MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

POSTMODERNISMUL – ARHITECTURA SI POLITICA

Dacă ne raportăm la arhitectură, nu doar la modul metaforic, ci la domeniul propriu-zis, este potrivit să facem o scurtă incursiune în arhitectura postmodernistă, ale cărei pattern-uri le preia de altfel şi noua arhitectură europeană, politică şi de securitate . În arhitectura modernistă, forma era dictată de funcţiune, astfel încât se ajunsese deja la o prevalenţă a funcţionalităţii, în dauna esteticului şi simbolicului. Arhitectura modernistă, prin apelul făcut până la saturaţie la geometrie, nu reuşea să mai depăşească excesiva raţionalitate şi rigiditate. Refuzul ornamentelor o făcuse să adopte un minimalism formal care era departe de a satisface apetitul pentru complexitate al omului actual şi incapabilă de a răspunde dilemelor şi ambiguităţilor pe care le cuprinde epoca în care trăim, şi care este, tocmai datorită acestor trăsături de “complexitate şi contradicţie”, o epocă postmodernistă. Manifestul mişcării postmoderniste în arhitectură se găseşte în cartea arhitectului american Robert Venturi, intitulată semnificativ “Complexity and Contradiction in Architecture” – “Complexitate şi contradicţie în arhitectură”.

Publicată pentru prima oară în 1966, cartea face apologia amestecului de stiluri, al valorificării arhitecturii epocilor anterioare ca şi al arhitecturii vernaculare, indigene, polemizând puternic cu modernismul practicat de imitatorii lui Le Corbusier, imitatori ce au epurat stilul modernist într-atât încât el a devenit insuficient în raport cu marea complexitate a lumii postmoderniste actuale. O altă lucrare de referinţă pentru arhitectura postmodernistă este cartea arhitectului Charles Jenks “The Language of Postmodern Architecture”- “Limbajul arhitecturii post-moderniste”, publicată în 1977 şi reeditată, cu un succes fulminant, în 1991. Foarte interesantă în cartea lui Jenks este nu doar teoria de arhitectură şi pledoaria lui pentru post-modernism, ci şi modalitatea în care explică preferinţa pentru termenul de post-modernism, termen care exprimă în acelaşi timp temporalitatea, în sensul în care post-modernismul succede modernismului, dar şi “întoarcerea către tradiţie şi către rolul central al comunicării cu publicul – dat fiind că arhitectura este o artă publică”, afirmă Charles Jenks.

Prin reconsiderarea principiilor de arhitectură, postmodernismul reuşeşte în domeniul arhitectural să elibereze schemele formale, păstrând stabilitatea dar promovând cu convingere şi flexibilitatea formală şi funcţională, dezvoltând astfel capacitatea de adaptabilitate a construcţiei la solicitările contextuale şi funcţionale. Aceste principii sunt preluate şi de arhitectura europeană, politică şi de securitate, care se doreşte a fi, în acelaşi timp, o “construcţie” stabilă dar şi cu un înalt grad de flexibilitate şi de adaptabilitate. Uniunea Europeană însăşi, deşi construită pe principii postmoderniste, se desprinde cu greu de modelul statal ori, de această dată, supra-statal, protectiv şi atotcuprinzător, de la care cetăţenii aşteaptă maximum de eficienţă şi de protecţie, model atât de drag modernismului.

Intervenţia liderului şi impactul demersurilor acestuia atât pe plan naţional cât şi european sunt decelabile în rolul liderului în gestionarea situaţiilor de criză, felul în care aceste crize pot afecta securitatea naţională sau chiar modul în care liderul poate uza de crize în interesul promovării propriei politici şi al propriului demers de leadership, în detrimentul intereselor naţionale ori europene. Într-o comunicare prezentată de Kari Laitinen la Los Angeles în martie 2002, la Conferinţa Asociaţiei de Studii Internaţionale, acesta vorbea despre cele două coordonate fundamentale ale concepţiei post-moderniste privind securitatea, şi anume despre complexitatea şi ambiguitatea realităţilor securităţii europene. Atunci când facem analiza principiilor constructive ce stau la baza noii arhitecturi europene, nu trebuie să uităm să menţionăm principiile fundamentale ale arhitecturii postmoderniste, comentate cu aplicaţie de un mare architect ca Robert Venturi în cartea sa de referinţă, pe care am menţionat-o deja, “Complexity and Contradiction in Architecture” – “Complexitate şi contradicţie în arhitectură”.

În viziunea critică a gândirii postmoderniste, politica şi securitatea sunt inextricabil împletite, şi privesc nu doar graniţele şi cetăţenii, ci şi identitatea şi valorile, în contextul extrem de fluctuant al unei dinamici a puterii aproape imprevizibile. Ori, la protejarea acestora nu participă doar statul, ci şi indivizii înşişi, printre care liderul însuşi, grupurile, asociaţiile culturale ori profesionale, organizaţiile non-guvernamentale, ş.a. De altfel, este foarte posibil ca într-un viitor nu foarte îndepărtat, politica şi securitatea naţională să se restrângă până la esenţial, adică la identitatea naţională.

Ideal pentru politica europeană este ca aceasta să aibă şi o dimensiune integratoare în sensul ideilor şi demersurilor naţionale, care să se regăsească în noile conţinuturi, ca fiind evoluţiile complexe dar legitime ale uneia dintre cele mai zbuciumate istorii ale lumii, cum este istoria europeană. Moda scenariilor alternative este fără îndoială utilă, dar ea trebuie să îşi găsească propriul adevăr în paradoxurile, adeseori dureroase, pe care naţiunile europene au trebuit să le depăşească în eforturile lor de elaborare a unor strategii de integrare care să răspundă dinamicii fără precedent a politicii europene.

Teoria critică postmodernistă acreditează viitorul cu o mai mare valabilitate şi capacitate de impact asupra politicii şi securităţii decât au evenimentele deja clasate ca aparţinând istoriei, fie ea şi cea mai recentă, deoarece istoria, în viziune postmodernistă nu mai este o naraţiune fixă, ci un complex de naraţiuni subiective. Trecutul nu mai este văzut ca o paradigmă împovărătoare, ci pare să fie predestinat mai degrabă conţinuturilor tradiţionale ce definesc identitatea.

Construcţia noii Europe nu trebuie să fie tributară trecutului plin de conflicte şi paradigmelor violente ale relaţiilor antagonice existente timp de secole între statele europene. Prin viziunea postmodernistă a construcţiei europene se urmăreşte depăşirea resentimentelor istorice pe care le nutresc unele naţiuni europene unele faţă de altele şi care păreau că nu vor fi niciodată depăşite, aşa cum sunt cele dintre Franţa şi Germania, sau chiar dintre România şi Ungaria.

Nu îşi poate face însă nimeni iluzia că aceste elemente ale mentalului colectiv pot fi şterse cu prea multă uşurinţă. Există riscul unei atitudini mimetice, false şi demagogice, care poate fi arborată în numele unui interes mai mare, cum ar fi acela al integrării în Uniunea Europeană de exemplu, pentru unele state din estul Europei, dar care păstrează în abisul psihologiei colective, naţionale, propensiuni agresive reprimate, care ar putea izbucni în mod necontrolat şi ar putea dărâma cu uşurinţă încă fragila construcţie europeană de securitate. De aceea suntem de părere că această construcţie trebuie dublată în permanenţă de o dezvoltare teoretică profundă şi nuanţată, care să facă posibilă rezolvarea reală şi onestă a “rănilor” trecutului, şi nu doar acoperirea acestora cu o pojghiţă subţire de terminologie acordată la “corectitudinea politică” atât de dragă noii demagogii!

Despre natura totalitară a acestui concept, atât de satirizat de altfel în ultimele decade, comentează foarte pertinent Bill Lind într-un studiu intitulat “Originile conceptului de Corectitudine Politică” – “The Origins of Political Correctness”. Sesizabilă mai ales în fostele state socialiste, demagogia europeană trebuie demontată înainte de a se rutiniza şi de a se transforma într-un sistem al minciunii, aşa cum s-a întâmplat cu ideologia comunistă. Cei care profită primii de noul model demagogic al “corectitudinii politice” sunt înşişi liderii politici, de regulă aceia care nu au capacitatea de a depăşi modelul modernist maniheist de gândire al revolutei perioade din timpul Războiului Rece sau care nici nu au interesul să facă acest lucru.

Acest tip de lideri continuă să se folosească de autoritatea pe care le-o conferă statul-naţiune, ale cărui interese le promovează în aparenţă, atunci când în realitate nu fac altceva decât să îşi promoveze propriile interese, în detrimental clar al intereselor naţionale şi al securităţii naţionale în întregul ei. Astfel de lideri, de la cel mai înalt nivel politic, se prevalează de persistenţa modelului modernist, şi, din punct de vedere teoretic, neo-realist, de gândire care promovează rolul central al statului în configurarea securităţii naţionale, ascunzându-şi cu abilitate propria incapacitate şi iresponsabilitate. Noua strategie europeană nu poate fi în nici un caz un fel de puzzle în care strategiile naţionale ale statelor-membre să îşi găsească locul cu uşurinţă.

Strategia europeană devine un model de construcţie şi funcţionare interdependentă, la acest model trebuind să participe în mod inteligent şi lucid leadership-ul politic naţional, al fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Deşi îşi propune să depăşească pattern-ul tradiţional al identităţii naţionale legate de conceptul de securitate, Strategia de securitate a Uniunii Europene dovedeşte mai multă ambiţie decât realitatea politică actuală îi permite. Ne găsim încă în situaţia în care teoriile de politică şi de securitate au luat-o mult înaintea realităţii, tot aşa cum de cele mai multe ori societatea progresează mai repede decât zona, din păcate încă foarte conservatoare, a leadership-ului politic!

În teoria postmodernistă a securităţii există o atenţie specială acordată relaţiei dintre securitate şi identitate, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem şi să sperăm că dimensiunea fundamentală a identităţii naţionale va putea fi păstrată chiar în condiţiile în care securitatea naţională va suferi un proces accentuat de modificare, şi poate chiar de slăbire a coordonatelor sale tradiţionale. În concepţia generală a identităţii trebuie luate în considerare în mod explicit atât valorile cât şi sistemul, specific fiecărei naţiuni, de referinţă atât la realitatea materială, cât şi la realitatea spirituală, raportarea la “ceilalţi” din punct de vedere istoric şi geografic influenţând în mod deosebit formularea identităţii naţionale.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în prim plan nevoia de raportare a fiecărei naţiuni nu numai la conflictele cu vecinii, pentru apărarea graniţelor naţionale şi a teritoriului naţional, cât mai ales raportarea la sistemul de referinţă specific al celorlalte naţiuni, ca şi raportarea la ameninţările non, supra ori trans-statale, la acele ameninţări pentru care nu contează graniţele, puterea politică ori militară, ci, în mod exclusiv, ideologia periculoasă a fanatismului fără graniţe. Nu naţionalismul este cel mai dăunător, ci interpretarea sa limitată şi limitativă, fanatismul orb, “talibanismul” celor pentru care nu există deschidere şi toleranţă pentru alte formule identitare, naţionale, spirituale, ori de altă natură, cu care să poată coexista într-o lume a păcii, aşa cum promovează modelul democratic al societăţii, atât al societăţii moderniste avansate cât şi al celei post-moderniste.

Concepţia postmodernistă asupra lumii este o concepţie care promovează deschiderea şi generozitatea şi care refuză subjugarea prin dominaţie ori disputa ireductibilă pe care o promovau vechile maniheisme, mergând spre un ideal al cooperării şi conlucrării paşnice între diversele naţiuni, între diversele culturi şi între diversele spiritualităţi, fără discriminare şi fără agresivitate ori tendinţă de dominare, depăşind chiar şi atât de discutata şi disputata “ciocnire a civilizaţiilor”, din viziunea lui Samuel Huntington. Desigur că, a ne imagina că această teorie postmodernistă este uşor de acceptat de către unele puteri, ar fi o mare naivitate. Există însă teoreticieni abili care ştiu să prezinte interesele celor “mari” într-un ambalaj de idei tentante şi cu aspect benign. Teoria postmodernistă sprijină ideea unei arhitecturi europene care să fie nu doar unitară şi coerentă, ci şi extrem de nuanţată şi permanent pregătită pentru multiplele ameninţări actuale.

Cei mai serioşi promotori ai teoriei postmoderniste consideră că nu mai este cazul să se continuie deja dăunătoarea practică a deconstrucţiei, ci trebuie să ne străduim să facem eforturi într-o direcţie serioasă şi constructivă, astfel încât să se poată concepe arhitectura europeană într-o manieră atât holistică cât şi comprehensivă. Deconstructivismul deja depăşit al construcţiei europene trebuie considerat ca o etapă necesară pentru a pune bazele constructivismului viitor care să fortifice structura vibrantă şi nuanţată a noii arhitecturi europene.

Teoria postmodernistă de nuanţă constructivistă ne obligă la o permanentă reflecţie privind arhitectura europeană, văzută ca un permanent process de construcţie şi de ajustare la npoile şi ineditele contexte politice ori de securitate. Proiectul arhitecturii europene, care pare să fie destul de solid, trebuie să fie şi flexibil, iar ideile constructiviste îl pot ajuta să se modeleze în permanenţă în sensul deschiderii unor direcţii de acţiune şi a unor demersuri de “long run”, cum spun americanii, cu bătaie lungă. Uniunea Europeană pare mai puţin dispusă să îşi contureze o arhitectură specifică unei super-puteri, cât mai degrabă a unei confederaţii puternice şi coerente, a cărei structură mizează mai mult pe cooperare şi armonizare a strategiilor naţionale ale statelor europene, membre ale Uniunii, la strategia de dezvoltare europeană.

Se poate considera că Uniunea Europeană pare să opteze mai puţin pentru o strategie federalistă după modelul Statelor Unite, care să îi acrediteze statutul de mare putere mondială, ci preferă să îşi elaboreze o strategie care să ofere un model postmodernist, flexibil şi deschis. În gândirea europeană a predominat, timp de secole, gândirea raţionalistă, tiparul cartezian de gândire fiind specific modelului european occidental. Ceea ce aduce nou şi inedit estul european, “recuperat” după căderea Cortinei de Fier, este tocmai modelul său mai nuanţat de gândire, profund simbolic, rezultatul fiind o excepţională îmbinare, în spiritul post-modernismului am putea spune, între cele două tipare de gândire, cel raţionalist şi cel simbolic, cu efecte benefice asupra întregii paradigme europene şi, mai ales, asupra proiectului noii arhitecturi europene, politice şi de securitate.

Acest aport de gândire se pliază perfect pe paradigma postmodernistă care critică vehement raţionalismul excesiv al modelului occidental european de gândire, pledând pentru bogăţia simbolică ca şi nuanţarea şi deschiderile pe care le pot aduce alte forme de gândire, cum este cea est europeană. Strategia europeană de edificare a noii arhitecturi europene este marcată profund de această modificare esenţială produsă în gândirea şi înţelegerea fenomenelor politice şi de securitate, schimbarea de paradigmă de la una raţionalistă, modernistă şi neo-realistă la una simbolică şi post-modernistă reprezentând un moment crucial atât în gândirea cât şi în devenirea europeană.

Noua arhitectură politică europeană valorifică la maximum, în spirit post-modernist, ceea ce aduc statele membre ale noii Europe, fiind marcată de o mai largă deschidere politică faţă de vecini, de o mai mare toleranţă faţă de propriile minorităţi naţionale ori de altă natură, de o mai nuanţată şi mai diversificată percepere a fenomenului multi-culturalităţii şi al diversităţii religioase ori spirituale. Ne aflăm fără îndoială în pragul unei noi ere şi a unei noi spiritualităţi. Mulţi au numit-o “New Age”, dându-i adesea conotaţii eronate, negative şi demonice, deoarece părea să facă prea mult loc alterităţii, făcându-i pe unii să se teamă de pericolele nevăzute ce planează asupra naţiunii, a formulării naţionale, şi implicit, asupra identităţii naţionale. S-a descoperit curând că nu este cazul să se devolte fobii inutile, deoarece procesul de reformulare a identităţii naţionale se poate dovedi a fi unul profund benefic. Ca orice nouă epocă, această eră postmodernistă, deschisă larg înnoirii, lărgirii hotarelor cunoaşterii şi regândirii identităţii naţionale, politice şi de securitate, reprezintă o uriaşă oportunitate de re-construcţie, pe principii mai generoase, a arhitecturii europene, pe care o putem face să răspundă atât principiului stabilităţii cât şi celui al flexibilităţii.

(extras din cartea în curs de apariţie, “Arhitectura europeană – politică, identitate, securitate”)

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: