MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 27, 2017

PRAG DE ANOTIMP

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:49 pm

După garduri, după nuci, se-ntinde o altă mireasmă.
Tu o adulmeci, mă împungi în coastă,
te rupi de propriul timp
pentru o nouă fantasmă.
Vine, se pare, un alt anotimp,
al spaimei, al depărtării, al răului crunt,
cineva se vrea singur pe pământ,
să-l stăpânească întreg ca pe o iapă mioapă
și nu înțeleg
cum de inima cerului nu crapă de atâta tumult.
Mai demult, eram desculți în limuzine,
nu ne păsa de nimeni,
eram doar eu cu tine și ne credeam dumnezei.
Acum stau lângă copiii mei și mă simt ca un nor
confruntat cu un viitor care poate va fi mai cald
și mai empatic într-o zi,
lăsându-i pe cei mari și răi încuiați în sinele lor
și poate curățați cu clor ori îngropați între șine.
Aștept un nou anotimp
care știu sigur că vine încărcat de podoabe,
de înțelepciune și de datorii,
față de cei ce nu mai sunt
dar și față de cei ce vor fi.
Prin livada fără frunze umblă stafii
și numai Dumnezeu știe
de ce cu sângele nostru albastru
nu mai putem scrie pe coli de hârtie
ci numai pe ecranele acestui vis
măiastru.

Advertisements

November 19, 2017

SOMN ȘI TREZIE

Filed under: Poetry,Poezie — Maria Barbu @ 2:19 am

Hei, unde v-ați ascuns?
În pământ, în grădină, în lut,
în cuvântul neînceput,
în copacul a cărui rădăcină se duce până-n iad
și coroana îi zburdă în rai?
Parcă nici nu mai ai unde să stai
dacă nu ai propria ta buclă de vis,
nici nu mai primești fructul promis
și nici chiar pâinea cea pentru ființă.
Trebuie să cauți în propria conștiință,
să vezi ce scrie-n cartea aceea de păcate,
să afli dacă ai vreo șansă de mântuire
sau poți s-o obții cu o simplă mărturisire
a unui gând viclean sau erotic încins.
Văd că te-ai cam aprins,
ai călcâiele în flăcări albastre
și uiți că viața se naște din pântecele viu
nu din cine știe ce moaște.
Eu mă tot țin de coastă,
de dragul meu Adam
ce-mi pare acum o pasăre măiastră,
întârziată pe-un ram ce nu-i mai aparține,
dar e bine că zborul rămâne
opțiunea eternă.
Vino aproape, dă-mi sufletul tău
să-mi fie pernă!

November 8, 2017

VIAȚĂ ȘI ÎNGERI

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 2:46 am

Din îngeri ți-am făcut un rai,
mi-a spus bunul Dumnezeu,
când tocmai mă născusem caldă
și nu știam că eu sunt eu.
Pe urmă, în primăvara vieții,
I-am reproșat că-i raiul mic,
că n-are dealuri și cascade,
că nu pot învăța nimic
din acest simplu peisaj.
Dumnezeu, dragul, a zâmbit
și mi-a trimis un dulce paj, să-mi fie ghid,
să-mi fie schit,
ori simplă gură pe obraz.
Și mai târziu, cam pe la prânz,
iar am țipat în divina ureche,
spunând că am nevoie de un mânz,
să-l învăț zborul peste timp,
căci în burghezul meu Olimp
aș fi vrut poate și puțină streche.
Iar Dumnezeu mi-a dat din nou,
o lume, ceruri, munți și chipuri vii
și m-a lăsat să îmi găsesc mai pe-ndelete drumul,
chiar folosind făclii
din propria-mi piele,
din propriul tumult.
Abia atunci am înțeles ce-nseamnă mult
și de departe am trimis spre El
cel mai umil din zâmbetele mele.
Și-atuncea, Dumnezeu,
mi l-a făcut arhanghel.


November 2, 2017

CREDINȚĂ ȘI FIINȚĂ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 8:41 pm

Nu m-am dezis de credință,

nu mi-am pus cenușa propriei vinovății

în găleți transparente

s-o poată vedea și cei morți și cei vii.

O păstrez pentru mine,

să o pun în grădină, la rădăcină de trandafiri.

Mi se pare o biruință asupra acelui întuneric adânc

ce ne pândește pe fiecare,

și pe cel mic și pe cel mare

și pe străbunicul bărbos și pe fragedul prunc.

E frica de viață, e norul toxic și verde

care-L ascunde pe Dumnezeu

și El nu ne mai vede și nu ne mai poate iubi.

Doar din floarea inimii mai poate veni

leacul pentru această boală urâtă.

Natura nu e niciodată posomorâtă și nu exhală orori.

Noi parcă am ține de doi sori,

de unul blând și dulce,

care ne crește

și ne povestește unde merge să se culce

și unul gorgon și flămând,

care ne amenință că de nu suntem cuminți

ne va sfâșia cu proprii săi dinți.

Eu cred doar în lumină, în ființa desăvârșită,

pe care o simt pregătită în mine

sa iasă și să dea muguri.

Cei fără credință mor fără struguri

și fără vin, înecați în pelin

și cu sufletul iască,

în timp ce în noi se mișcă mereu

infinita spirală

a lui Dumnezeu.

November 1, 2017

DISONANȚĂ

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 2:02 am

Ce mare risipă de duh în nopțile în care luna
e-o tainică piramidă plăpândă.
Lampa din piept se-aprinde blândă, 
făcând vizibilă inima.
Lent, se topesc ghețarii din văzduh, ca niște iele în mișcare,
răsare iarbă pentru fiare și se adună apă bună în fântână.
Parcă te schimbi mereu într-un altcineva,
te văd și-mi vine să fug
cu o coroană de simțiri mai dulci și mai profane,
la care nu răspunzi, tu arzi pe rug,
pentru idei ori teorii pe care singur le-ai simțit a fi cumplit de vane.
Ne despletim, suntem două spirale îndepărtate,
nu mai avem aceleași arcuiri domoale.
Ades mai rezonăm cum clopotul din dom,
dar mierea-aceea dulce s-a uscat,
făcându-se un chihlimbar solid din cleiul de pe pom
lăsat de urme lipicioase de iubiri.
Când mă visam vestală, tu zideai mânăstiri
și îmi vânai zănatec coapsa goală,
eu îți plantam capcane în care sângerai,
era un joc mai tare și mai crud
din care ieșeam drepți și-nalți precum coloane,
ori arcuri de bogat serai.
Azi e un munte straniu care ne desparte
și umbra otrăvindu-ți orice gând,
la tine-i parcă veșnic numai noapte,
la mine-i un belșug de struguri și agude,
de pere dulci
și mere coapte,
e parcă raiul pe pământ. 

Blog at WordPress.com.