MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

March 6, 2018

LUPTĂ VITALĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:04 am

Țurțuri de durere stau pe oasele mele,
umilindu-mă,
făcându-mă să mă simt vulnerabilă până la rădăcină.
Dincolo de trup e o lumină
pe care o știu a mea,
oricât trădează carnea
și osul frânt.
Mă frământ în umeri,
mă zburlesc în coaste,
îmi adun oaste cu care să înving
gerul acestei dureri suprinzătoare,
care mă ține ca o cingătoare,
ca un lanț,
ca o cătușă.
Vulturii se rotesc pe deasupra gândului meu,
dar mai cade câte unul ucis în șanț.
Nu mă las țintuită,
nici pe pat,
nici pe cruce.
Sângele meu aduce apă curată
în locul unde atâta otravă a fost vărsată
de cine știe ce dușman decadent.
Un plâns decent se aude sub pleoape
și parcă mă simt mai bine și mai în puteri.
Aripile mele de ieri
azi stau atârnate,
dar seva deja urcă în ele și va fierbe curând.
Mai am încă vreun secol
până când voi fraterniza cu dragonul.
Până atunci,
nici pe pământ și nici în zbor,
nu mă voi lăsa să mor.

Advertisements

January 22, 2018

CASĂ DE LUMINĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:19 am

Trăiesc fiecare secundă, fiecare cuvânt,
stau în lumina orbitoare,
nu mă ascund precum cârtița sub pământ.
Râd și mă bucur,
e un izvor în mine,
chiar și atunci când vine vremea rea
și sunt înconjurată de jivine
care râvnesc la inima mea,
eu tot găsesc puterea de-a privi la soare.
Îi simt pe cei nemiloși de la distanță
și pentru ei
ușile mele nu au nici clanță și nici chei.
Oamenii răi au o duhoare
mai urâtă decât marile fiare
și un rânjet strepezitor.
Rămân departe,
mă înconjor de narcise și de animale vorbitoare,
ca în povești ori ca în profeții.
De aceea știam că tu aveai să vii
să îmi ridici o casă mare,
o casă de piatră nestemată,
în care eu aveam să fiu tot fată
și tu aveai să fii un prinț rătăcitor.
Oh, Doamne, cât mi-e de dor
de noi amândoi,
călăre pe mânzul năvalnic al unei vârste pierdute!
Am urcat deal, am urcat munte
și-acum privim de pe creastă
eternitatea albastră a marilor împliniri,
păstrând încă în noi
rotunda voluptate
a foștilor miri.


January 8, 2018

PUTERE LĂUNTRICĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:17 pm

E un zgomot de fond în tot ce facem,
ca o amenințare de furtună.
În orice faptă,
rea sau bună, e un ghimpe pitic
care se poate face ucigător sau moale ca un mugure.
Lacrima boabei de strugure
îți stă în colțul gurii,
furând din zâmbetul promis acelor admiratori
pe care i-ai ignorat mereu.
Știu cât este de greu
să te ții de oglinda strălucitoare,
să nu spui că te doare
crucea pe care ești pus.
E un curaj ancestral, din care ne tragem un fel de tărie
care e mai mult decât se știe
și care ne poate face învingători.
Pe fruntea boltită de sori e un fel de magie
care ne atrage magnetic.
Și chiar dacă ești eretic
tot te mai poți apropia de fața nevăzută a lui Dumnezeu,
cel puțin așa cred eu,
când, în fiecare noapte,
Îl am pe El aproape de plânsul meu.
Suntem un fel de piramide,
ridicate de cine știe cine și orientate către un Orion ceresc.
Simt mereu asta atunci când mă îndrăgostesc
și când centura de stele se activează
și-mi luminează clipele.
În îngerii din noi cresc aripile
și se unesc într-un fel de harfă lăuntrică.
Când va începe să cânte
o să știm oare dacă e din inima proprie
sau dintr-un fel de stare mirifică?

December 11, 2017

DE CRĂCIUN

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:26 pm

Se-nalță-n aer catedrale, s-ajungă pân’ la Cerul greu.
Pe trepte, oameni cu tristețea în mantale
se aciuiaza lângă cruci,
lângă un zeu pe care-L vor mai cald și mai blajin.
Iar o să bem pahare mari de vin
și o să închinăm în cinstea Lui,
uitând că fiecare dintre noi mai bate-un cui
în Crucea eternă.
E sărbătoare peste zare,
e raiul la-ndemână
dar, uituci, nici n-apăsăm pe clanța porții din Grădină
și preferăm să rătăcim în jur,
pierzând din viața noastră acel contur
care ne deslușește totul. E-n zadar.
Stă mântuirea-n aer ca un glob
în pomul vieților plăpânde
și nimeni nu mai crede că ar prinde acea divină arătare,
deși e-atât de simplu, ori așa se pare.
Noi, cu topoare-n mâini, sluțim pădurea
și ducem brazii căsăpiți să stea pe uliți,
și nenuntiți și fără binecuvântare.
Din tot ce am primit, ca suflet și fervoare,
uite că am ales să fim doar adormiți,
ori amețiți de droguri și miresme
ce n-au loc lângă catapetesme,
dar mai este o cale.
Deja o văd. E drumul lung și greu
ce urcă sus pe munte,
acolo unde, însemnați pe frunte,
vom fi și brazi și frați
și ne vom întâlni cu Bunul Dumnezeu.


November 27, 2017

PRAG DE ANOTIMP

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:49 pm

După garduri, după nuci, se-ntinde o altă mireasmă.
Tu o adulmeci, mă împungi în coastă,
te rupi de propriul timp
pentru o nouă fantasmă.
Vine, se pare, un alt anotimp,
al spaimei, al depărtării, al răului crunt,
cineva se vrea singur pe pământ,
să-l stăpânească întreg ca pe o iapă mioapă
și nu înțeleg
cum de inima cerului nu crapă de atâta tumult.
Mai demult, eram desculți în limuzine,
nu ne păsa de nimeni,
eram doar eu cu tine și ne credeam dumnezei.
Acum stau lângă copiii mei și mă simt ca un nor
confruntat cu un viitor care poate va fi mai cald
și mai empatic într-o zi,
lăsându-i pe cei mari și răi încuiați în sinele lor
și poate curățați cu clor ori îngropați între șine.
Aștept un nou anotimp
care știu sigur că vine încărcat de podoabe,
de înțelepciune și de datorii,
față de cei ce nu mai sunt
dar și față de cei ce vor fi.
Prin livada fără frunze umblă stafii
și numai Dumnezeu știe
de ce cu sângele nostru albastru
nu mai putem scrie pe coli de hârtie
ci numai pe ecranele acestui vis
măiastru.

September 26, 2017

PARADIS ÎN VIS

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:41 am

Parcă mă-mpiedic şi cad în somn,
parcă mă-mbăt,
parcă dorm şi ascult mereu
ce mai are de spus Dumnezeu,
Acela pe care-L pot întâlni
în poveştile mele de noapte ori de zi.
E poate un Dumnezeu personal,
cu care descurc înţelesuri,
care mă ascultă şi-mi dă cheia tristeţii
de la poarta vieţii
cu cărări întortocheate.
Ştiu că adeseori mă priveşte din spate
şi-mi vede silueta felină
şi ştie când mă rătăcesc în grădină
ori când îmi oblojesc vreo rană
de femeie ori de mamă.
Pe crengile din vis cântă păsări măiastre
cu pene albastre,
se rătăceşte câte un ibis înţepat de-o albină.
E-un întreg paradis care mi se oferă fără nici un merit,
fără nici un eroism,
ba, parcă ar creşte din propriul meu egoism,
din acel egoism din care-am băut toţi,
şi vii şi morţi
şi care ne face să ne vedem grozavi şi nemuritori.
Parc-am fi sori, parc-am fi munţi
când suntem doar biete făpturi
legănate de vânt.
Mă-mpiedic iar de cuvânt, de silabe, de sunete
şi mi se par crescute dintr-o altfel de materie
de care lumea se sperie şi fuge,
cum face-un prunc care nu mai suge la sân
şi rămâne flămând.
Mă prind de tine c-un gând,
rotund ca un cârlig şi greu ca o ancoră de fier.
De focul tău mă frig
dar ştiu că n-o să pier.

 

September 5, 2017

TOAMNĂ TOTALĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:23 pm

Mi se înclină axul ca pământul,
spre soarele adânc pe care mi l-ai dat.
Am mâncat dulce, iute şi sărat
dar cerul gurii a simţit şi plânsul
.

E alta verticala care mă va ţine,
e altul muntele din răsărit.
Te-am aşteptat şi ai venit,
cu tolba de-ntrebări săgetătoare,
cu tonul tău dinamic, care doare,
cu noi răspunsuri şi cu noi trofee.
Cum puteam rezista eu,
ca femeie,
atâtor alegaţii-mbogăţite,
ce semănau cu cregile de meri, răpuşi de fructe?
Mi-e bine iar,
mi-e cald şi plin.
Se umple şi butoiul vechi cu vin
şi se împrăştie aroma lui totală.
În casa mea, ce părea goală,
e iarăşi zumzet de albine.
Mi-e râsul stăpânit de tine,
întocmai ca un mânz năvalnic,
e toamnă pe pământ şi-n cer e praznic,
dar inima-mi e tot gravidă de lumină
şi de edenul nou înmugurit.
În somnul meu e-o rădăcină
care va creşte-n infinit.

1347874

August 27, 2017

IUBIRE ETERNĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 5:01 pm

Un trup bronzat de bărbat încalecă orizontul
ca pe un cal înrourat.
Zarea se lasă pe-o coapsă albastră,
lumina linge nisipul
şi deschide scoicile rămase până acum fecioare.
Marea parcă doare,
mirosul ei puternic de vintre desfăcute
ne fură minţile
şi ne lasă sufocaţi, pe tăcute,
de imagini firbinti.
Printre atâtea dorinţi parcă nici nu te mai recunoşti,
te răsuceşti în tine orb de gând,
suspinând
în căldura caniculară.
Îmi place să fie vară,
să fie foc şi soare,
să ţipe sângele în noi
cu glas milenar,
să ni se pară că suntem egipteni, faraoni ori chiar sfincşi,
să ne plimbăm prin grădini pline de flori
şi să ne credem nemuritori.
Ce cald e aerul, de amintiri ameţit,
ca un tăciune clocotit
ori ca o piatră abisală.
Din iubire nu există ieşire,
e ca un culoar spre paradis,
spre raiul promis atâtor generaţii.
Ce ador cel mai mult
este să mă-ntorc între Graţii
şi să-mi strig setea de infinit.
Dintre toate minunile lumii,
numai una mă portretizează,
în chipul cel mai iubit.

August 24, 2017

NUNTĂ CRUNTĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:48 pm

Ce ai făcut cu mine, Doamne?
M-ai rupt din carne şi din os
şi nu am cum să mă mai cos,
nu pot s-adun ce vreau să spun,
nu mai pot face curcubee
din partea mea miraculoasă de femeie
şi nu mă mai pot regăsi întreagă
în casa mea de vise,
dragă.
M-ai despărţit de tot ce-am fost
şi cred că ai găsit vreun rost
bucăţilor mele osirizate,
durute şi împrăştiate,
în pământ şi în cer,
în focuri şi-n ape,
aşa de dureros că nici nu ştiu ce e mai aproape
ori mai departe
şi nu mai pot deosebi
noaptea de zi.
De ce eşti crud cu mine, Preasfinte?
Pentru că te-am ţesut din cuvinte
şi ţi-am făcut năframă de cununie
din metalele care-mi plac mie
şi ţi-am dat aură de soare
ca pe timpurile vechi şi pieritoare?
Nici nu ştiu cum să-ţi spun
că te simt acum peste tot,
că mă locuieşti
aşa cum un lăstun
stă între crengi şi-şi face cuib
din propriul trup bogat în pene.
Cum să-ţi arăt că te găsesc frumos
şi că te-aş vrea doar pentru mine pe vecie,
stând peste timp alene.
Îmi e ruşine, Doamne,
deşi n-ar trebui să-mi fie,
căci tu, făcându-mă mireasă,
m-ai devorat ca pe o pâine de pe masă
şi m-ai asimilat în tine ca pe un vin mai dulce
ori m-ai prins la piept
ca pe o broşă cu rubine.
De ce mă rupi acum de toate
ca să mă pui pe cruce?
Ţine-mă strâns şi bine pe altar,
toată,
nu jumătate,
căci sunt plină de har!

August 18, 2017

POST FESTUM

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:14 am

Dumnezeu pare să fie o vie cu struguri, albi și negri, acri și dulci.
Tu te culci pe o coastă
și lași iubirea albastră să se usuce, că altfel moare.

Dumnezeu poate fi o culoare, o lumină, un sunet,
e undeva într-un plâns de copil, într-o talangă, într-un muget.
Cu câtă nerăbdare m-am cuibărit în tine,
ca-ntr-un stup de albine
în care-avea să curgă mierea unui fel particular de rai.
Pe urmă am văzut cum îngerul îți spunea atunci să stai
ca să te locuiesc mai bine,
în timp ce acum te exorcizează și iese răul din tine
și se duce-n pustii.
Îngerul sau chiar Dumnezeu, cel cu barba făcută din energii
și cu mâinile izvoare de molecule,
e cel care aduce apa în celule și ne face vii.
Uneori te confund,
cred că ești un izvor sărind pe prund
dar tu ești numai o șuviță de oțet, curgând discret
din vechile tale cochilii.
Ce mult îmi iubeam jumătatea care nu va mai fi
și pe care o va înlocui curând
o altă formă preaplină.
În inima pelină
se aud cristalurile unor cununii, tremurând
pe tăvile de aur imaginate nepieritoare.
Uneori bogăția te doare,
dar nu poți renunța la vocea aceea a ta
ce-ți spune din adânc
că dincolo de clipa-ntunecată e iar soare.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.