Între sufletul individual şi cultură există o legătură mai uşor decelabilă, pentru că din mica faptură umană a copilului se modelează până la maturitate un model sufletesc în funcţie de cultura la care are acces. Dacă am figura un triunghi, la baza acestuia ar sta sufletul şi cultura, dar ele s-ar întâlni în vârful triunghiului în Ideal, fără de care nici sufletul nu evoluează, nici cultura nu se coagulează. Şcoala ne prilejuieşte acest acces la cultură, dându-ne doar direcţiile de urmat, dar nouă înşine ne rămâne de făcut, în permanentă auto-contemplare, acest drum fără de care aproape că nici nu putem spune că fiinţăm cu adevărat. Sufletul se educă, dar asta o ştiu puţini oameni în România. Fără un suflet educat, fără să îţi apropriezi anumite modele culturale ale carităţii, ale milei faţă de oameni şi animale, ale generozităţii şi comunicării sensibile, nici nu poţi fi un om adevărat, chiar dacă ai toate averile din lume.
Pentru sufletul naţional, lucrurile sunt însă mult mai complicate. Intervin aici: tradiţiile, istoria şi nu în ultimă instanţă credinţa religioasă a majorităţii. De multe ori am spus cât de mult apreciez protestantismul, pentru că le-a indus credincioşilor protestanţi ideea mântuirii prin succesul personal în ACEASTĂ viaţă, nu într-o ipotetică existenţă post-mortem, aşa cum face ortodoxia noastră. Ortodocşii par să îşi permită să fie leneşi ori egoişti, lăsând parcă pe viaţa viitoare această desăvârşire lăuntrică pe care ar trebui să o parcurgă aici, în această existenţă, acum, în propriul lor prezent.
Cât despre tradiţii, ce să mai spunem! Românii s-au desprins prea repede şi au dispreţuit prea uşor modelul tradiţional de tip rural al relaţiilor familiale şi sociale, un model care cultiva un suflet cuviincios şi care promova un respect clar pentru ierarhia valorică. Urbanizaţi în viteză şi neadecvat, românii s-au trezit, în perioada interbelică de exemplu, că au dezvoltat un model extrem de pernicios, pe care G.M. Cantacuzino, mare arhitect şi gânditor al epocii, îl numea cu amărăciune modelul mitocanului, şi despre care credea că va infecta societatea românească în întregul ei, ceea ce s-a şi întâmplat.
Mitocanii de azi sunt foşti ţărani, se doresc orăşeni, dar accesul la cultura urbană este pentru ei dificil, dat fiind că nu îl cunosc sau nu îl respectă. Este mai mult un model al unei mahalale perpetue. Oameni cu suflet brutal, care nu au nici un respect pentru reguli. Mizeria pe care o produc este inevitabil urbană, fără a deţine însă secretul modelelor de adevarată urbanitate, care să le impună rigoare, curăţenie, politeţe, într-ajutorare. Pierduţi între sat şi oraş, într-o permanentă tranziţie de la rural la urbanitate, ori, mai nou, de la comunism la capitalismul postmodern, românul de azi, (chiar el şi nu neapărat bietul ţigan devenit brusc rrom!), sperie peste tot unde se duce, prin apucăturile lui grobiene, prin lipsa de respect, prin insalubra sa inserţie în civilizaţia severă a Occidentului şi, mai ales, prin incapacitatea de a se lăsa educat. Sigur că există şi excepţii, slavă Domnului! Dar ştiţi cum se spune: excepţia confirmă regula.
Cu un astfel de suflet, lipsit de educaţie, de cultură şi de repere, românii intraţi în Uniunea Europeană speră să îi păcălească pe toţi, dar mă tem că ei vor fi din ce în ce mai mult victimele regulilor unei culturi care se respectă pe sine şi pe ceilalţi, şi a unor modele care nu mai sunt dispuse să accepte să regreseze într-o imemorială grotă a fiinţării. Deci, singura soluţie care ne rămâne este să educăm acest suflet mitocănesc şi să îl transformăm în ceva suportabil, să obligăm şcolile româneşti să îi urbanize pe copii înainte chiar de a-i învăţa alfabetul, să le educe sufletul pentru respectul de sine şi al celorlalţi, ca şi în spiritul demnităţii personale şi al demnităţii naţionale. Fără acest efort conjugat, vom deveni un fel de figuri anacronice, cu un comportament “preistoric” într-o Europă pentru care sufletul şi cultura contează mai mult decât funcţia şi averea, adică exact invers decât este acum la noi!