MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 29, 2007

SUFLETUL SI CULTURA

Filed under: Cultura,Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 9:44 pm

Între sufletul individual şi cultură există o legătură mai uşor decelabilă, pentru că din mica faptură umană a copilului se modelează până la maturitate un model sufletesc în funcţie de cultura la care are acces. Dacă am figura un triunghi, la baza acestuia ar sta sufletul şi cultura, dar ele s-ar întâlni în vârful triunghiului în Ideal, fără de care nici sufletul nu evoluează, nici cultura nu se coagulează. Şcoala ne prilejuieşte acest acces la cultură, dându-ne doar direcţiile de urmat, dar nouă înşine ne rămâne de făcut, în permanentă auto-contemplare, acest drum fără de care aproape că nici nu putem spune că fiinţăm cu adevărat. Sufletul se educă, dar asta o ştiu puţini oameni în România. Fără un suflet educat, fără să îţi apropriezi anumite modele culturale ale carităţii, ale milei faţă de oameni şi animale, ale generozităţii şi comunicării sensibile, nici nu poţi fi un om adevărat, chiar dacă ai toate averile din lume.

Pentru sufletul naţional, lucrurile sunt însă mult mai complicate. Intervin aici: tradiţiile, istoria şi nu în ultimă instanţă credinţa religioasă a majorităţii. De multe ori am spus cât de mult apreciez protestantismul, pentru că le-a indus credincioşilor protestanţi ideea mântuirii prin succesul personal în ACEASTĂ viaţă, nu într-o ipotetică existenţă post-mortem, aşa cum face ortodoxia noastră. Ortodocşii par să îşi permită să fie leneşi ori egoişti, lăsând parcă pe viaţa viitoare această desăvârşire lăuntrică pe care ar trebui să o parcurgă aici, în această existenţă, acum, în propriul lor prezent.

Cât despre tradiţii, ce să mai spunem! Românii s-au desprins prea repede şi au dispreţuit prea uşor modelul tradiţional de tip rural al relaţiilor familiale şi sociale, un model care cultiva un suflet cuviincios şi care promova un respect clar pentru ierarhia valorică. Urbanizaţi în viteză şi neadecvat, românii s-au trezit, în perioada interbelică de exemplu, că au dezvoltat un model extrem de pernicios, pe care G.M. Cantacuzino, mare arhitect şi gânditor al epocii, îl numea cu amărăciune modelul mitocanului, şi despre care credea că va infecta societatea românească în întregul ei, ceea ce s-a şi întâmplat.

Mitocanii de azi sunt foşti ţărani, se doresc orăşeni, dar accesul la cultura urbană este pentru ei dificil, dat fiind că nu îl cunosc sau nu îl respectă. Este mai mult un model al unei mahalale perpetue. Oameni cu suflet brutal, care nu au nici un respect pentru reguli. Mizeria pe care o produc este inevitabil urbană, fără a deţine însă secretul modelelor de adevarată urbanitate, care să le impună rigoare, curăţenie, politeţe, într-ajutorare. Pierduţi între sat şi oraş, într-o permanentă tranziţie de la rural la urbanitate, ori, mai nou, de la comunism la capitalismul postmodern, românul de azi, (chiar el şi nu neapărat bietul ţigan devenit brusc rrom!), sperie peste tot unde se duce, prin apucăturile lui grobiene, prin lipsa de respect, prin insalubra sa inserţie în civilizaţia severă a Occidentului şi, mai ales, prin incapacitatea de a se lăsa educat. Sigur că există şi excepţii, slavă Domnului! Dar ştiţi cum se spune: excepţia confirmă regula.

Cu un astfel de suflet, lipsit de educaţie, de cultură şi de repere, românii intraţi în Uniunea Europeană speră să îi păcălească pe toţi, dar mă tem că ei vor fi din ce în ce mai mult victimele regulilor unei culturi care se respectă pe sine şi pe ceilalţi, şi a unor modele care nu mai sunt dispuse să accepte să regreseze într-o imemorială grotă a fiinţării. Deci, singura soluţie care ne rămâne este să educăm acest suflet mitocănesc şi să îl transformăm în ceva suportabil, să obligăm şcolile româneşti să îi urbanize pe copii înainte chiar de a-i învăţa alfabetul, să le educe sufletul pentru respectul de sine şi al celorlalţi, ca şi în spiritul demnităţii personale şi al demnităţii naţionale. Fără acest efort conjugat, vom deveni un fel de figuri anacronice, cu un comportament “preistoric” într-o Europă pentru care sufletul şi cultura contează mai mult decât funcţia şi averea, adică exact invers decât este acum la noi!

October 28, 2007

EUROPA IN CEATA

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 12:00 am

Nici nu mai ştiu de ce nu am dormit în ultimele nopţi aproape deloc. Să fie de vină ceaţa cu care m-am confruntat în această parte a lumii? Ce mică este de fapt Europa asta a noastra, mică şi plină de ceaţă! Noul Tratat al Europei cică ar fi ieşit din această ceaţă, dar nu mi s-a părut că ăsta ar fi adevărul din discuţiile pe care le-am avut cu unii şi alţii dintre experţii europeni. Nici măcar cei mai optimişti nu mai văd la fel de triumfător cercul înstelat, de parcă şi în paradisul acesta simbolic ar fi pogorât ceaţa!

Eu am perorat despre ce bine ar fi dacă am renunţa la orgoliile mărunte în favoarea celor superioare, susţinându-ne interesele naţionale prin conjugarea lor cu interesele europene şi am vazut că sunt privită cu oarecare uimire, pentru că bieţii de ei nu mai au curajul nici unui fel de iluzii. Mi s-a părut că s-a produs o prăbusire în miezul însuşi al optimismului european, ca şi când la Lisabona s-ar fi hotărât ca, în mod paradoxal, în construcţia europeană să nu se mai folosească deloc grinzile unei arhitecturi tradiţionale ci să se accepte faptul că acest acoperiş european se bombează ca boltă, dar într-un fel destul de puţin controlabil.

Nu am mai găsit oamenii aceia siguri pe strategiile de viitor ci nişte inşi temători de evoluţii riscante şi parcă resemnaţi să se mulţumească mai uşor şi cu mai puţin. Eu rămân la părerea că statele europene vor trebui să aibă curajul formulărilor naţionale într-un acord responsabil cu ceilalţi parteneri statali din cadrul marii construcţii europene. Prea s-au învăţat istoriceşte vorbind, să gândească solitar şi pe principii exclusiv etnice! Nici Germania nu se poate lăuda că ar fi scăpat de tot de obsesiile naţionaliste, nici Franţa, nici Anglia, şi nici micuţa Ungarie. Mai lăsaţi-o baltă, fraţilor, cu criteriile naţionalist-etnice strecurate printre formulările europene, astfel încât să fermenteze acolo! Tare mă tem că aşa se va dinamita Uniunea însăşi.

Dar eu tot mai cred că subidiaritatea va mai potoli unele dintre tensiunile locale şi nationale, va mai da drept de existeţă unor orgolii care se vor putea educa pe parcurs. Abia aştept să îi văd pe oficialii europeni din nou cu ochii strălucind de viziunea unui viitor european extraordinar, că de ceaţa asta care e acum în privirea lor, ca şi deasupra întregului continent, mi se face cam frică!

October 27, 2007

CANTEC SOPTIT

Filed under: Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 1:02 pm

cad frunzele orgoliului

peste ochii prea deschişi către lacrimă.

simetrice, mâinile se ascund după chip,

să nu se mai vadă inelul,

să nu se mai vadă inima.

cu câtă severitate se ascut pe ceruri stelele!

gândul se clatină,

până când

din el ies aievea mari păsări de lumină.

în grădina gurii, limba mea spune cântece

pe care numai urechea aceea,

ascunsă în auzul tău cel mai adânc,

le poate auzi.

October 25, 2007

VICTORIA IUBIRII

Filed under: Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 8:32 pm

ai un trup ca de piatră. mă caţăr cu greu

şi-mi sângerez mâinile, şi-mi zdrelesc genunchii.

întâi îţi cuceresc tălpile şi-apoi gleznele şi-apoi, cu greu, coapsele.

şoldul tău e-o biruinţă care mă umple de încântare,

şi-apoi coastele şi braţele şi umerii.

sunt pe tine toată dar truda e răsplătită înmiit

când ajung în vârful steiurilor tale, la ochi, la gură.

în gura ta  îmi odihnesc victoria,

în gura ta îţi gust înfrângerea.

e ca un ospăţ de oameni  destoinici

care-au muncit mult dar au izbândit.

poate că de obseală o să adorm.

înveleşte-mă, te rog,

cu buzele.

October 21, 2007

SUFLETUL SAU ORGOLIUL?

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:20 pm

Facand un comment pe blogul unui prieten la care tin foarte mult, pe tema suferintei pentru iubirile care mor, ma intrebam ce se intampla de fapt cu noi atunci cand intervine ruptura, ce anume ne doare mai mult si mai mult, sufletul care a fost si mai este inca plin de iubire sau numai orgoliul nostru umflat si supradimensionat de despartire si devenit gonflabil si aproape strivitor?

Subtilul meu prieten, ca raspuns, imi sugera sa fac un banner din acest raspuns-intrebare: “sufletul sau orgoliul?” Da, are foarte mare dreptate cand imi da dreptate, pentru ca cele mai multe dintre suferintele noastre nu au ca sursa sentimentele nostre, sufletul adica, ci mult mai mult vanitatea noastra, orgoliul nostru exacerbat si distorsionat.

Am mai abordat aceasta tema a vanitatii vinovate in articolul “Vanitas vanitatis”, dar aici vreau sa ma aplec cu mai multa atentie asupra planului nostru sentimental si al suferintei teribile pe care o resimtim atunci cand se rupe o relatie de iubire. Cata iubire s-o fi strans oare in bietul nostru suflet, umilit acum de abandon si chinuit de remuscari cumplite? Cred ca v-am mai spus ca eu imi imaginez Iadul ca pe o eternitate a remuscarilor, a parerilor de rau pe care le incerci cu o intensitate halucinanta fara sa mai poti face nimic pentru a repara ceva din ceea ce ai distrus.

De aceea si cred ca, de cate ori ne pare rau de ceva, e bine sa ne cerem repede si frumos iertare, si pentru ca e minunat sa repari ce ai stricat dar si pentru a scapa de mustrarile de constiinta, de remuscari, de parerile de rau care ne pot urmari intreaga existenta si dincolo de ea. Ori, tocmai in iubire, orgoliul nu ne lasa sa ne cerem iertare, asteptand mereu ca celalalt sa faca primul pas spre impacare, lasand sa se creeze o concurenta acerba intre iubirea de sine si iubirea fata de celalalt, concurenta din care, de cele mai multe ori, iubirea adevarata iese infranta.

Si atunci, de ce mai suferim atat de intens cand pierdem aceasta iubire de care de atatea ori ne-a pasat prea putin? Sau nici macar suferinta aceasta nu este reala, si ea se decide mai mult in continutul orgoliului nostru decat in cel al sufletului? Sau, si aici chiar ca nu mai inteleg nimic, nu cumva tocmai faptul ca suferim sau ne dorim sa suferim ne face sa crestem in proprii nostri ochi, ca si cand ar fi o dovada in plus a superioritatii noastre fata de celalalt, care se impovareaza cu toate defectele si pacatele posibile, lasandu-ne pe noi sa aparem atat de minunati in ipostaza acestei suferinte, care mi se pare mai mult mimata decat reala?

Doamne Dumnezeule, ce ar putea oare sa insemne aceasta cumplita propensiune spre auto-slavire in tot ce facem in dauna daruirii reale, in detrimentul sentimentelor autentice, in mod special in dauna iubirii? Si ce ne mai impaunam cu capacitatea noastra de a iubi si, implicit, de a suferi! Cat de mandri suntem de noi si, mai ales, de impresionanta noastra performanta sentimentala. Dar cat de adevarata este ea oare? Daca ne-am contempla mai atenti, cred ca am putea zari hadul orgoliu ranjind demonic din spatele fragilei noastre iubiri!

October 19, 2007

PARABOLA – "Catharsis"

Filed under: Leadership,Literatura,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 12:58 am

De puţin timp intrase în funcţiune o hotărâre de guvern care dispunea înlocuirea tuturor directorilor de teatru care erau artişti sau regizori cu manageri. A fost o mare lovitură pentru toţi actorii, regizorii, scenografii, – ce mai! – pentru toţi oamenii de teatru, care se vedeau puşi în situaţia de a asculta de un funcţionar, doar pentru că el deţinea puterea. Îngrozitoare situaţie! Arta dramatică, redevenită Cenuşăreasă, dar fără posibilitatea acelui happy end din poveste!

Adam Clay, marele dramaturg, scrâşnea din dinţi. În faţa lui, noul director al Teatrului Regal, rânjea cu satisfacţie.

Ce vrei, Adam? Trebuie să înţelegi că orice teatru vinde publicului o marfă ca oricare alta, şi pentru ca această tranzacţie să fie cât mai profitabilă cu putinţă e nevoie de un bun manager.

Ce vorbeşti? Ce ştii tu despre artă, domnule fraier cu diplomă? Tu vorbeşti de parcă ai vinde varză! Ceea ce nu o să ai niciodată habar şi nu o să înţelegi este tocmai valoarea intrinsecă a artei, cea care o face să aibă un atât de mare impact asupra oamenilor, să impresioneze publicul. Ce ştii tu despre catharsis, răţoiule? Ce ştii tu despre zbor, biată pasăre domestică?

Nu prea înţeleg eu ce e cu catharsis-ul ăsta?

Ce? Nu ştii ce e catharsis-ul şi vrei să fii director de teatru? Doamne-Dumnezeule! Catharsis-ul este acea capacitate a artei, şi asta s-a spus prima oară în legătură cu tragediile greceşti, de a te curăţa de mizeria sufletească prin emoţia artistică, printr-un fel de lacrimi ale sufletului, înţelegi ceva din ce zic? Catharsis-ul este totul. Este lumina aceea inefabilă a creaţiei artistice, cea care te face să plângi de emoţie, sa te înfiori de apropierea Divinului sau nici tu nu ştii de ce. Catharsis-ul este esenţa artei, înţelegi? Tu, vită păroasă!

N-ai decât să-mi spui cum vrei! Poţi să faci spume la gură, dacă asta te satisface, dar nu îmi veni mie aici cu aerele tale de Shakespeare, când piesele tale se joacă doar cu săli goale!

Trântor cu ochi bulbucaţi, retardarea ta nu mă miră. Ai sensibilitatea unui mop după ce a şters pe jos o sală unde s-a dansat o noapte întreagă! În mintea ta incompletă arta nu încape, pentru că îţi lipseşte lumina!

Hai, lasă-mă cu chestia asta cu lumina! Mai bine te-ai gândi cum să plăteşti factura la această lumină, geniu păros!

Te omor, netrebnicule! – urlă Adam Clay, repezindu-se asupra managerului.

Speriaţi de ţipetele din biroul noului director, paznicii Teatrului Regal se repeziră înnăuntru. Tocmai la momentul potrivit, pentru că cei doi se încăieraseră cu o furie şi cu o înverşunare teribilă.

Au trecut aproape şase luni de la scandalul dintre cunoscutul dramaturg şi nou-numitul manager. Teatrul Regal a pierdut între timp mulţi bani pentru că încasările au scăzut dramatic. Managerul propusese doar piese mediocre, ale unor artişti care-i ceruseră bani puţini. Sălile goale şi exodul marilor actori ai Teatrului Regal către alte zări făcuseră ca acesta să fie ocolit de orice Muză adevărată.

Managerul trebuia să admită că acum nu-i mai folosea la nimic puterea de care dispunea şi nici priceperea sa în vânzarea produselor ori în conducerea companiei. Presimţea, mai mult decât înţelegea, că Adam Clay avusese dreptate. Arta este un altfel de produs, iar profitul ei s-ar putea să fie unul de o altă natură, poate mai mult inefabil, cum le place artiştilor să spună, decât material. Managerul se decise să îşi calce peste orgoliu şi să îl cheme la el pe Clay.

Adam Clay tocmai terminase de scris o piesă de o factură nouă, care anunţa o turnură semnificativă în opera sa dramatică. Era o piesă care se ambiţiona să recupereze tradiţia pirandelliană a interacţiunii dintre actori şi spectatori, ceea ce necesita, pentru când avea să fie pusă în scenă, actori de valoare şi un public cultivat. Îşi bătuse singur cuie în talpă, cum spunea el râzând crispat.

Vestea că managerul Teatrului Regal îl roagă să aibă o întrevedere cu el era oarecum neaşteptată şi venea într-un moment deosebit de sensibil pentru Adam Clay. Se duse, fără să se gândească dinainte ce avea să se întâmple acolo. Era cu inima goală!

De ce m-ai rugat să vin? Ce vrei? – se repezi Adam Clay la manager.

Te-am rugat să vii pentru că am mare nevoie de tine, Adam. Eşti cel mai bun dramaturg contemporan, cel mai rafinat, cel mai complex. Tu înţelegi arta dramatică. Eu, nu!

În sfârşit, ai avut şi tu o revelaţie!

Ei bine, da! Am avut revelaţia ignoranţei mele în aprecierea artei. Am nevoie de tine, de piesele tale, de arta ta, altfel Teatrul Regal moare!

Nemernicule! Mă chemi pentru că te scufunzi!

Spune-mi cum vrei, dar întoarce-te pe această scenă!

Adam Clay a fost impresionat de drama reală pe care o trăia omul din faţa lui, care se pregătise doar să administreze puterea şi acum înţelegea că nu se pregătise să aprecieze valoarea. Bine măcar că recunoştea! Oricum era mare lucru!

Adam Clay a dus piesa cea nouă la Teatrul Regal, piesă pentru care s-au întors mulţi dintre actorii foarte valoroşi care plecaseră acum câteva luni, exasperaţi de incapacitatea managerului. Un vestit regizor străin a fost tentat să lucreze la această inedită formulă dramatică. În seara premierei, Adam Clay îşi simţea inima în gât de emoţie. Avea oare publicul să participe cum se cuvenea la piesă, sau …

După primul act, când auzi sala zguduindu-se de aplauzele unui public entuziasmat, Adam Clay plânse de bucurie. Singur, în biroul lui, managerul tremura şi el de o neaşteptată emoţie. Simţea ceva din lumina aceea de care îi vorbise cândva Adam Clay.

Era convins acum şi el că valoarea este lumina, iar valoarea aceea pe care el nu putuse să o înţeleagă înainte, era cea care îi făcea acum pe spectatori să aplaude frenetic. Simţea cum vibrează întregul teatru de aplauzele dezlănţuite şi i se umplu şi lui sufletul de fericire.

October 18, 2007

NU MAI VREAU IMAGINI

Filed under: Lumea de azi,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 1:24 pm

Se tot scrie despre raul care ne copleseste, venind din surse perverse cum sunt televiziunea ori internetul, dar nu spune nimeni ce anume ii fascineaza pe oameni, ce anume ii atrage acolo, inspre acel rau. Imaginea, dragilor, asta este! Imaginea devine din ce in ce mai mult un substitut pentru idee si traire, iar mintea si sufletul nostru se mobileaza cu imagini violente ori agresive tot tot felul, ca si cu cele mecanico-pornografice, lasand in urma reziduuri toxice.

Unde mai este capacitatea noastra de a discerne intre ceea ce este important si ceea ce este complet inutil ori daunator? Nicaieri, pentru ca imaginea poate sa ne invadeze fara acordul nostru, este cea mai insidioasa forma de agresiune intelectuala si psihica si, cred eu, cea mai periculoasa. Ce nevoie mai este de alte arme letale cand exista la indemana oricui imaginea care ucide ratiunea, imaginea care ucide sufletul, imaginea care ne transforma pe toti in cel mai bun caz in niste zombi distructivi si auto-distructivi?

Ma lasa rece siropoasele filmulete despre iubirea vaicareata, ma irita la culme desteptele emisiuni de analiza a lumii vazuta din perspectiva atat de “larga” a scaunului umplut de sezuturi supraponderale, ma oripileaza reclamele imbecile pana la insuportabil, al caror unic scop pare sa fie doar inseminarea mintilor nepregatite cu imagini subliminale dintre cele mai sinistre. Nu mai vreau tv si nici macar net, vreau sa traiesc si sa gandesc de-adevaratelea.

Ma intalnesc cu oameni care s-au dezobisnuit sa gandeasca ei insisi, fiind umpluti pana la refuz cu sintagme prefabricate, si, culmea!, astia sunt cei mai destepti dintre contemporani, pentru ca ceilalti nu mai au acces la alte sintagme decat cele servite odata cu imaginile, adica isi folosesc mintea mai putin decat sobolanii. Vorbesc cu duduite care arata la fel si se feresc ca de dracu’ de vreun strop de intelectie, ca si cum aceasta ar dauna grav sanatatii! Vad baieti si barbati al caror comportament frizeaza deviantele psihice, tocmai pentru ca li s-au inoculat atatea formule pornosele si atatea cretinisme in bietul lor sistem incat si productia de idei ca si cea de testosteron tind vertginos spre zero.

Dragii mei supravietuitori, putini dar bravi, va implor intrati in actiune! Faceti ceva impotriva acestui morb, a acestei pandemii teribile cauzate de imagine! Poate ca vom putea reusi sa mai salvam, chiar daca fragmentar, ceva din fiinta umana reala.

October 17, 2007

PARABOLA – "Mostenitorul"

Filed under: Leadership,Literatura,Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 12:59 am

Într-un regat din Nord s-au întâmplat o serie de evenimente care au determinat schimbarea Constituţiei în sensul că moştenitorul tronului putea să fie în aceeaşi măsură băiat sau fată. Dar, ceea ce era cu adevărat excepţional era faptul că Regele în exerciţiu avea posibilitatea să aleagă dintre mai mulţi copii pe acela sau pe aceea despre care Suveranul credea că ar fi cel mai îndreptăţit să fie Moştenitorul tronului.

Criteriile după care Suveranul avea să aleagă dintre copiii săi pe cel mai potrivit pentru a fi succesorul său erau complet subiective, dar, cu atât mai demne de a fi luate în seamă, cu cât ele veneau de la cel care avea deja experienţa domniei şi cunoştea foarte bine problemele naţiunii. Regele Harald, care domnea deja de vreo 20 de ani, avea doi copii mici, de aproximativ trei ani, doi gemeni, băiat şi fetiţă, născuţi de Regină după multe încercări succesive, în care fie pierduse sarcinile reale, fie purtase cu chinuri mai multe sarcini imaginare. Se întâmplă şi astfel de situaţii, de sarcini false, mai ales femeilor ce îşi doresc cu atâta ardoare să aibă copii, încât mintea lor, suprasolicitată de tensiuni sufleteşti, distorsionează realitatea într-atât încât creează iluzia fizică a unei gravidităţi în fapt inexistente.

Micuţul Prinţ şi micuţa Prinţesă erau doi copii absolut adorabili, şi, ca toţi copiii normali, aveau ca unică şi minunată activitate jocul. Prinţişorii se jucau cu orice, cu animale şi lucruri, cu oameni sau cu jucării. Dat fiind că în Constituţia ţării mai persista încă o ciudată prevedere care spunea că alegerea Moştenitorului trebuie făcută, mai întâi la vârsta de trei ani şi reconfirmată la vârsta maturităţii, adică la 21 de ani, Regele Harald trebuia să se grăbească cu acest dificil demers. Regelui îi era destul de greu să facă o alegere, dar prevederea expresă a Constituţiei îl obliga la aceasta, deoarece exista posibilitatea ca Suveranul, indiferent cine era acesta, să se stingă din viaţă chiar în timp ce moştenitorii săi puteau avea vârste foarte fragede

Regele a chemat mai întâi pe consilierul său politic, un om inteligent ce îl determinase pe Suveran să adopte o formulă de conducere strategică a ţării, făcând din micul regat o putere cu adevărat semnificativă pe harta continentului, un om în care Regele Harald avea o încredere fără margini.

Spune-mi, ce crezi că ar trebui să fac pentru a putea să aleg pe acela dintre copii a cărui dezvoltare ulterioară ar putea să răspundă cel mai bine nevoilor ţării?

Sire, mai întâi cred că ar trebui să definiţi foarte limpede care sunt nevoile ţării şi să alcătuiţi o listă de priorităţi, astfel încât viitoarea dezvoltare a copiilor, şi mai ales a Moştenitorului ales, să poată răspunde cât mai bine acestora.

Bine ai zis. Aşa voi face.

În aceeaşi seară însă, Regina, femeie cu o fire sensibilă şi foarte pronunţat artistică, i-a spus soţului său că nu crede că acesta va putea face o alegere cu adevărat semnificativă decât dacă va ţine cont şi de capacitatea afectivă a copiilor. Regina era convinsă că un Rege poate găsi consilieri pentru strategie, generali pentru armată, dar niciodată nu va putea găsi pe cineva care să îi dea acele dimensiuni sufleteşti şi sensibile de care are atâta nevoie poporul, care aşteaptă de la Suveranul său înţelegere şi sprijin.

Regele Harald a fost profund impresionat de cuvintele Reginei, găsind că aceasta are într-adevăr dreptate. Dar cum ar fi putut să testeze oare dimensiunile sufleteşti ale micuţilor Prinţi? Stătu întreaga noapte să cugete la ceea ce avea de făcut şi, spre dimineaţă, când crezu că a găsit în sfârşit ceea ce căutase, adormi mulţumit.

În ziua următoare, Prinţişorii şi-au urmat programul obişnuit, deoarece Regele nu voia cu nici un chip să îi scoată din ritmul lor. Mica Prinţesă se odihnea la prânz în camera ei , iar micul Prinţ se odihnea şi el în camera lui. Deodată, în camera fiecăruia dintre copii a intrat un câine mare, cei doi Dobermani fiind câinii familiei regale, care acceptase ca nişte bebeluşi de câine să crească alături de odraslele regale.

Copiii îi adorau pe aceşti câini, care erau de fapt nişte căţelandi jucăuşi ce păreau convinşi că prinţişorii sunt un fel de semeni ai lor, cu care se pot juca pe săturate. În camera fiecăruia dintre micii Prinţi era câte o bonă, chiar cele care se ocupau de ei în mod obişnuit, dar care astăzi fuseseră instruite să observe reacţia copiilor şi să raporteze Suveranului întocmai ce se va petrece

În camera micuţei prinţese, câinele a intrat şi, după ce a lins-o copios pe mânuţe, i-a furat păpuşica preferată. Micuţa era aproape gata să plângă, cerând ajutorul bonei. Acesteia însă i se interzisese să intervină în vreun fel. Mititica a apucat păpuşica şi a tras-o cu putere din botul câinelui. Câinele însă nu a cedat. Văzând că nu reuşeşte să recupereze astfel păpuşa, micuţa Prinţesă i-a oferit câinelui bucata mare de tort delicios pe care o primise ca desert. Câinele, bucuros, a lăsat păpuşa şi s-a apucat să devoreze cu poftă minunata prăjitură.

În camera cealaltă, s-a produs o scenă asemănătoare. A intrat câinele şi, după câteva clipe, a înşfăcat cea mai nouă dintre maşinuţele micului Prinţ, lăsată special la îndemână de bona instruită în acest sens. Prinţişorul a început să scânceasă îndurerat, apoi a tras de maşinuţă, de urechile câinelui, de coada acestuia, şi, când a văzut că nu are cum să îl determine pe câine să-i dea maşinuţa, a apucat o maşinuţă mai veche, un fel de camion cu care mititelul îşi transporta cuburile, şi l-a lovit furios pe câine direct în cap. Câinele, schelălăind, a dat drumul jucăriei, pe care micul Prinţ a strâns-o fericit la piept.

Când Regele a aflat ce se petrecuse în camerele celor doi copii a clătinat gânditor din cap. Apoi a poruncit să se întrunească în aceeaşi seară Consiliul care trebuia informat, conform Constituţiei, de alegerea făcută de Suveran privind Moştenitorul tronului. La ora poruncită, toţi membri Consiliului aşteptau ca Suveranul să se ridice şi să spună ce alegere a făcut. Regele s-a ridicat încet din jilţul său aurit şi, cu o voce hotărâtă dar caldă, a spus:

 

Conform Constituţiei ţării noastre, numesc ca Moştenitor al tronului…… pe fiica mea, Prinţesa Margareta, care a dovedit că poate în momente grele să rămână bună şi dreaptă, că poate să opteze pentru soluţii diplomatice şi că este în stare de sacrificii, aşa cum se cuvine să procedeze o viitoare Regină!

 

În camera ei, viitoarea Regină, micuţa deocamdată Prinţesă Margareta, împărţea cu norocosul câine o savuroasă gustare cu somon!

 

(Această parabolă face parte din cartea “Parabole despre Putere”)

VISUL – poem

Filed under: Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 12:12 am

tu m-ai visat

şi-n visul tău pluteam liniştită ca o păpădie.

visul tău l-am visat

şi pe tine visând în visul meu te-am legat.

pleoapele îmi sunt mâncate de furnici

ca pleoapele înţelepţilor pustiei.

furnicile buzelor tale mi-au devorat ochii.

sunt oarbă de săruturi

şi te visez visând

şi poate că şi tu m-ai visat visându-te.

ne devorăm mereu visele cu o foame neostoită.

mă învelesc cu tine

şi visez visul tău de iubire.

October 16, 2007

INOCENTA POLITICA

Filed under: Leadership,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 11:55 am

Toata saptamana trecuta atmosfera politica romaneasca s-a inflamat de la scandalul Muresan-Remes, inflamatie transformata rapid in infectie prin intermediul televiziunii publice. Ei bine, tocmai cand se credea ca “boala” a ajuns suficient de departe pentru ca, sub pretextul unei perfuzii totale, guvernul sa fie internat in spital, sau chiar intr-un azil, pentru a i se face in secret un certificat de deces, tocmai atunci se gaseste un foarte inalt oficial european, chiar presedintele Parlamentului European, sa vina la Bucuresti si sa se intalneasca, desigur, cu seful statului roman, si, of, Doamne!, si cu primul ministru!

Ce tristi sunt probabil cei care au fabricat scandalul, inflamatia, infectia. Ce sa faca ei acum cu toate pregatirile de inmormantare a guvernului? Cui sa mai trimita acele frumoase coroane deja comandate pentru funeralii? Pot sa le pastreze, ca, cine, stie, stiti cum se spune in popor : “cine sapa groapa altuia…. “. 

In rest, ecranele televizoarelor noastre sunt pline de figuri inocente de politicieni de frunte ai acestei tari, de zambete silite si dinti scrasniti pana la zdrobire dar… nu conteaza. Nevinovati ca niste mielusei, liderii politici ai plaiurilor noaste mioritice isi pregatesc, unul celuilalt, intr-o totala inocenta, ciudat de demonica, sacrificarea, ori, cu se spune in Vechiul Testament, arderea de tot!

Next Page »

Blog at WordPress.com.