaica atunci, iar acum e …
– Ei, e femeie si ea, ce vrei, se vede ca-i deja femeie, dar ea se rusineaza tare, mai ales c-a patit ce-a patit.
– Dar cine au fost nemernicii care i-au facut asta, ce bestii cresteti in scolile de aici?
– Ei, bestii! Erau niste baieti de la liceu, da’ printre ei era si-un baiat de popa, culmea, cel ma golan dintre ei, un fugit de acasa, dupa ce a furat din biserica lui taica-su niste podoabe de la altar, de-a facut bietul parinte infarct….
– Doamne fereste, eu nici nu mai recunosc orasul asta, de cate ori ma intorc, la interval de cativa ani, il gasesc mereu mai schimbat si mai de neinteles.
– Nu orasul e de vina, epoca-i de vina si acuma tu esti mare, barbat in toata puterea si poti sa ai un cuvant de spus, te poti opune la Rau, dar copiii astia de azi nu stiu sa spuna nu raului si asta-i doboara. – conchise mama, filozoafa si victorioasa ca i se copsesera frumos rulourile.
Cascada era o apa cazatoare, nu foarte inalta dar foarte frumoasa, in marginea de nord a orasului, si toti locuitorii erau foarte mandri de cascada lor, mai ales dupa ce se facuse o emisiune televizata despre cascada asta, a carei apa cadea cumva in evantai, ceea ce o facea sa arate foarte spectaculos.
Inainte de a se ajunge la cascada e o zona impadurita frumos, e de fapt un parc foarte mare, caruia i se lasase intentionat un aspect mai „wild”, considerandu-se ca salbaticia peisajului ar putea pune in valoare si mai bine spectacolul miraculoasei cascade-evantai. Se pare ca nenorocirea Dianei se intamplase tocmai in zona asta salbatica a parcului, care nu era luminata noaptea si care adapostea tot soiul de aventurieri ai intunericului.
Nu m-am putut stapani si, in saptamana urmatoare, am cautat dinadins sa o intalnesc pe fata. Meseria mea de acum era de psiholog al adolescentilor, facusem un master in Statele Unite si aveam o sensibilitate exacerbata la problemele acestei varste, pe care o consideram decisiva pentru conturarea personalitatii de adult, caci vazusem atatia adolescenti cu probleme devenind niste adulti periculosi si pentru ei si pentru altii.
Cheia echilibrului unui adult se gaseste in felul in care, adolescent fiind, a stiut sau a putut sa-si armonizeze pulsiunile hormonale cu cele ideale, partea instinctuala, salbatica fiind cea care il trage in jos, in timp ce partea intelectuala, ideala, il trage in sus.
A ramas inca un mister pentru mine cum de reusesc adolescentii crescuti in medii foarte simple sa-si armonizeze aceste tensiuni in modul cel mai firesc, in timp ce adolescenti crescuti in familii cu pretentii nu reusesc sa gaseasca punctul de echilibru nici atunci si nici niciodata mai tarziu in viata.
Urma sa ma intalnesc cu Diana la o pizzerie din centru, foarte aproape de un cinematograf splendid, recent construit in oras. Ma asezasem deja la o masa pe terasa si-mi comandasem o cafea espresso si o coca-cola cu felii de lamaie, pentru ca aveam o migrena cumplita si numai asa reuseam sa-mi echilibrez presiunea din creier. Lucrasem toata noaptea la textul unei comunicari pe care voiam sa o tin la o universitate din Capitala, peste foarte putin timp.
Am vazut-o pe Diana de departe. Era o fata extraordinar de frumoasa, o blonda destul de inalta, cu un trup atletic si cu o figura foarte expresiva, cu parul lung de un blond inchis, dar cu pielea foarte alba si pura si cu niste ochi albastri minunati. Culmea e ca, desi era atat de frumoasa, fata parea sa nu fie deloc constienta de splendoarea ei si se purta cu o modestie iesita din comun, ceea ce-i dadea un aer de vulnerabilitate, de care eram sigur ca au profitat agresorii ei.
Am petrecut cu Diana toata dupa-amiaza, vorbind linistiti, caci fuseseram vecini si o stiam de cand se nascuse si, desi plecasem de mai multi ani din orasul natal, ramasesem un admirator constant al acelor oameni si al acelor locuri, de aceea ma si simteam atat de apropiat si de ea si puteam sa consider ca nu trebuie sa folosesc nici un artificiu profesional, pentru a o face sa vorbeasca.
Sigur ca am vorbit mai intai despre orice altceva decat despre ea insasi. Eu ma plangeam ca nu am timp sa dorm decat ziua pentru ca noaptea citesc si scriu, ea imi spunea despre cat de absurd i se parea ca profesorii de la liceu o mai sacaiau inca, ascultand-o la materiile care nu o interesau in nici un fel si cum trebuia sa s-i faca timp sa invete si pentru scoala si pentru facultatea la care voia sa intre.
Imi povestea de mama ei, care era cam bolnava, de tatal ei care era cam betiv, imi spunea tot soiul de nimicuri, ocolind cu inversunare acel moment dramatic din viata ei. Am mancat pizza, am comandat si dulciuri, i-am oferit o tigara, dar mi-a spus ca ii este frica sa fie vazuta fumand, am intrat incet-incet in universul ei si usa launtrului ei, care la inceput parea ferecata, se deschidea incet-incet si ma lasa sa vad nelinistile ei, fragilitatea, teama, durerea anxioasa, panica, singuratate, neincrederea, nefericirea.
Mototolind toate servetelele de pe masa, Diana mi-a spus pana la urma povestea acelui viol, pornit de la un pariu intre baieti, asa cum a aflat ea ulterior, viol initiat tocmai de cel pe care-l considerase iubitul ei si pe care, de atunci, nu l-a mai vazut niciodata, caci parintii lui s-au mutat cu tot cu baiat in alt oras, unde aveau cunostinte in politie si in justitie si reusisera sa-l scape pe violatorul lor fiu de puscarie.
Am vazut ca Diana nu acuza atat violul in sine, desi era o nenorocire, o nemernicie fara seaman, ci faptul ca fusese un viol in grup, initiat de iubitul ei, ceea ce-o facuse nu doar sa se desconsidere pe sine ci sa-si piarda increderea complet in orice baiat de pe fata pamantului. Toata durerea lumii parea ca se adunase in sufletul ei si nu mai voia sa plece de acolo, caci se cascase un gol care o cuprindea si nu o lasa sa se dreneze.
Am incercat sa ajung la sufletul ei, am facut ce am putut ca sa-i sporesc increderea in ea, sau, mai bine zis, sa sadesc un graunte care sa rodeasca si sa o ajute sa-si recapete increderea, i-am spus cat e de uimitor de frumoasa si de puternica, i-am oferit ajutorul pentru facultate….
Dupa cateva ore petrecute impreuna, privirea Dianei se ridicase mai sus si chiar mersul ei parca nu mai era asa de serpuit si parca nu se mai prelingea pe langa pereti. Ne-am despartit cu promisiunea ca tinem legatura si ca ea ma va suna dupa examenul de bacalaureat, inainte sa vina in Capitala sa dea examen la facultate. Nu ma miram ca-si dorea sa faca medicina, era clara pornirea ei si dorinta ei intensa de a se vindeca pe ea insasi si pe oricine altcineva aflat in suferinta.
Dupa acea vizita, avusesem foarte mult de lucru si nici nu mi-am dat seama ca trecusera prea multe luni de la intalnirea mea cu Diana, de care mi-am amintit pentru ca citisem despre un caz asemanator, in care victima se sinucisese.
Cum nu mai primisem de atunci nici un semn de la Diana, mi s-a pus un nod in gat si-o greutate pe inima, si, temandu-ma ca s-a intamplat ceva grav de tot, am sunat-o pe mama.
– Sarut mana, mama, uite de ce te sun, ca am visat-o urat azi-noapte pe Diana, vecina noastra, si voiam sa stiu ce e cu ea! – am mintit eu repede, ca sa nu o supar pe maica-mea ca nu-i dadeam ei prioritate.
– A, stai linistit, Diana e bine, a intrat la medicina, dar la Iasi si de Craciun a venit acasa maritata deja, cu unul dintre profesori, un mosgalau, de te crucesti cum a putut fata asta frumoasa sa-l ia de barbat pe unul ca ala, dar asta e, fata e bine de tot, c-am inteles ca mosu are bani si casa si masina, ce sa mai vorbim! – isi spuse lectia mama mea, tot asa, dintr-o suflare, transmitandu-mi toate sentimentele ei amestecate.
– Ma bucur, mama, ma bucur sa aflu ca fata e bine!
– Da’ ce credeai, c-o sa se spanzure pentru tampitii aia, Doamne fereste? – spuse mama mea, cu voce tare si cu un limbaj frust ceea ce eu ma temusem sa-mi formulez chiar si mie insumi.
As putea spune ca eram fericit ca fata era bine. Am rasuflat usurat si am inceput sa procesez cazul. Pe de o parte am inteles ca fata renuntase sa caute iubirea, facand ceea ce era mai bine pentru ea.
Imi era clar ca Diana isi alesese un sot mai in varsta si care-i era profesor la facultate pentru ca ii dadea ei sentimentul de siguranta, o facea sa se simta protejata si inconjurata de acel ceva ce sufletul il resimte ca pe o cetate inexpugnabila si asta era un semn bun, indiferent daca aceasta casnicie avea sa tina un an, sau zece sau toata viata!

January 29, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [2] – VRAJA SI DESTIN

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 2:28 am

Mama Yana descoperise iubirea cu niste decenii in urma, cand era inca o fetiscana, careia-i placea sa mearga cu alte codane pe la diverse iarmaroace, asa cum se faceau pe vremea aceea.
Era insa fata de om bogat si cu prestanta in satul ei de padurari si nu se insotea asa, cu oricine, ci-si alegea cu grija prietenele. Ea insasi era o fata eleganta, careia nu-i placeau deloc ulitele mocirloase ale satului si de aceea ii ceruse tatalui ei sa-i cumpere casa la oras, ca n-avea de gand sa-si strice hainele improscandu-le cu noroi.
Ceea ce bunicul, om falos si bogat, si facu deindata, caci el asa facuse pentru toti cei zece copii ai lui, celor sase fete le luase cate o casa cu etaj iar baietilor le cumparase cate o casa cu pravalie alaturi, sa poata face negot si sa traiasca bine si indestulati. Caci asa era tataicul mamei Yana, un om destept si puternic, care facuse avere cu destoinicie dar si cu har si care tinea ca si copiii sai sa fie tot oameni instariti si seriosi.
Inalt si voinic, cu barba aproape alba dar cu parul negru corb, bunicul era unul dintre cei mai influenti oameni din zona aceea de padure, si asta nu numai datorita averii sale, agonisite si in timpul vietii lui dar si mostenite de la stramosi, ci si datorita extraordinarei sale intelepciuni, recunoscuta de toata comunitatea si chiar de imprejurimi, fapt care-l facea pe bunicul sa fie chemat adeseori sa judece chestiuni pe care judecatorii insisi nu le putusera gasi o solutie convenabila.
Mama Yana avea la acel moment pe care-l evoca mereu cu nesfarsita placere, cam vreo saptesprezece ani si se dusese cu prietenele ei la iarmaroc, ca sa caste gura si sa se si distreze pe seama unora sau altora, caci fauna umana a unor astfel de manifestari traditionale cred ca era si diversa si hazlie. Mama Yana spunea ca, la un moment dat, ele, fetele, obosisera de atata mers prin multime si s-au asezat pe o banca de lemn, montata langa cortul unei ghicitoare.
Ghicitoarea insasi cica era o tiganca frumoasa si inalta, cam la vreo treizeci de ani, cu banuti de aur impletiti in codite si cu dintii imbracati in aur si cu o voce de turturica ragusita, cu care le ademenea pe adolescentele acelea rurale si credule.
– Hai sa-ti ghicesc in palma, in carti, in ghioc si-n cristalu’ cu noroc! – le striga tiganca cu glas cantat.
– Lasa, ca venim mai incolo…. – raspunse una dintre fete.
– Haide frumoaso, sa-ti ghicesc tie, ca vad in ochii tai cum iti vine amorezul si te fura de la ma-ta de-acasa si nu te mai lasa din brate pana mori! – zise tiganca cea frumoasa, prinzand-o pe tanara mama Yana de poala fustei, pe care o imbracase special pentru plimbarea aceea prin iarmaroc si pe care o cususe ea insasi, din stofa scumpa, la atelierul de croitorie de lux, unde o daduse bunicul sa-si faca ucenicia.
– Bine, haide zi-mi, da’ repede ca se face noapte! – raspunse atat de tanara atunci mama Yana, curioasa la culme de ce avea sa-i zica tiganca.
– Hai, da-mi mana, sa-ti vaz norocul, sa cante ghiocu si sa iti schimbi portu’, din fata mare la plimbare sa te faci cocoana mare! – zicea tiganca in soapta cantand usor, ca intr-o vraja numai de ea stiuta.
– Ascult, zi odata! – spuse aproape rastita si nerabdatoare fata.
– Se vede un baiat cam slabut la fata da’ cu ochii de foc care o sa te ia cu trasura cu doi cai ori cu motor, o sa te imbrace-m matasa, o sa-ti puna coronita si dupa ce te fura de la muma-ta, te duce intr-o casa mare ca un castel si o sa te faca o foarte mare cocoana! – zise tiganca dintr-o suflare, uitandu-se in acelasi timp in palma fetei, in cele cateva carti de tarot intinse pe musamaua unei masute joase, dar tragand cu ochiul si la globul de cristal galben care stralucea ciudat.
– Ei, na, da’ unde le vezi matale toate astea?
– Ete-asa le vad eu, ca-s vrajitoare de sange indian, nu de sange de marlan! – se sclifosi tiganca, intanzind mana dupa banii pe care-i intinse fata.
La mai putin de un an de la aceasta intamplare, mama Yana spunea ca si uitase de prezicerile tigancii din iarmaroc, cand, la un bal, a cunoscut un baiat slabut cu ochii stralucitori care a invitat-o sa o conduca acasa cu trasura. In acel moment, mama Yana si-a adus aminte de ghicitoare si a inteles ca-si intalnise ursitul: era tata. Adica barbatul care a iubit-o din prima clipa, cu o pasiune nestavilita nici de ani, nici de greutati, nici de departare, nici de alcool, nici de boala, nici de nimic.
Mama Yana ne spunea inca mirata, dupa atatea decenii, ca totul s-a petrecut intre ea si tata exact cum ii spusese tiganca, ca bunicul nu a vrut sa o lase sa se logodeasca cu baiatul invatat si bogat venit de la oras cu trasura lui eleganta si apoi cu o masina Buick, pentru ca i se paruse ca diferenta dintre ei era prea mare pe scara sociala si atunci tata a furat-o de acasa si nu a mai vrut sa o duca inapoi.
Mama Yana povestea cum s-au logodit si apoi s-au casatorit, cum bunicul a venit la nunta lor si cum s-a imbunat vazandu-l pe tanarul inginer atat de sfasietor de indragostit, si cum s-a induplecat sa ii dea binecuvantarea fetei lui zanatice si desigur si zestrea ce i se cuvenea, desi averea tatei era si ea importanta, dar era facuta mai mult din obiecte de lux decat din bani propriu-zisi.
Bunicul insa le-a dat si o mosioara frumoasa, de pe urma careia aveau intotdeauna casa plina de trufandale si copiii ce aveau sa se nasca mai tarziu erau hraniti sanatos si cu prospaturi care mai de care. De la mosie soseau mereu cosuri pline cu bunatati si acele momente erau unele pentru care eu aveam sa am o slabiciune extraordinara, caci imi dadeau impresia ca traiesc intr-o poveste cu cornul bogatiei din care se revarsau fara sfarsit toate bunatatile pamantului.
Cand ne povestea despre felul in care-l cunoscuse pe tata, mama Yana avea o lumina speciala pe fata si o anume imbujorare, care o facea sa para mai tanara si mai naiva. Dar imediat ce incheia povestirea, redevenea matroana puternica si dominatoare care conducea cu neinduplecare familia bogata si numeroasa pe care si-o facuse.
Sa fie oare iubirea doar acea lumina care apare in ochi si care apoi dispare fulgerator, lasand loc numai dominatiei si puterii castigate odata cu trecerea anilor?
Nu stiam la acel moment al vietii mele, dar aveam sa aflu raspunsul ceva mai tarziu, pe propria-mi piele si pe propriu-mi suflet, cand aveam sa-mi intalnesc si eu ursita, care avea sa-mi aduca tot atata fericire cata durere, tot atata desfatare cata disperare, dar asta e o alta poveste, care inca nu se intamplase si care se cocea in adancurile sortii mele si avea sa izbucneasca abia peste niste ani, dar la fel de puternica si de plina de foc precum lava arzanda a unui vulcan, care tasneste din maruntaiele pamantului si cara la vale case si oameni si animale, averi si saracii, vieti si destine.
Imi placuse inca de cand eram mic si nestiutor sa caut in cartile din biblioteca tatei acele povesti de iubire in care viata si moartea par sa stea pe aceeasi muchie de cutit, povesti de dragoste care secole de-a randul au impresionat si pe cei sensibili si sentimentali dar si pe cei distanti si inchisi.
Intram in biblioteca tatei pe furis, ma asezam pe covorul de Buchara si deschideam cate o carte cu copertile de piele si cu titlul scris cu litere aurii, asa cum ai deschide un sipet cu nestemate.
Parca ma frigeau buricele degetelor, parca mi-era frica si simteam cum ritmul respiratiei mele se schimba iar inima imi bate mai tare. Nici nu stiu de ce eram atat de emotionat, de parca avea sa se intample cine stie ce aventura periculoasa, in care as fi fost atras eu insumi, ca intr-un vortex al sentimentelor si resentimentelor, de care apoi aproape ca nu mai puteam scapa.
Poate ca emotia era data si de faptul ca faceam ceva interzis, ca intrasem in sanctuarul acelei camera magice numita biblioteca, cu dulapuri cu rafturi pana la tavan, pline de carti, care aveau in ele lumi minunate ce pareau ca ma asteapta tocmai pe mine ca sa le explorez.
Fratii si surorile mele vitrege treceau pe langa acea camera interzisa fara sa aiba niciodata dorinta de a patrunde in ea, fara sa simta atractia magnetica ce se exercita asupra mea cu o forta de neinvins.
Era o ispita dulce, imi placea la nebunie sa ma strecor in camera aceea fermecata si interzisa, imi placea cum miroseau cartile a piele fina si a cerneluri speciale, imi placea cum se filtra lumina prin perdelele de dantela englezeasca si prin draperiile de catifea oliv, legate cu snur gros de matase cu ciucuri asortati la capat, imi placeau covoarele care semanau aici cu cele din 1001 de nopti, imi placea biroul tatei din lemn masiv si jiltul inalt din piele cu manerele aurite, imi placea totul si mi se parea un taram in care orice miracol s-ar fi intamplat ar fi parut absolut natural.
Credeam cu tarie ca atunci cand intram in camera aceea capatam puteri magice, ca ma puteam face nevazut sau ca puteam reface Paradisul fara nici un efort, caci mintea mea si sufletul meu se regaseau acolo in locul de electie, in acel loc predestinat in care destinul meu devenea regal si miraculos.

January 28, 2015

IUBIREA SI PUTEREA [1] MATRICEA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 4:47 am

M-am intrebat adeseori daca Iubirea e mai tare decat Puterea, sau Puterea e cea care le invinge pe toate. Iubirea e sensibila, se rupe si doare, in timp ce Puterea se hraneste cu ea insasi si poate rezista oricarei, sau aproape oricarei lovituri. Aveam sa cunosc diferenta asta in mod dureros, in propria familie, cu parintii mei adoptivi, care ma luasera de la mama naturala pentru ca li se spusese ca voi fi un mare om.

M-au luat desi mai aveau inca sase copii acasa, ai lor, din carnea si sangele lor, dar cum exista o oarecare inrudire intre ei si mama mea biologica, m-au adoptat, insusindu-si intr-un anume fel exceptionalitatea mea viitoare, pe care considerau ca merita sa o aiba in familia lor. Altfel, pareau niste oameni de treaba, credinciosi atat cat se cuvine, harnici si seriosi, mai ales in ochii societatii din care faceau parte.

Tata a fost singurul tata pe care l-am cunoscut vreodata, caci tatal biologic semanase pamantul fertil al mamei care m-a nascut si s-a facut nevazut, ca o naluca, asa cum spunea ea, saracuta! Tata era un barbat atragator, musculos si fibros, cu ochii verzi-albastri si cu un nas cu narile largi, ca ale unui cal care trage la deal si are nevoie mereu de mai mult oxigen. Era tot timpul imbracat la costum si cravata de matase si de multe ori venea acasa si, dupa ce manca, se intindea pe divanul din salon si adormea, cu cravata inca la gat, doar cu nodul putin largit. Tata isi dadea sacoul jos imediat cum ajungea acasa si-l punea pe spatarul jiltului inalt de piele pe care ii placea sa stea cand lucra la biroul lui de inginer, caci acasa, la acel birou, facea cea mai multa treaba, Mama Yana, in schimb, era mai mult la bucatarie, care era domeniul ei.

Ii spuneam mama Yana si nu mama pur si simplu, pentru ca eu o stiam bine pe cea care era mama mea adevarata, caci ei ma adoptasera pe la varsta de cinci ani, cand stiam deja foarte multe lucruri si aveam toate reperele formate. Mama Yana era stapana casei, fara drept de apel, caci tata, desi superior ca studii si educatie, ii lasase ei rolul dominant in familie, caci era mama a sase copii nascuti de ea, pe care-i crestea cu severitate, plus a celui de-al saptelea copil, adoptat, care eram eu.

Mama Yana dirija un linguroi de lemn, cu care amesteca in multele oale care fierbeau pe soba de ceramica, si tot cu linguroiul facea ordine intre copii, caci linguroiul devenise sceptrul absolut al autoritatii materne in familie. Si eu stiam, ca si fratii si surorile mele vitrege, ca mama Yana e cea mai puternica dintre cei doi parinti ai nostri, si asta nu numai pentru ca facea mancare si hranea atatia copii, dar si pentru ca la ea stateau toti banii familiei. Tata ii dadea ei, fara sa cracneasca, toti banii castigati de el, pana la ultimul banut, pentru ca pe mama Yana era imposibil sa o minta si pentru ca el nu avea voie sa ramana cu bani, caci fusese alcoolic si orice ratacire, orice banut dat pe bauturile tari care-i placeau atat de mult, il transformau intr-o zdreanta de om, care trebuia adus acasa de pe langa gardurile pe unde cadea.

Tata purta cu el aceasta vinovatie cumplita, aceasta rusine nemarturisita, de care nu era neaparat responsabil, pentru ca era fiul unor fosti alcoolici si sangele lui pastrase poate marca acelor viciosi ce i-au dat viata. Asta nu l-a impiedicat pe tata sa aiba grija de “batrana baroneasa”, cum ii spunea mamei lui, care a trait mult de tot, aproape o suta de ani, invelita in pleduri din catifea de matase si inconjurata de portelanuri fine, mormane de argintarie si pocaluri de cristal. Fusese enorm de bogata si toata averea uriasa a familiei ei fusese pierduta la cazinouri si topita in licori alcoolice rafinate. Venea ea insasi dintr-o familie fabuloasa si plina de vicii, care-si cultivase placerile intr-atat incat pierdusera aproape totul, case, mosii, paduri, masini si poate chiar onoare. Dar asta nu a impiedicat-o sa traiasca mult si sa ajunga centenara, locuind in conacul familiei, inconjurata de luxul ei vechi si pretios si urmandu-si cu sfintenie tabieturile, ca pe niste ritualuri ale ei, de la micul dejun care era intodeauna la fel, oua fierte tari, servite cu sos de piper verde si insotite de o ceasca mare de cafea neagra, pranzul cu un bol de supa concentrata de gaina plina de crutoane taiate cubic, tot asa cum dupa amiaza servea serbeturi si fursecuri fine cu ceai rosu sau negru, pe care-l tinea in niste cutii frumoase de metal, si pana la bautul cu sorbituri mici al licorilor special aduse pentru ea din strainataturi, din paharele scumpe de cristal, pe care mainile ei batrane si pline de inele le mangaiau cu voluptate.

In conacul acela am fost si eu de multe ori, dar casa familiei noastre era putin mai departe, o casa solida si foarte mare, cu poarta de fier si trepte masive, sa se vada si bunastarea dar si sobrietatea si cu o curte mare, impartita inginereste in mai multe sectiuni, dupa functiunea fiecareia. Aici se simtea mana tatei, care isi permitea sa fie sef numai in afara casei, fie in curtile despartite inginereste, fie pe santierele lucrarilor sale, unde avea multi oameni in subordine si carora le impunea respect si nu frica, asa cum faceau cei mai multi maistri ori ingineri, care zbierau la muncitori, dandu-si pe fata arama lor de neamuri proaste, de “calici”, cum le spunea tata. De multe ori i-am privit pe tata si pe mama Yana ca pe un print insurat cu o majordoma, daca exista asa ceva, print ajuns sa se supuna unor reguli pe care nu le-a facut el, dar pe care, o data acceptate, le respecta cu sfintenie, cu acea rigoare totala, de care numai aristocratii adevarati sunt in stare.

Mama Yana era si ea dintr-o familie foarte bogata, proprietara de paduri mai ales, cu o avere care crestea mereu, la fel de repede cum averea familiei lui tata scadea, scurgandu-se prin cazinouri si cafenele, pierzandu-se in locuri exotice si intr-un lux pe care familia mamei Yana nu-l intelegea si nu-l practica. Ei erau oameni harnici, invatati cu munca si cu un trai mai sanatos si fara farafastacuri, simtindu-se puternici mai ales pentru ca erau stapani pe averea lor dar si pe trupul si mintea lor, fara sa se lase prada propriilor placeri si cu atat mai putin placerilor devenite vicii. Intre tata si mama Yana era o iubire veche, din tineretea lor, si asta se vedea chiar si atunci cand se certau, caci se certau patimas, asa cum numai oamenii care se iubesc sau care s-au iubit candva cu adevarat sunt in stare.

Sigur ca la certurile astea se aminteau si lucruri numai de ei stiute si traite si asta le dadea un aer de complicitate pe care copiii il resimteau puternic si de aceea nu indrazneau niciodata sa se amestece in certurile lor. Cea mai tare era in mod evident mama Yana, dar asta pentru ca tata era boier si nu se preta la violente ori injurii marlanesti si mama Yana profita din plin, dand frau liber vocii sale puternice si autoritare, de parca tata ar fi fost, in unele momente, chiar mai putin decat vreunul dintre plozii ei, care inca se mai alergau in funduletele goale prin curte, urmariti de linguroiul-sceptru al mamei Yana, care-i cauta pentru pedeapsa.

Caci mama Yana era ca ingerul razbunarii, nu ierta niciodata, dar niciodata, vreo greseala a vreunui copil si ii administra pedeapsa, indiferent cat si-ar fi cerut iertare plodul vinovat, caci pedeapsa mamei Yana era ca pedeapsa divina, absoluta si ineluctabila.

– Treci la locul de pedeapsa! – striga mama Yana catre micul vinovat, tragandu-l de ciuf sau de haine catre locul cel mai intunecat al casei, un fel de anticamera a pivnitei, de care noua, copiilor, ne era groaza, pentru ca batrana baroneasa, adica bunica din partea tatei, ne mintise ca acolo se ascundeau fantomele fugite din castelul de pe deal.

– Mama Yana, iarta-ma, nu mai fac, iti jur! – striga vinovatul ingrozit de tovarasia fantomelor, caci mama Yana nu numai ca-i administra o bataie zdravana vinovatului, dar il mai si tinea vreo doua-trei ceasuri sa tremure de teama fantomelor.

Dar mama Yana era neinduplecata si eu, ca si fratii si surorile mele vitrege, am stat de foarte multe ori in gangul cu fantome, de ne clantaneau dintii de frica si eram gata sa albim de spaima, daca nu ar fi fost tot batrana baroneasa care sa ne spuna ca numai prostii mor de frica fantomelor si se parea ca niciunul dintre noi nu voia sa fie sau sa para prost.

Pe masura ce cresteam, ne-am dat seama ca tata o iubea pe mama Yana nu doar asa, ca amintire a tineretii sau pentru ca se simtea vinovat de viciul lui, ci o iubea cu o iubire vie, barbateasca, plina de gelozie si tandrete, de renuntari si de impliniri, asa cum numai indragostitii adevarati, care sunt foarte putini in lumea asta, pot sa simta. Mama Yana insa avea mai multa autoritate decat iubire, sentimentele ei trecusera de mult timp de flacara pasiunii si se ordonasera in iubirea materna, puternica, neconditionata dar severa, in timp ce pentru tata parea sa aiba doar amintirea unei pasiuni care o arsese si pe ea candva in vene, dar din care ramasese mai mult sarcasm si dominare, rasfatul ei major fiind acela ca se freca din cand in cand cu umarul de pieptul lui, ca o leoaica mare, care stie ca-si poate sfasia oricand nevolnicul stapan.

Asa am crescut cu totii, si eu alaturi de fratii si surorile mele, simtind in noi, ca pe un puls al casei si familiei noastre, aceasta permanenta tensiune intre iubire si putere si stiind bine ca iubirea e mai plina de volute si mai seducatoare, in timp ce puterea e mai rigida, mai severa, mai stricta, dar fara scapare.

January 18, 2015

VODKA – parabola

Filed under: Literatura,Politica — Maria Barbu @ 4:35 am

Serghei se grabea sa ajunga la Club si calca pedala de acceleratie cu ura. Nu-si rezolvase niciuna dintre problemele programate pentru acea nefericita zi de marti si-l durea capul infiorator, ceea ce i se intampla extrem de rar si de aceea era dispus sa-l considere un semn rau pentru aceasta zi si asa destul de ne-fasta.
La Clubul “Narodna” il astepta tatal sau, domnul senator Yuri Pavlenko, unul dintre cei mai importanti oameni politici ai acestei epoci. Familia Pavlenko era de vita nobila si-si tinuse rangul chiar si pe vremea comunismului sovietic, fara sa faca rabat de la valorile intelectuale cu care se mandreau de vreo doua secole incoace.
Erau samanta de rusi albi, elita aristocratica ruseasca si multi dintre stramosii lor facusera studii prin marile capitale europene si deasemenea multi ramasesera acolo de frica bolsevicilor.
Dar asta e o alta poveste, pe care Serghei o auzise de multe ori din gura tatalui sau sau a unchilor sai, a caror mandrie nu era egalata decat de teribila aroganta, pe care nu faceau nici un efort sa o ascunda.
In familia lor, barbatii erau aroganti iar femeile erau smerite, cel putin asa le placea sa se laude.
Mama lui Serghei, Masha Andreevna, provenea tot dintr-o straveche spita aristocratica, dar saracita si inspaimantata de comunismul bolsevic, intr-atat incat ajunsesera sa se dezica de stirpea lor nobila si sa accepte cu lasitate functii in cadrul noii ordini proletare, ceea ce pe mama lui o facea sa se simta cumva umilita, iar pe tatal lui il justifica sa se poarte de multe ori agresiv si stupid cu femeia pe care o iubea cu patima de mai mult de treizeci de ani.
Serghei si sora lui, Sonia, erau fructele acestei iubiri, SS cum spunea razand tatal sau, mangaindu-si mustata atent tunsa.
Domnul senator fuma pipa si aroma tutunului sau olandez umplea orice incapere in care s-ar fi aflat, asa cum se intampla si acum, in barul de la clubul select unde-si daduse intalnire cu fiul sau.
Tatal si fiul dadusera de urma unei afaceri destul de necurate, cu vodca scumpa, adusa din Finlanda si reetichetata in Rusia, pentru a fi apoi vanduta de zece ori mai scump pe piata americana.
Amandoi dispretuiau tot ce era american, cu acea superioritate a vechilor familii boieresti, pe care Europa le produce mereu, spre disperarea celor de peste ocean, care nu au nici vechime, nici traditii, nici cultura, si confunda aristocratia ruseasca cu cine stie ce alta nobilime, tot asa cum confunda Europa cu Eurasia, dintr-o crasa ignoranta, de care nu se obosesc sa scape.
– Tata, nu stiu ce sa zic, dar nu cred ca merita sa te bagi in treaba asta, din care nu ai cum sa iesi nepatat. Zau nu merita! – ii spuse Serghei tatalui sau, pe care-l respecta mai mult decat il iubea si pe care-l admira mai mult decat il asculta.
– Stiu, Serghei, si nici nu am de gand sa ma bag, vreau doar sa dau de niste fire ca sa pot apoi sa pun totul in bratele procurorului general. – raspunse senatorul.
– Cred ca deja trebuie sa faci asta, pentru ca orice miscare este de acum inainte riscanta si te poate trage in valtoarea asta frauduloasa, fara sa-ti dai seama! – relua Serghei.
– Tocmai de aceea am vrut sa ne vedem, ca sa imi spui ce parere ai, pentru ca eu as putea sa fac o interpelare in Duma, dar stii cum sunt parlamentarii nostri, se misca greu, ca melcii. E un deputat faimos bagat in porcaria asta si mi-e prieten, de asta ezit…
– Aici nu mai incape prietenie, trebuie sa tai in carne vie, il dai pe tava la procuratura si gata, lasa fineturile si gesturile elegante, ca poti ajunge si tu in puscarie, fara sa fii deloc vinovat. Ca una era sa fi luat si tu niste milioane de dolari, cum a facut amicul tau si alta este sa fii doar un filozof fraier, care nu-si toarna prietenul din noblete. Aici e o afacere murdara, e ceva pe viata si pe moarte sau pe libertate, mai bine zis. Nu te baga deloc, da-te deoparte, acum! – ii spuse Serghei pe un ton atat de categoric incat senatorul tresari.
– Ai dreptate, fiule, acum imi dau seama ca nu mai merge nobletea aici, e o treaba prea murdara in care s-a bagat Cernosenko, nu mai am cum sa ma prefac ca nu vad. Uite ca e aici si procurorul general, am sa-i soptesc ceva.
– Nu, tata, nu merge cu soptitul. Trebuie sa faci un act scris, care sa te disculpe la o adica, nu merge pe soapte, ca te prind astia la mijloc si nu mai scapi. De unde stii ca amicul tau nu i-a dat vreun million de parai si procurorului general?
– Vai de mine, nu se poate asa ceva!
– Tata, lasa naivitatile si idealismele tale aristocratice, vremurile s-au schimbat si victime nu sunt banditii ci fraierii, asa ca fereste-te! – apoape ca striga Serghei in urechea tatalui sau.
– Asa am sa fac, fiule!
Se despartira strangandu-si mainile, domnul senator urcand apoi in masina oficiala care avea sa-l duca la Senat, in timp ce Serghei isi mai comanda inca un whiskey.
Renuntase inca din adolescenta sa mai bea vodca, pentru ca i se parea ca se priveaza de placeri mai complexe pentru a tine “stindardul” national al vodcii. Descoperise de altfel ca se potrivea mai bine cu gustul unui whiskey vechi si scump decat cu taria votcii criminale, care ii incendia cerul gurii. Dar, de gustibus.
Merse apoi in restaurant, unde il zari pe procurorul general, stand la masa cu niste prieteni si nu mica ii fu mirarea cand il vazu chiar pe amicul tatalui sau, cel care patrona afacerea frauduloasa cu vodca finlandeza cumparata ieftin si vanduta scump….
O durere ca o sabie ii strabatu pieptul, se ridica grabit de la masa dupa numai doua imbucaturi din mancarea lui favorita de scrumbie albastra si iesi din restaurant.
In foaier, isi aprinse nervos o tigara si-si suna tatal pe telefonul mobil personal, nu pe cel senatorial, ordonandu-i aproape sa faca acea hartie! Reclamatia adica.
Apoi sari in masina sa si porni in viteza spre biroul propriei firme. Era architect, ca bunicul si strabunicul lui matern si era foarte incantat sa duca mai departe aceasta zestre profesionala.
In urmatoarele ore se vazu blocat in niste sedinte cu angajatii si colaboratorii si capul ii bubuia de problemele discutate.
Cand ajunse din nou in camera lui directoriala, cum ii placea sa o numeasca, se aseza aproape oftand pe scaunul inalt de piele si deschise televizoul enorm care se lafaia aproape pe tot peretele din fata biroului sau de sticla.
Uimit, vazu la breaking news ca fortele speciale il saltasera din restaurantul clubului unde fusese la pranz pe deputatul Cernosenko, caruia i se gasisera cica vreo zece milioane de dolari fara acoperire in seiful de la vila de vacanta.
Serghei se uita cu atentie sa vada daca la masa din restaurant era si procurorul general, pe care-l vazuse cu ochii lui infulecand cu pofta niste picioare de crab cu usturoi si stingandu-le cu vodca din plin.
Dar nu mai era nici urma de el, de parca “marele luptator impotriva coruptiei” se evaporase.
Serghei rasufla usurat, si-si suna tataI:
– Ce ziceti, domnule senator, facem un billiard asta seara?
– Desigur, dragul meu, ne vedem la club! – raspunse cu vocea lui grava si calda domnul senator Yuri Pavlenko.
Serghei fu strabatut de un val de duiosie si simti nevoia sa-i spuna si mamei sale cateva cuvinte la telefon, dupa care, punadu-si picioarele pe birou, in stilul americanilor pe care-i critica toata ziua-buna ziua, Serghei se apuca sa rasfoiasca documentatia de la un proiect enorm pe care isi dorea cu ardoare sa-l obtina pentru firma lui de arhitectura.
Era vorba de o noua sala de concerte, care se construia pe un teren pe care propriul sau strabunic patern il daruise comunitatii si care avea sa-i poarte numele, caci strabunicul lui nu fusese doar un pierde-vara aristocrat si bautor de votca ci si un foarte mare pianist!
Ziua aceasta de marti se dovedea pana la urma a fi una dintre cele mai faste zile din ultimul an si asta il facea pe Serghei sa incerce un sentiment de multumire si de bucurie cum nu mai simtise de foarte multa vreme.
“Se pare ca si vodca asta ajuta la ceva”, isi spuse el in gand, zambind sagalnic.

January 13, 2015

MANTUIRE (parabola)

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 4:24 am

Era o frumoasa dimineata de primavara. La manastirea cea noua inca mai mirosea a zidarie proaspata, iar in chilii se simtea aroma de lemn si de frunzis, de ceara de albine si de panza de bumbac. Gradinile care apartineau manastirii erau in floare, copacii dadusera frunze si flori si totul avea un aer de inceput de lume, de paradis adevarat.
Calugaritele erau putine la numar, dar vesele si harnice si lucrau de zor sa pregateasca totul parca pentru o vesnicie, cat aveau sa ramana aici. Spalau si curatau, sapau si legau, faceau totul cu drag si cu o buna dispozitie molipsitoare.
Stareta le spusese ca va mai veni o calugarita noua, cu care trebuiau sa se poarte cu grija.
– Dar cum o cheama, maica Stareta? – intreba cea mai tanara dintre calugarite.
– O cheama Luisa si a avut o viata tare amarata, asa ca ar fi bine ca noi sa-L ajutam pe Dumnezeu sa-i dea linistea de care are atata nevoie. – raspunse blanda maica Selina, stareta manastirii celei noi.
Sora Luisa venea de la o manastire indepartata, manastirea Sfanta Cristina, o manastire de calugarite condusa de o stareta foarte severa si care profitase de prima ocazie ca s-o indeparteze pe Luisa din comunitatea ei.
Nimeni nu stia de fapt ce se intamplase cu adevarat acolo, pentru ca, chiar si atunci cand avea sa treaca o buna bucata de vreme, sora Luisa nu vorbea cu nimeni nimic despre ea insasi ori despre viata ei.
Era atat de tacuta, incat la inceput toata lumea a crezut ca e muta, dar preotul paroh le-a spus ca vorbeste, pentru ca isi facuse confesiunea, in soapta, ce-i drept!
Sora Luisa era o femeie robusta, avand in jur de treizeci de ani, inalta, si blonda, cu maini mari si cu o fata cu trasaturi puternice, de om nascut in nord, unde e clima mai aspra si vremea mai nemiloasa.
Fusese invatata de mica cu greutatile, caci crescuse intr-o familie cu sapte copii si trebuise sa ia parte de la varsta frageda la treburile casei.
Tatal lor murise de tuberculoza cand erau mici copiii si mama lor, o biata taranca ciolanoasa si destul de urata, muncea din zori si pana noaptea ca sa intretina familia si sa le dea de mancare atator guri flamande.
Femeia muncea pe la vecinii mai instariti, spala podele si cara apa, dadea fan la animale si tesea covoare de iuta. La ei acasa era curat si saracacios, frig si mereu intuneric, dar pe masa aveau mereu ceva cald si soba avea pe plita mereu o oala cu mancare, chiar daca era vorba de cele mai multe ori de cate o zeama lunga, in care fiersese cate un os enorm de vaca sau de cine stie ce alt animal.
Luisa fusese cea mai mare dintre cele patru fete si isi crescuse atat surorile mai mici cat si pe cei trei frati, care erau toti mai mici decat ea, dar atat de tacuti incat in casa lor aproape ca nu se stia ca e vreun suflet de copil.
Relatia Luisei cu Dumnezeu nu era o relatie personala, atunci cand era copila, caci mama lor nu stiuse sa le spuna altceva decat ca Dumnezeu e cel care-i pedepseste pe oameni pentru aproape orice.
Pe cei care beau, pe cei care fumeaza foi de tutun, pe cei care mananca prea mult, pe cei care rad ori care vorbesc fara rost, asa ca ea dedusese ca cel mai bine era sa nu faci nimic din ceea ce nu-I place lui Dumnezeu pentru ca poti sa patesti lucruri foarte rele.
Crezuse chiar, cand era mica si nestiutoare, ca Dumnezeu e cineva rau si mereu furios pe oricine si orice.
Cand a crescut destul de mare ca sa ii poata lasa altei surori ingrijirea fratilor si surorilor mai mici, s-a maritat cu un ingrijitor de cai, un barbat cu mult mai in varsta ca ea si rece ca gheata si la propriu si la figurat.
Nu stiuse niciodata ce inseamna nici blandetea, nici iubirea, nici bucuria, nici nimic din ceea ce face ca viata sa fie frumoasa si sa merite traita. Barbatul ei o batea cu regularitate, fara motiv, ci doar asa, ca sa-i arate ca e serios si are pretentii de la nevasta.
Luisa a ramas insarcinata fara sa stie cand si cum si a nascut patru copii, dupa care a facut o teribila infectie care a lasat-o stearpa pentru tot restul vietii sale de femeie.
Barbatul ei nu s-a mai atins de ea niciodata si ea era bucuroasa ca a scapat de o corvoada cumplita, caci sexul i se paruse o pedeapsa, o framantare oribila, murdara, umeda si rece.
Intr-una din iernile lungi din acea provincie nordica, barbatul ei a cazut si a paralizat, apoi a murit, lasand in urma o familie bucuroasa ca a scapat de un program de batai regulate si fara legatura cu nimic.
Luisa se invatase sa faca mancare, o tocana groasa cu multa grasime si gatea si pentru altii, facand rost de cativa banuti si reusind sa-si tina familia satula si primenita.
Dar Dumnezeu nu a vrut sa o lase sa-i tihneasca si la vreo trei ani dupa moartea barbatului ei, cand era plecata de acasa sa tocmeasca niste lemne de la padurar, caci se apropia iarna cea lunga si grea, casa ei a luat foc de la soba pe care erau mereu oale de mancare care fierbeau si a ars de tot, cu tot cu copiii ei inauntru.
Luisei i s-a rupt inima de jale si a cazut pe campul din fata casei in flacari, secerata de o durere care a lasat-o aproape fara viata. S-a trezit peste mai multe luni, intr-un pat de spital, facut din fier si cu plasa de sarma, fara sa stie nici cine este si nici ce cauta acolo.
Stia doar ca o cheama Luisa. Atat. Statuse in coma si, fiind saraca, cei de la spital au vrut sa o lase sa moara, dar fata unuia dintre fostii vecini era ingrijitoare acolo si o pazise pana cand si-a revenit, daca se poate spune asa.
A mai stat in spital o vreme, a reinvatat cat de cat sa vorbeasca si a inceput sa pretuiasca fiecare clipa. Pana si bucata de paine uscata pe care o primea de la cantina saraca a spitalului o mesteca incet, cu un fel de sfintenie si recunostinta si lumina din ochii ei albastri metalici i-a facut pe cei de la spital sa aiba convingerea ca ar fi mai potrivit sa o trimita la o manastire, ceea ce si facura foarte curand.
La manastirea Sfanta Cristina a fost greu, pentru ca Luisa nu intelegea aproape nimic din ce se intampla acolo, mai ales ca vedea ca Dumnezeul pe care-L venerau calugaritele de acolo nu se potrivea cu imaginea care-i ramasese ei in subconstient.
Isi revenea extrem de incet, mergea cu greu si vorbea si mai greu, dar cu fiecare zi parea ca primeste cate putin din bucata de viata ce-i fusese harazita si pe care Cineva de sus parca voia sa i-o dea firimitura cu firimitura.
Fiind atat de salbatica si instrainata, stareta de acolo a preferat sa o cedeze altei manastiri, mai noi, si asa a ajuns Luisa aici, la manastirea cea abia construita.
Manastirea in care ajunsese acum era un loc cald, mult mai in sud, cu o clima blanda si cu gradini inverzite, asa cum nu mai vazuse niciodata. De pe gemuletul chiliei vedea soarele cum apune intr-un culcus rosietic, care parea sa-i incalzeasca si trupul si sufletul.
Luisa simtea, pentru prima oara in viata ei, o stare de liniste si de caldura si de bine cum nu avusese decat poate in pantecul mamei sale si asta o facea sa-si revina din starea de teribila prabusire in care fusese.
Ajunse sa-si dea seama ca nu e asa de batrana cum credea si parca oasele trupului ei, precum copacii, incepeau sa primeasca o seva si o viata noua. Isi amintea incetul cu incetul cine este si de unde vine, gasea iarasi in memorie imaginile din copilaria ei si din viata ei de femeie.
Ajunsese sa-si revina aproape cu totul, numai povestea nenorocirii cumplite care o facuse sa cada in coma inca nu si-o putea aminti. Incepuse sa vorbeasca, mergea cu celelalte calugarite la munca la gradina, participa la toate slujbele din biserica si invatase sa se roage frumos si din adancul inimii.
Maica Stareta si preotul de la biserica manastirii erau oameni cu har si ii deslusisera adevarata fata a lui Dumnezeu, facand-o sa inteleaga ca El ii iubeste pe oameni si ca viata ne-a fost data ca sa ne bucuram de ea si nu sa o traim in spaime si in chin.
Luisa invata sa existe in soare ca o ramura de copac, se simtea incalzita si inviata si in ea se insinua sentimentul de bine si de armonie pe care acum il simtea ca fiind placut acestui Dumnezeul nou descoperit. Era linistita, iar celelalte calugarite invatara sa-i pretuiasca harnicia si seriozitatea, tacerea si detasarea.
Simtea insa ca mai avea nevoie de inca ceva, de o mai mare putere, care s-o ajute sa deznoade ghemul acela de lacrimi si chin din sufletul ei. Pana nu avea sa-si aduca aminte ce se intamplase cu copiii ei, Luisa nu putea spune ca traieste cu adevarat.
Dar, cu o noapte inainte de Sfanta Inviere, avu un vis in care i se aratara cei patru copii ai ei arzand in flacari, langa uriasele oale cu mancare gatita de ea pentru sateni si izbucni intr-un plans atat de puternic, cu spasme si cu lacrimi multe si calde, care-i siroiau pe obraji, scotand din mintea si din inima ei tot raul si toata durerea adunate atata vreme.
Stareta de la manastirea cea noua era o femeie trecuta prin viata, dar cu suflet bland si intelegator. In acea noapte, o auzise pe Luisa si intrase in chilia acesteia si o cuprinse cu bratele, ca pe un copil si-i susotea ca s-o linisteasca, asa cum fac mamele din toata lumea cu copiii care plang si se sperie.
Luisa s-a inmuiat de atata duiosie si a simtit ca Dumnezeu Insusi o tine in brate si-o leagana si-i sopteste duios, asa cum nu i se mai intamplase niciodata in viata ei aspra si nemiloasa.
Dimineata, se trezi linistita si primi raza de soare intrata pe gemuletul chiliei cu atata adanca recunostinta de parca stia ca fusese mantuita de toata durerea trupului si a sufletului ei chinuit.
Auzi clopotele care bateau asa de frumos si chemau la rugaciune, dar sufletul ei urca deja pe scara de lumina spre acel Dumnezeu minunat de bland si de bun, care o tinuse in brate si o leganase cu duiosie.
Dupa slujba din biserica, cand calugaritele se dusera in chilia Luisei sa vada de ce nu iesise si ea sa participe la Liturghie, au gasit-o intinsa frumos in patul auster, complet destinsa, cu chipul senin si parca luminat din interior.
Murise cu putin timp in urma, era calda inca si avea ochii deschisi si plini de pace si bucurie. I-au inchis pleoapele si-au invelit-o cu grija. Misiunea Luisei se terminase. Era in Lumina.

January 12, 2015

GLASUL PRIMORDIAL

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:04 am

Dumnezeu, tradat si tarat in noroaie, 

se intoarce si canta in asfintit.

crima si sange pe strazi,

lacrimi in dormitoare.

inima franta a cetatii se naruie sub un biet trandafir.

unde am lasat cararea sa se duca?

in dunele pustii ale singuratatii?

ingenunchiata intr-un sarut,

rugaciunea devine navalnica,

rau revarsat peste maluri,

harpa divina.

distantelel dintre noi se reduc la cuvinte,

insultatoare silabe,

ranite imagini.

numai in urechea poetica

se mai aude inca glasul primordial.

e unica noastra speranta.

10931259_1027284387285440_2309484921400190770_n

Create a free website or blog at WordPress.com.