COSMOSUL DIN TINE

În culcușul sângelui se face dimineață,
gura naște un cântec,
cu pielea năclăită de lumină,
cu melodia bătută de dinți.

Vreau să dezlipesc din mine clona felină,
s-o las să se bucure de clipele fierbinți,
să alerge, să muște, să sfâșie, să prade,
să se înmulțească.

Dintre toate darurile de la Dumnezeu,
cel mai mult mă bucur de transfigurare,
un fel de miraj lăuntric,
ceva între revelație și mirare,
un sentiment de preaplin
și de aproape sfințit,
care te face mai bun,
mai cumințit și mai luminat.
Poți să te visezi împărat
și îngerul te ține să nu cazi de pe munte,
cand se deschide hăul
de sub frunte.

În inimă e nuntă iar,
se săvârșește un mister la altar,
se compune o lume,
din coji de copaci, din trăiri, din binecuvântare.
Sunt o cetate-n care sună trâmbițe de victorie
si e sărbătoare.

Advertisements

POSESIE ȘI OBSESIE

Între posesie și obsesie,
sunt ciocârliile iubirii gata să zboare spre cer,
tremurânde,
plăpânde,
ca niște flori în ger.
Abia întoarsă dintr-o inexplicabilă depresie,
pleoapa amintirii se năruie.
Nimeni nu ne învață iubirea cum se dăruie,
cum se face focul înalt din acele bețe uscate
ale faptelor mărunte,
scăpărate de șoapte și magii.
E oare iubirea o poveste pentru copii
sau căutarea stăruitoare a unui pelerin îndurerat,
care-a avut un munte de urcat
și a uitat să-și ia cu sine hrană?
E poate o capcană,
făcută din fier și din fiere,
e-un stup cu albine și fără miere,
un pod peste două ape,
o fântână gata să crape de preaplin.
Iubirea are boabe și crengi,
are dealuri și câmpii,
păduri în care te pierzi și uiți să mai vii,
are izvoare și nori,
are tufișuri și flori,
atât de multe că te sufocă aproape.
Și totuși,
dincolo de posesie și obsesie,
mai vede cineva mugurele de rouă
din inima aceea nouă care crește în tine
până te devoră de tot?
Simți cum aerul te miroase și se linge pe bot,
vezi cum ți se așează lumea la picioare,
dar parcă nu mai știi nici cine ești
și nici de când
ai rămas singur,
orfan de gând.

OMUL NEMURITOR

Am întâlnit sfințenia în așchii de chilii,
în oameni vii,
în animale și copii,
în unghiurile serilor de vară,
în pura flacără a dimineții.
Sfințenia ar putea fi calea vieții,
limba lupului devenită plăpândă,
inima leului blândă,
omul desăvârșit.
Dar e doar un vis,
pentru că noi trăim în spirală,
punem binele și răul în aceeași oală
și le mâncăm boabele fierbinți.
Nu ne pasă de nimeni,
nici de Dumnezeu, nici de părinți,
nici de prunci.
Din oamenii acestui veac
ai putea să arunci
cisterne întregi de venin,
din euharistie ei aleg doar gura de vin
și nu mai știu că el înseamnă
ispășire și iertare.
În sufletul pungit,
dragostea moare
și rămâne numai cochilia
unei moluște care a fost inima ta,
sau a mea,
sau a oricui.
Când în realitate inima e o evanghelie
presărată cu nestemate,
care se poate deschide și citi
simplu și ușor.
Abia atunci, omul ar deveni
nemuritor.

NOAPTE DE VARĂ

La capătul nopții se termină spaima,
se-ndoaie după orizont
și se desprinde de noi.
În fiecare ceas în care mi-a fost sufletul bont
am crezut că spinul lăuntric
n-o să iasă niciodată afară,
c-o să continuie să doară
ca atunci când dorul meu a murit.
Dar s-a îndeplinit profeția,
ne-am curățat și ne-am liniștit.
Mâlul din noi a țâșnit mai tare ca sângele,
a ieșit
și ne-a lăsat cumva inapți de lume,
de minciună,
de trădare,
de necredință.
Spaima mea pare o floare
pe lângă bolovănoasa ta dorință
de-a mă transforma într-un obiect strălucitor.
Coastele luminii mă dor,
mi-e viața ferfeniță,
ca un album incolor.

Timpul se face arc
și amintirea boltă.
În gura cerului, dezinvoltă,
va sta iar soarele plin.
Noaptea asta de vară,
a lăsat în noi miros de pelin.

DAR ȘI HAR

în noaptea-n care m-am născut,
pământul s-a înfiorat,
a gemut și a plâns,
cutremurat ca o mamă
ce se strânge în prunc.
aveam să țip,
aveam să arunc cu vorbe cuminți
și cu pietre fierbinți,
aveam să plâng, să iubesc și să zbor.
în noaptea-n care m-am născut
s-a întâmplat un omor între zei,
au fugit unii dintre ei
și s-au ascuns în munți,
alții au pogorât desculți
să ne asculte rugile întortocheate.
doar Unul călca peste ape,
alții s-au făcut flori și copaci,
ori, mai la vale,
s-au transformat în animale
și lumea mea
începuse din sân să bea
coduri de stele, magii de flori
și sori.
în noaptea-n care m-am născut,
s-a căscat cerul într-atât
că s-a putut vedea Dumnezeu
cum stă cu lacrima-n gât
și suspină de dorul meu.
așa se-ntâmplă-n fiecare noapte
și-n fiecare zi,
cu fiecare prunc ce va veni
și va cere o soartă.
abia ieșit din materna sa poartă
își va și face loc,
cu nufărul lui de noroc,
cu trandafirul ori cu verbina.
nimeni nu știe c-avem și-o soartă vegetală,
care ne ține în poală și ne leagănă
până la capăt de drum.
de-aceea vă spun,
că-n noaptea-n care m-am născut eu,
se ștergea Dumnezeu de trudă,
pe țărâna udă din care mă făcuse
și știa
c-avea să mă pună pe Cruce.

METAMORFOZĂ

Dacă aș fi știut că te vei metamorfoza
într-un leviathan,
cu un pântec genune și un suflet pitic,
te-aș fi hrănit cu muguri,
cu stele,
cu rouă
și poate c-aș fi potolit insațiabila ta foame
de mic infinit.
Dacă știam că tu vei da întreaga avere
pe-un bob de usturoi,
să-ți umple gura de iluzii,
te-aș fi lăsat să dai timpu-napoi,
să scapi de dureroasele confuzii
ale celui ce nu știe alege
între iubire și plăcere.
Schimbarea ta abruptă mi-a răsturnat universul,
m-a aruncat în păcat
și m-a alungat.
De pe buzele mele a alunecat versul acela dulce de miere,
carnea s-a umplut de durere,
sinele a explodat.
Dar, în mod miraculos,
am supraviețuit.
Cu lacrimi și cu spini m-am hrănit
și-adeseori cu mană.
În Dumnezeu m-acopeream
ca într-o rană
fără sfârșit.
Dacă aș fi știut că te vei transforma,
poate că nici nu te-aș mai fi găsit,
sau poate tocmai această teribilă metamorfoză,
a ta,
e karma mea.

SĂRBĂTOARE LĂUNTRICĂ

M-am ascuns de orice suferință, de orice geamăt, de orice plâns.
În pădurea din mine copacii stăteau strâns,
să nu treacă ciuta speriată,
să nu se-audă lupii urlând.
M-am tot ferit de viață, de pietre, de val,
m-am ascuns din câte pricep
în acel canal lacrimal
pe care-o cruntă durere îl lăsase sterp.
Dar într-una din nopți mi s-a rupt inima
și balamalele de la porți,
s-a surpat nici nu știu ce zăgaz
și lampa mea păzită bine
a început să piardă gaz.
Am fost inundată de un fel de lumine
din altă dimensiune a sorții,
m-am pitit în mine însămi de frica morții
și-aproape fără să vreau m-am regăsit.
M-am bucurat de mine cum te bucuri de asfințit,
când e cald și plin de promisiuni.
Știam că se întâmplă minuni
dar parcă niciodată nu le-am simțit atât de intens
pe propria-mi piele.
Sufletul îmbobocit a ieșit de după perdele
năvalnic și jucăuș și dens.
Simt existența acum cu o mie de ochi,
cu miliarde de degete
îi pipăi țesutul,
îi fac descântece de deochi
și nu mă mai încearcă nici o angoasă.
Mi-e pâinea și vinul pe masă,
mi-e cântecul plin.
De-acuma voi sorbi pocalul pur
nu pe cel de venin
din care am băut atâția ani.
Clopotul gurii s-a purificat și cântă
și-n piept, în propriul meu palat,
sunt pregătiri de nuntă.

PSALM DE VARĂ

Pe streșinile Tale, Doamne,
stau singură ca un cocor,
cu sufletul dosit sub aripi,
să nu mai fie călător.

Mă luminez sub mâna Ta
și mă răsfăț în unduiri feline.
Mi-e frică, Doamne, grea e lacrima
ce mă îneacă, chiar și când mi-e bine.

Din visul meu cel mai adânc,
mă scoți, ca pe un Iosif, din fântână
și-mi daruiești și gologanii toți,
și pietre-mi pui, de diamant, pe mână.

Mai trag de Tine și acum,
deși demult nu mai sunt o copilă,
mă sprijin pe umărul cu miros de tutun 
când lumea toată mi-e ostilă.

Aș vrea să fiu cais cu fructe coapte,
Tu să mănânci din mine rodul bun
și-apoi să vrei să-mi sufli peste pleoape
norul de fum din creierul nebun,
să iei de bună toată munca mea,
cu vorba, fapta, inima și gândul
și să-mi refaci zborul de aur
care-mi dă rostul meu
peste tot rândul.

Te-ndură, Doamne, fii duios și pur
și prinde-mă-n îmbrățișare,
fă-mă să fiu, să spun, să am contur
și înălțime dă-mi,
înspre iertare!