MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

May 8, 2013

PADUREA DE CRISTAL – parabola

Filed under: Fictiune,Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 1:44 am

    In a doua zi de Pasti, matusile printesei Sonia mergeau obligatoriu pana la manastirea din deal, intr-un scurt pelerinaj de multumire fata de Dumnezeu. Chemau masina, il luau cu ele pe soferul cel batran, care conducea incet si claxona tot timpul, si, bineinteles,plecau dis de dimineata.

    Amandoua erau imbracate in rochite de brocart, ca doar Sfanta Inviere a Domnului nostru Isus Christos trebuie sarbatorita cum se cuvine!  Aveau in picioare pantofi de lac si in mana posetute din piele veritabila de aligator, manusi de dantela incheiate cu nasturei diamantati si umbrelute de soare. Si, indicutabil, palarii! Palariile matusilor printesei Sonia erau celebre si prin forma si prin culoare. Erau adorabile, in culori pastelate si dulci, precum cremele de charlotta, dar de Pasti isi puneau palarii de dantela neagra, cu bentita aurie, ca la cea mai mare Sarbatoare a anului.

    In timpul acesta, cand matusile isi faceau pelerinajul pascal la manastirea Sfantul Duh din dealul Shimka, printesa Sonia dormea dusa, ca doar statuse toata noaptea de Inviere treaza si nici in noaptea urmatoare nu dormise prea bine, asa ca se razbuna dormind pana la pranz, cu draperiile trase. Draperiile din camera primtesei erau din catifea de culoare magenta, cu ciucuri aurii si cu snur la fel. Patul insusi avea o forma ca de ou, la cererea expresa a printesei si fusese comandat de la o firma italieneasca renumita, al carei proprietar se spunea ca este vrajitor si ca pune in obiectele pe care le executa la comanda cate un descantec special, in functie de care beneficiarului avea sa ii mearga foarte bine sau foarte rau, dupa cum fusese mesterul intr-o dispozitie buna sau proasta.

      Patul printesei fusese, se pare, beneficiarul unui descantec benefic, pentru ca fetei ii mergea foarte bine de cand dormea in el, nu mai avea cosmaruri din acelea care ii intunecasera copilaria si care o faceau sa arate trasa la fata si cu cearcane vinete, ca o stafie.

       De cand murisera Regele si Regina intr-un fel foarte ciudat si greu de inteles, pe cand printesa Sonia avea numai doi ani, fata fusese bantuita de cosmaruri sinistre si numai patul aceasta in forma de ou reusise sa o scape de ele, in timp ce toti doctorii si toate tratamentele scumpe pe care le facuse atatia ani nu o ajutasera cu nimic. Regele Pavel si Regina Ania luasera foc sau ceva de genul asta in timp ce se aflau la un picnic regal in padurea de cristal, o imprejurare foarte stranie si care ramasese neelucidata, in ciuda anchetei de ani de zile la care partcipasera cei mai buni experti cruiminalisti din regat si unii chiar adusi din strainataturi.

     Dupa moartea lor s-a instituit o regenta formata din cele doua matusi, pana la majoratul printesei Sonia, care urma sa implineasca 18 ani chiar la sfarsitul acestui an, cu o zi inainte de Craciun. Acum insa era abia primavara si se sarbatorise cu mare fast Pastele si Invierea Domnului.

     Cand Regele Pavel si regina Ania fusesera gasiti morti pe pledul lor tesut cu fir de aur, padurea de cristal era abia inmugurita. Copacii abia facusera primii turturi de cristale galbene si rosii, care se leganau usor pe ramuri si susurau subtire un cantecel nemaiauzit de nici o alta faptura omeneasca inaintea alaiului regal. Se producea un fel de muzica facuta din vibratii, din sunete parca ceresti, iar Regele si Regina erau cuprinsi de extaz din ce in ce mai mult.

       Slujitorii se indepartasera discret pentru a lasa pe majestatile lor sa se bucure de acel susur divin, cand, deodata, s-a produs un fel de explozie, o lumina orbitoare si un zgomot asurzitor care i-a facut pe toti din alaiul regal sa intepeneasca in locurile unde erau. Cand s-au dezmeticit si s-au dus in mare graba spre locul unde cu numai cateva clipe inainte fusesera Regele si Regina, nu au gasit decat un morman de material carbonizat sau mai bine zis cristalizat, ca un fel de sticla amestecata cu metal topit, in care se intrezareau, in mod cumplit de inspaimantator, ca si cum ar fi fost niste masti mortuare, chipurile cuplului regal.

    Printesa Sonia nu a inteles mult timp ca regalii sai parinti nu mai sunt in viata. Era de altfel foarte, foarte micuta, si ceea ce ei i se parea atunci a fi realitate, era lumea minuscula a jucariilor sale. Matusile ei au compensat cu prisosinta si cu milioane de tandreturi lipsa parintilor, dar Regele si Regina lipseau intr-un fel atat de misterios incat intreg poporul era indurerat si se simtea cumva vinovat de disparitia lor.

    De atunci, nimeni, niciodata nu a mai avut voie sa intre in padurea de cristal, care crescuse enorma si avea copaci uriasi cu imensi turturi de cristal galben si rosu. In unele nopti, o muzica profunda, ca dintr-o orga hiperbolica, se auzea din padurea aceea stranie si parea ca totul intra in vibratie cu turturii stranii si ca luna insasi se transforma pentru cateva clipe intr-o imensa, cosmica, masca de cristal topit.

      Nimeni nu isi mai aducea aminte de unde primise Regele darul acela neobisnuit, saculetul de seminte de cristal care au fost sadite pe unul dintre cele douasprezece dealuri ce inconjurau marele castel regal, seminte din care crescuse padurea vrajita. Nimeni nu isi mai amintea parca nici chipurile cuplului regal si poate ca nici regele si nici regina nu ar mai fi ramas in nici un fel in amintirea supusilor, daca nu ar fi fost uriasele portrete oficiale din  sala tronului sau pozele oficiale din cartile de istorie in care Regele si Regina pareau ca privesc undeva in zare, spre o viitoare padure de cristal!

       Matusile printesei Sonia intrasera in manasirea Sfantului Duh, in varful picioarelor, una dintre matusi, cea mai inalta, mergand cu niste balerini auriti, iar cealalta, cea mai scunda, purtand cu mult curaj niste toculete subtiri care pareau sa se rupa dintr-o clipa in alta sub greutatea rubicondei si veselei matusi.

       Erau amandoua surorile Regelui, mult mai in varsta decat acesta si se purtasera intotdeauna cu majestatea sa intr-un fel matern si protector, care il scosese adeseori din sarite pe maritul rege. Dar cu printesa Sonia isi gasisera adevarata vocatie de mame emblematice. O rasfatau si faceau totul sa ii cucereasca inima, luandu-se chiar la intrecere, care sa fie cea mai iubita si care sa ofere cele mai multe si mai dulci alinturi.

       Din fericire pentru intregul regat, printesa Sonia, care urma sa devina Regina, era o fata desteapta si reusea sa faca fata cu brio cu numai avalansei de dulcegarii ale matusilor indragostite de frumoasa lor nepoata ci si aliului popular si valului urias de simpatie pe care locuitorii micului regat i-o transmiteau in permanenta.

        Sonia era echilibrata si, desi anii in care avusese cosmaruri o marcasera si o facusera mai sensibila, nu ii afectasera  nici inteligenta si  nici caracterul. Crescuse intr-un mediu plin de iubire si intelegere si avea sa fie o regina mare si puternica, inteleapta si plina de curaj. Asa spunea toata lumea si asa credea si ea insasi.

        In timp ce matusile erau in biserica manastirii Sfantului Duh de pe dealul Shimka si se rugau cu fervoare, printesa Sonia dormea inca in patul ei in  forma de ou si visa ceva atat de frumos si atat de luminos, cum nu mai visase niciodata. Se facea ca era inca in pantecele mamei sale regale , dar  acesta era transparent si putea vedea afara, ca si cum ar fi fost inchisa intr-o colivie de cristal. Vedea cerul si copacii, pasarile zburand si peisaje nesfarsite desfasurandu-se rapid, ca la fereastra unui tren de mare viteza si totul era atat de luminos si de plin de caldura, incat micuta faptura isi dorea cu intensitate sa iasa din acea colivie si sa atinga ea insasi lumina minunata care era in lume.

       Deodata, in vis, derularea peisajelor s-a oprit si a putut vedea doar figura Reginei, mama sa, cum statea aplecata spre mica printesa, in spatele acesteia fiind Regele, amandoi avand niste fete atat de zambitoare si atat de pure cum nu isi amintea sa le fi vazut vreodata. Cand si-a dorit insa sa se apropie de parintii sai regali, sa ii atinga cumva, fetele lor au disparut brusc intr-o explozie de lumina si colivia de cristal a devenit albastra parca, de un albastru acvatic. Printesa Sonia inca mai zambea si simtea ca isi doreste sa mai revada acea fabuloasa lumina si chipurile dragi ale parintilor ei cand s-a trezit, intelegand intr-o fractiune de secunda ca fusese un vis.

       Dar ceea ce continua sa o nedumereasca era claritatea acelui pantece de cristal in care se gasea in vis si, fara sa vrea, mintea ei facu analogia cu padurea de cristal in care se mistuisera in mod misterios parintii ei. Simtea ceva, ca o revelatie, ori ca un adevar ascuns ce i se dezvaluia deodata, ca acea moarte nu era naturala si nici intamplatoare ci fusese pretul platit de cuplul regal pentru viata printesei Sonia. Poate ca facusera un legamant, poate ca jurasera ca daca li se indeplineste acea dorinta extraordinara de a avea urmasi, ei ar putea sa dispara, mistuiti ori devorati de strania, magica padure de cristal.

     Printesa Sonia isi dadu seama cat de pretioasa era viata ei, pentru care Regele si regina platisera cu propria lor viata!  Fata simti nevoia sa fa o promisiune fata de a insasi de a se stradui sa fie o mare, o foarte mare Regina, pentru ca avea sentimentul ca parintii ei au avut poate o viziune a viitorului si au vazut ca era cineva mai pretios decat ei pentru destinul acelei tari ce trebuia sa existe, sa se manifeste si sa se ridice si asta merita  orice pret si orice sacrificiu!

        Padurea de cristal era acolo, ca un glob ce reflecta viitorul, istoria, destinul, rece si nemiloasa, fara emotii fata de sacrificiul suprem, inregistrand doar ceea ce povestile spun, dar cunoscand in adanc si acele secrete pe care nici povestile si nici istoria nu ni le spun aproape niciodata.

      Cand matusile printesei Sonia s-au intors din scurtul lor pelerinaj pascal, au gasit-o pe printesa complet schimbata, cu o alta atitudine si cu alta expresie pe chip. Se vedea limpede ca intelesese destinul si ca era gata sa faca ceea ce ii fusese scris ei, sa adauge in cartea vietii acele pagini minunate pentru care cei ce ii dadusera viata facusera sacirifiicul suprem.

     Ea insa nu a considerat ca asa ceva poate fi impartasit cu dragile sale matusi, cel putin nu in cuvinte, ci le-a mangaiat delicat, dar cu o superbie noua si cu un  aer regal pe care il avea deja pe chip si pe care avea sa il pastreze pentru totdeauna.

November 26, 2011

MIRACOL – parabolă

Filed under: Fictiune,Parabola — Maria Barbu @ 2:59 am

Se apropia Crăciunul și încă nu dăduse nici o ninsoare, de parcă undeva în cer se produsese un blocaj și creierul cosmic uitase anotimpul. Era o vreme urâtă și murdară, rece și lipsită de orice fel de freamăt. Tot ceea ce știa Natasha despre magica apropiere a Crăciunului era acum contrazis cu răutate parcă și cu o teribilă negare a sărbătorii.

        Strângându-se mai bine în haina scurtă de blană,  Natasha își stăpâni cu greu un fior rece care îi tăia parcă niște vertebre, făcând-o să se simtă ca o papușă dezarticulată.

–      Doamne, ce vreme urâtă și rea! O să ajung acasă și o să scot din dulap cutiile cu globuri și beteală pentru brad, deși mai sunt câteva zile până când o să-l împodobim de-adevaratelea, dar am neapărată nevoie de sclipirile acelea jucaușe, ca să-mi luminez sufletul.

     În casa doctorilor Zenoviev nu fusese niciodată atâta liniște înaintea Sărbătorilor.  Acum însă părinții Natashei erau plecați în străinătate, la un congres medical, iar îngrijitoarea casei, care făcea și oficiul de bucătăreasă, era bolnavă tare, doborâtă la pat de o viroză de care nu mai putea scăpa. De-aceea din casa lor nu venea binecunoscutul miros de cozonaci ori de varză călită, așa cum era de obicei înainte de Crăciun.

          Doctorul Zenoviev făcuse câteva operații revoluționare și acum era invitat peste tot în lume, să explice cam ce găsise el în viscerele celor pe care îi scăpase de niște tumori maligne considerate letale, dar care dispăruseră cu desăvârșire sub bisturiul lui Lev Zenoviev. De când devenise ateu, deși nu-și dorise deloc asta, doctorul nu mai avuesese parcă nici o tragere de inimă pentru casă și familie, pentru nevasta lui cea frumoasă ori pentru Natasha, unica sa fiică.

          Deși era deja un bărbat matur, trecut de cincizeci de ani, doctorul nu crezuse că i se mai poate întâmpla ceva atăt de neprevazut cum era pierderea credinței. Se întâmplase brusc, în timp ce opera o fată venită dintr-un sat de munte, și care, crezând că e însărcinată, purtase cu mare grijă și cocoloșise în trupul ei o tumoare perfidă, care creștea asemenea unui foetus. În timp ce o curăța pe biata femeie de sinistra ei sarcină, doctorul începuse să se certe în gând cu Dumnezeu, căruia îi reproșa că poate lăsa să se intâmple astfel de lucruri.

         Și pentru că Dumnezeu nu putea sau nu voia să ii răspundă, Lev renunță la credință, declarându-se din acea zi ateu și gata.

         Natasha nu îl înțelegea deloc pe tatăl ei. Când era mică îl vedea rar și dacă întreba de el, mama ori bunica îi răspundeau imediat că tata e doctor și e foarte ocupat să salveze viețile oamenilor bolnavi. Pentru Natasha, meseria tatălui ei o făcuse să creadă că a fi chirurg e la fel cu plecarea într-o cruciadă, că doar doctorul se luptă cu răul din bolnavi așa cum cruciații se luptau cu liftele păgâne!

           Între timp, Natasha, ea însăși studentă la medicină în anul patru, înțelesese că medicina e o cruciadă numai pentru anumiți doctori, care au această vocație a luptei cu răul fizic. Dăduse examen la medicină dintr-un fel de ambiție ori dintr-un fel de dorință de a se apropia de tatăl ei, deși înțeleapta de maică-sa, care era medic pediatru, îi spusese că nu există nici o cale de apropiere de acel om.

          Dar Natasha nu punea prea mare preț pe ce spunea mama ei, pentru că se învățase de când era mică de tot ca maică-sa să o trateze pentru bolile copilăriei, să îi dea medicamentele făcându-i un program special, personalizat și făcând-o să aibă impresia că medicina pe care o practica mama era ceva domestic, în timp ce medicina pe care o practica tata era ceva eroic!

          Nici nu-și dăduse prea bine seama când și-a schimbat totuși această părere, deși nu îndrăznise să și-o schimbe chiar complet. Mama ei reușise să pună la punct un tratament pentru copiii atinși de boli grave, cum ar fi reumatismul infecțios și îi trata cu o ușurință și o jovialitate care te făceau să crezi că nu există nici un efort în munca ei și nici o oboseală, deși avea lungi perioade în care muncea și câte 20 de ore pe zi.

      Acum plecase cu soțul ei la acel congres pentru că aveau fiecare ceva de spus acolo, iar Natasha rămăsese bosumflată acasă. Abia ajunsă în pragul casei enorme, Natasha simți în nări aroma de scorțișoară și de cozonac proaspăt scos din cuptor.

       Descuie ușa în fugă și se repezi la bucătărie, crezând că are iluzii olfactive dar în fața sobei de faianță trona mama Zoia, bucătăreasa, cu mânecile suflecate și mâinile băgate în vasul mare de aluat și cu obrajii înroșiți de căldură. Se vindecase ca prin minune, nici ea nu știa cum, și parcă o voce din piept îi spusese să se ducă la casa Zenovievilor și să le faca niște cozonaci de Crăciun cum numai ea știa să facă.

–      Doamne… mamă Zoia, ce minune că te-ai înzdrăvenit! Eram așa de suparată că o să fie un Crăciun urât și parcă fără binecuvantare … ce bine-mi pare că ai venit, ești un înger!

–      Nu-s înger, fată dragă, că nu-s îngerii așa de grași ca mine! Dar îs o bucatareasă strașnică! Acuma stai cuminte că mi se ard cozonacii! – spuse dolofana bucătăreasă, trebăluind cu pricepere.

        Natasha se duse in living, fredonând fericită și desfăcu larg una dintre ușile glisante ale dulapului untuliu, mare cât perete. Acolo țineau ei decorațiile și globurile și tot ce aveau pentru bradul de Crăciun. Veselia fetei parcă făcea și mai strălucitoare sutele de globuri de toate culorile care umpleau multele cutii, rod al unor străduințe artistice ale Natashei, care tenta în fiecare an câte un design aparte pentru pomul de Crăciun. Pusese într-un an numai globuri mov și beteala lila și argintie, altădată globuri maronii și de culoarea cuprului cu beteală aurie și brun-roscată… și tot așa.

       Natasha puse muzică și dansând ușor, cu mișcări feline, desfăcea din cutii și selecta pentru acest Crăciun numai globurile de culoarea vinului rubiniu și beteala cu un auriu greu, profund, ca aurul vechi. Afară se întunecase și sunetul telefonului mobil o scoase din reverie cu o anume brutalitate.

        Spre uimirea Natashei era tatăl ei cel care o sunase, ca să îi spună că se vor întoarce chiar în ajunul Crăciunului, cu un avion de după-amiază.

–      Aveti grijă să nu vă ciocniți în aer cu sania lui Moș Crăciun! – glumi Natasha, care era atât de bine dispusă, cu tatăl ei, ceea ce se întâmplă extrem de rar de altfel.

–      Naty… aș vrea să îți spun un secret… – șopti tatăl ei și Natasha deveni deodată foarte atentă și serioasă.

–      Ce e, tată, ce  vrei să-mi spui?

–      Copilă dragă, știi că eu mi-am pierdut credința și… am suferit pentru asta, dar….  Nu știu cum să-ți spun… aici, în munții ăștia ai Elveției, unde nici nu credeam că vine vreodată Dumnezeu, m-am întâlnit din nou cu El și ne-am împăcat … și asta mă face foarte fericit. Am primit și o medalie la congresul ăsta…. Asta voiam să-ți spun.

–      Bravo, tati, mă bucur așa de mult pentru tine… și pentru noi, de fapt, pentru că mama știi cât a suferit că tu vorbeai așa de rău de El…Tare mă bucur! – spuse Natasha emoționată și cu o anume uimire în glas.

       Se simțea de parcă i se luase o povară de pe suflet, o povară de care nici nu fusese conștientă, o greutate care îi făcuse viața mai întunecată. Natasha simți că îi vine să plângă și se duse la fereastră, dădu perdeaua la o parte și se uită, așa, cu ochii înlăcrimați, spre poarta grădinii din fața casei. Mai întâi nici nu realiza, dar apoi înțelese că afară ningea cu fulgi mari de tot și zapada se așternea moale și groasă, ca o dumnezeiască binecuvantare peste lume.

–      Doamne, Dumnezeule, ce frumos! Ce frumos!

     Fugi repede la bucătărie și, fără să rostească nici un cuvânt, o îmbrățisă strâns pe mama Zoia, care nici nu avea nevoie să știe ce s-a întâmplat. Îi era de  ajuns că fata era fericită și simțea că dincolo de bucuria ei era ceva mult mai înalt și mult mai minunat.

        În noaptea de afară se petreceau tot felul de mici miracole, cu fiecare stea de zăpadă și parcă stelele de pe cer se transformau în ceva umed și înduioșat, curgând pe pământ în mici fragmente de lumină albă și pură. Părea că zăpada nu era doar o simplă zăpadă ci un fel de mântuire și binecuvantare venită după multă suferință și după multă îndurerată căutare.

November 8, 2011

TAINICA METAMORFOZĂ- parabolă

Filed under: Fictiune,Parabola — Maria Barbu @ 8:37 pm

            Lumina lunii se strecura delicată, ca un șarpe subțire, pe sub perdeaua scurtă și dantelată. Era lună plină și Matilde glumea spunând că îi vine să urle ca lupii de fiecare dată când era luna așa de mare și de întreagă pe cer. De fapt nu îi venea să urle doar, ci simțea și un fel de fior pe toată șira spinării, un curent electric straniu făcea să își simtă vertebrele gata de zbor

–         Cine știe, poate că în altă viață am fost vrajitoare sau lupoaică, sau poate că am fost câteva secole și vârcolacă! – spunea adesea râzând Matilde prietenilor săi care o priveau și uimiți și oarecum ambarasați de aceste afirmații ciudate.

–         Ei, vorbești aiurea. – îi răspundea fratele ei, care, deși simțea exact la fel, nu avea niciodata curajul să își exprime așa de liber și de clar senzațiile, parcă fără nici o jenă de nimeni.

      În asemenea nopți cu lună plină se întâmplau cele mai stranii evenimente în toată lumea. Morți ciudate, fenomene paranormale abundau în buletinele de știri și parcă un fior general străbătea planeta însăși, supusă unei atracții magnetice căreia nu i se putea împotrivi.

      Privind-o pe Matilde aveai totuși impresia stranie că s-ar putea să spună adevărul. Alin era prieten cu frații Rosen de când erau cu toții la grădiniță și știa că avusese, chiar și atunci, când erau foarte mici, o ciudată teamă de privirea fetiței dulci și inocente, cu fețișoară delicată dar cu ochi reci și adânci ca niște prăpăstii care păreau că te sorb înăuntru. Fuseseră și colegi de clasă Alin și Matilde, numai fratele ei, Daian, care era cu doi ani mai mare, era mereu înaintea lor, ca într-o cursă al cărei secret păreau să-l știe doar ei.

       în familia Rosen era cultivată o ierarhie foarte strictă. Tatăl era singurul care lucra și aducea bani în casă, familia era înstărită dar nu există nici un fel de libertate ori de așa zisa democrație. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să vorbească tare în prezența domnului Rosen. Doamna Rosen în schimb era atât de gureșă încât cu greu reușeai să mai strecori câteva cuvinte printre șuvoaiele sale verbale. Gospodină talentată dar nu foarte curată, doamna avea mereu nevoie de servitoare pentru a-și putea îndeplini îndatoririle.

        Domnul Adolf Rosen lucra la o mare bancă și era mereu îmbrăcat în costum negru și cu o cămașă de un alb imaculat. Niciodată înainte Alin nu ințelesese de ce domnul Rosen purta numai cravate negre, ca într-un doliu păstrat perpetuu. Acum însă, în ultima vreme, citise niște chestii pe internet care îl făcuseră să se gândească la domnul Rosen și la cravatele lui negre și parcă întrezărea un fir de adevăr ce părea că i se ascunsese mereu până acum.

       În casa lor văzuse Alin pentru prima oară cărți de cunoaștere secretă, cu texte inițiatice, care se spune că exprimau adevăruri pe care doar foarte puțini oameni pe lume le cunoșteau. În afară de serviciul lui la bancă, domnul Rosen nu făcea decât să citească, mereu și mereu aceleași cărți, cu o expresie de mirare pe figură și cu o ușoară încovoiere melancolică a umerilor lui slăbănogi. În biblioteca din casa Rosen nu existau însă cărți de magie ori prostii de genul ăsta.

–         Nu știam că o evreică ar putea să creadă în vrăjitori și vârcolaci, spuse Alin. Mi se pare așa de ciudat să spui toate astea, dar în același timp am senzația clară că ceea ce spui e adevărat, și asta pentru că mă faci să mă înfior atunci când mă privești.

–         Poate că e doar fiorul dragostei, spuse râzând Angela, prietena lor. Oricum, și mie și altora ne e destul de limpede că voi doi aveți o anume chemistry între voi, zău!

–         Adică… dacă e așa de vizibilă această atracție dintre mine și Matilde înseamnă că și eu sunt un pic vârcolac, nu? Aoleu!!!

        Alin glumise, sau voise să glumească dar râsul lui era mai mult un rânjet, iar expresia ochilor nu era una de veselie ci de groază. Angela era îndrăgostită în secret de Alin dar știa că nu are nici o șansă în fața atracției magnetice pe care o exercita Matilde asupra băiatului. Era destul ca Matilde să facă cel mai mic semn că ceva nu-i convine și Alin renunța imediat la acel ceva, chiar dacă făcea un  sacrificiu pentru asta.

      Angela avea impresia chiar că Matilde îi anula voința lui Alin, de parcă l-ar fi hipnotizat instant. Poate că din cauza asta Angela nu o plăcea deloc și de cele mai multe ori îi evita privirea sau, dacă era obligată să îi vorbească direct, se uita la gura Matildei, nu la ochii ei.

–         Hai, Maty, tu chiar vrei să ne faci să ne fie frică de tine? – o întrebă Angela.

–         Nu asta vreau, sunt chiar sinceră când vă spun ca mă apucă o senzație ciudatî în nopțile cu lună plină, pe bune, nu vreau să interpretez vreun personaj.

–         Las-o în pace, te rog! – îi luă apărarea Alin.

–         Dar nu am spus nimic ofensator, – se disculpă Angela, – vreau doar să înțeleg mai bine ce spune Matilde. Știi că ea dramatizează, așa că mă văd nevoită să dau la o parte acest balast dramatic, în cazul în care el există, desigur.

–         Maty nu dramatizează, mie mi se pare mai degrabă ingrijorată sau chiar înfricoșată de ceea ce simte. – spuse, aproape în șoaptă, Alin.

–         Da, asta cam așa este, mi-e frică de ceea ce ar putea să se întâmple cu mine, mi-e groază la gândul că aș putea deveni deodată cine știe ce creatură și n-o să mai pot comunica în nici un fel cu oamenii la care țin. – răspunse, tot în șoaptă, Matilde.

–         Vrei să stăm cu tine în noaptea asta? Presimți că se va întâmpla ceva neobișnuit? – o întrebă cu duioșie Alin.

–         Da, cred că ar fi bine. Chiar dacă vom adormi cu toții buștean până la urmă, dar tot aș vrea să fiți lângă mine. Iar dacă rămâneți cu mine, atunci haideți să ieșim în grădină și să stăm pe băncile alea frumoase de sub nuc, da?

–         Sigur că da, cum vrei tu e cel mai bine. – răspunse zâmbind Alin.

       Ieșiră toți patru în grădina plină de umbra aproape mistică a nopții calde de vară, aproape dibuind ca să găsească cele două bănci de lemn montate recent sub nucul enorm. Băncile erau față în față, fără ca între ele să fi fost încă montată masa pe care o voia mama Matildei. Se asezară frumos, fiecare pereche pe altă bancă, așa încât fiecare dintre cele două cupluri era un fel de spectator al celuilalt cuplu.

       Coroana nucului era atât de bogată încât luna aproape că nu se mai vedea și ceva din fiorul înspăimântător de mai devreme parcă se risipise.         Matilde îi luă mâna lui Alin, cu o grijă atât de marcată de parcă ar fi fost din porțelanul cel mai fin. Era felul ei de a fi tandră, nu cu căldură, ci cu grație. Alin o privi lung, cu o atât de intensă iubire, încât fata se înroși brusc și își desprinse mâna de mâna lui.

       Dar nu se îndepărtă de el, pentru că simțea nevoia să fie acolo, lângă trupul lui cald și lângă zâmbetul lui bun. În ea se petreceau niște învolburări ale sângelui care o făceau să aibă un fel de spasme, dar făcea eforturi să nu se vadă asta, să nu știe ceilalti ce i se întâmplă de fapt. O durere puternică de coaste o făcu să geamă involuntar și, cu ochii plini de lacrimi, îi șopti lui Alin:

–         Mi-e frică, mi-e foarte, foarte frică!

      Brațul băiatului o cuprinse pe după umeri și o strânse lângă pieptul lui, încălzind-o și înlăturând pentru moment răceala aceea de moarte care se strecurase în corpul ei.

      Se lăsă îmbrățișată toată, cu o tainică speranță că asta o poate salva și închise ochii. Pe sub pleoapele ei treceau un fel de fulgere de lumină albastră, mai ales în partea exterioară a globilor oculari și își strânse ochii cu teamă, gândindu-se că s-ar putea să orbească. Își îngropă fața la pieptul lui Alin, ca și când ar fi fost o apă binecuvântată.

       Simțind capul Matildei pe pieptul lui, Alin avu o mișcare naturală de învăluire, parcă vrând să o cuprindă în el, să o apere cu trupul lui de acel ceva misterios și cumplit care ar fi putut să i se întâmple. Îi simțea respirația  și avu, nu știa de ce, senzația că fetei îi tremurau dintii și chiar că mușchii feței i se mișcî spasmodic. Nu i se făcu frică, dimpotrivă, simțea cum din el pleacă o puternică energie spre ea, o căldură mare și o lumină pe care aproape că le vedea țâșnind din pieptul lui și învăluind-o pe Matilde.

             Angela și Daian stăteau deoparte, uitându-se la perechea îmbrățișată, cu o privire uimită și nerăbdătoare, ca și cum așteptau ca, dintr-o clipă în alta, să se întâmple cine știe ce stranie transformare. Nimeni nu spunea nimic, nici un cuvânt nu strică liniștea grea a nopții. O liniște sticloasă, groasă, casantă. După vreo oră de tăcere și nemișcare, Angela și Daian adormiseră deja.

            Matilde începu să geamă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai ragușit. Trupul i se zvârcolea din ce în ce mai putermic și fulgerele din ochi erau din ce în ce mai intense și mai dureroase. Alin o ținea la piept, lipită de el, cu fruntea ei transpirată și rece atingându-i bărbia.

            Deodată, un țipăt neomenesc sfâșie noaptea și un zgomot de oase rupte parcă ori de copaci prăbușiți îi trezi pe Angela și Daian. Se făcuse aproape dimineață și pe locul unde Alin și Matilde stătuseră îmbrățișați nu mai era decât o băltoacă de sânge negru, închegat și parcă niște vagi urme de țesut, piele ori carne… în rest nimic!

       Undeva, departe, un urlet îngrozitor îi făcu pe cei doi să o ia la fugă, în direcții diferite, ca și când ar fi trebuit să fugă de moarte. Cerul se luminase aproape complet și nimeni nu putea bănui că pământul acela ud și înnegrit ar putea să ascundă o teribilă, îngrozitoare, metamorfozare!

February 14, 2010

Fascinantul “AVATAR”

Filed under: Arta,Cultura,Fictiune,Ideal — Maria Barbu @ 3:15 pm

Minunat film acest “AVATAR” !

Minunat mai întâi pentru că e o poveste de care ne e dor tuturor, acel tip de poveste în care eroismul şi  erotismul se îmbină în mod subtil, făcându-te să te simţi nu doar atras în naraţiune ci chiar intrat în ea, ca şi cum protagonistul însuşi ar fi propriul tău avatar!

Dincolo de spectacularele efecte speciale, de halucinant de frumoasa natură de pe planeta “Pandora”, dincolo chiar de simboluri şi de magice schimburi energetice şi spirituale la care visează toată pletora asta de new-agisti, filmul este atât de simplu şi de frumos, cum numai poveştile ce urmează scheme arhetipale pot să fie.

SIGUR CĂ EROISMUL DERIVĂ DIN LUPTA DINTRE BINE ŞI RĂU, DINTRE EROII MINUNAŢI CARE APĂRĂ FRUMUSEŢEA ŞI ARMONIA ŞI BRUTELE HIDOASE CARE EXTERMINĂ NUMAI DE DRAGUL DE A FACE RĂU SAU PENTRU BANI, BANI, BANI!

Dar ceea ce este cu adevărat fascinant este faptul ca nu mai simţi diferenţele dintre eroii pământeni si cei pandorieni, mă refer la eroii pozitivi, adevăraţii eroi ai poveştii, nu se mai simt acele diferenţe care fac din existenţa noastră pământeană un iad chinuitor, împiedicându-ne să fim fericiţi. În ‘Avatar” diferenţele se anulează prin miraculoasa trăire a iubirii si a curajului, prin conectarea la acele izvoare de sentiment şi de emoţie care fac din fiinţa umană cea mai fascinantă creaţie din întreg cosmosul.

Mi se pare absolut firesc ca acest film să aibă fabulosul succes pe care îl are, penrtu că reuşeşte să fie unul dintre, dacă nu cumva chiar cel mai, minunat basm al lumii de azi, de mâine şi poate chiar de poimâine! Un basm care face din trăirea umană inefabilă cea mai mare putere din univers!

ENJOY IT!

http://www.youtube.com/watch?v=cRdxXPV9GNQ

Blog at WordPress.com.