MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

June 8, 2016

NOUL MEU EDEN

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 6:58 pm

Parcă cerul a căzut și s-a umplut de libelule,
așa cum în epoci de jale
se umplea de lăcuste.
Cine sunt cei care-ar vrea să mă muște,
să fure,
să-mi ia merele din Eden,
ori să urle că florile mele nu au polen?
Sunt dușmani ori prieteni,
pregătiți să mă umple de vini,
să-mi ofere bogata coroană de spini,
ca și cum ar fi piepteni?
Sunt din nou la fântâna cu apa cea vie,
liberă de ierburi și broaște.
În jurul meu, mulți pupă moaște
și le cred Dumnezeu,
dar eu știu că-L port pe El sub coaste,
în inima fragilă
și plină de milă.
Sunt mai frumoasă ca oricând,
mai tăioasă,
mai pură ca o floare,
mai plină de miere și gând,
de măreția firii.
Dezlegată de orice povară,
tămăduită de dorul de țară,
mă-nfior cu fervoare
de dumnezeirea Iubirii.

metsa-eden

Advertisements

May 22, 2016

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:59 pm

Am pământ în plămâni
și inima plină de crengi răsucite în sus.
Pașii mei sunt încă stăpâni
peste zori și peste apus.
Mi-e cântecul mai lent și mișcarea aproape fetală,
existența aceasta domoală
e ca o halucinare a minții.
E ca atunci când ești adolescent și-ți minți părinții,
care nu știu că tu faci o greșeală.
Mă mai feresc și-acum de Dumnezeu
și mi-e frică,
nu pentru o greșeală mică, pe care o repar cu-o simplă remușcare.
mi-e frică pentru această floare
din pieptul meu,
păzită de coaste ca de un gard înghimpat.
Mă rog să recapăt tot ce-am aflat,
tot ce-am iubit,
tot ce s-a dus.
Mă ridic pe vârfuri spre cuvântul nespus,
până la îngerii cei mari
și-i fac să se uite la mine.
Mi-e soare și mi-e bine în vis,
dar vreau lumină în realitate,
să o ating și s-o tocesc în coate,
s-o gust,
s-o îmbrac,
să o sorb.
Din ochiul meu, deseori orb,
curge o lacrimă albastră.
Ferește-mă, Doamne, de năpastă,
de boală și de singurătate.
Te rog, ține la Tine cuiele ce mi le vor bate
în lemnul crucii din gând.
Iubește-mă cu muguri și ține-mă aproape,
peste ape
călcând.


purple

May 21, 2016

SPIȚĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 9:50 pm

Eu vin din oameni frumoși,
mă trag din sânge curat,
din ombilic neprihănit,
de împărat.
Cu strugurii am stat la copt,
cu mierea m-am dospit,
mi-e râsul moale ca untul
și destinul nedușmănit.
Când am coborât din materna caleașcă,
am văzut o mână zeească,
care-mi ținea crugul de cer,
ce mă hrănea.
Împărăteasa mea,
când mi-a dat viață,
mi-a albit duhul până dimineață
și mi-a curățat viitorul
de plante otrăvite,
așa cum țăranul plivește ogorul.
Nu m-a lăsat să fiu viciată ori strivită
de vreo neașteptată jivină,
nu m-a lăsat să cuvânt la întâmplare
când voi fi mare.
De-aceea mă aplec mereu spre rădăcină,
că e măreață și împărătească,
și a făcut în mine loc
pentru povestea lumească
a muntelui meu de noroc, plin de grote și de fiare.

E atâta lumină în această chemare,
încât viața mea
pare mai degrabă legată de singularul soare
decât de forfotitorul pământ,
așa cum glasul meu nu ține de gură
ci de cuvânt,
de puterea lui mistuitoare si grea.
Dă-mi, Doamne, înapoi
împărăteasca mea mirare
și lasă-mă
să cânt!

38f3466214fade4bd79d83eca6aac050

May 11, 2016

MĂR ȘI ADEVĂR

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:39 am

Mi-e poftă de mere,
de fructele brute, neîncepute,
de mărul din paradis.
Dumnezeu mi-a promis
că mă lasă să gust
și din fructul îngust al durerii.
pentru ca apoi să simt dulceața mierii
din fructul cel plin.
Numai că am adormit în pelin
și m-am curățat de veninul dintâi.
Tu ai vrut să rămâi
dincolo de poarta de fier,
sub blestemul stingher
al celui rupt de arcă.
Parcă
te auzeam cum mă strigi,
cum îmi spui
cuvântul nimănui
și n-am întins inelul să te iau din infern.
Tu ai rămas etern
dezlipit de crudul adevăr strâns în măr.
Numai eu am simțit
cum mă prinde îngerul de sus
și-mi lasă gândul smerit
dar ochiul greu de lumină.
Cândva, într-o grădină
te-am găsit.
Tu n-ai știut să muști din mărul vieții
și-ai pierit.
Eu am rămas grea în dimineață
și am văzut
cum lumea se umple de ceață.
Mie mi s-a dat nemurirea
la schimb
cu acest nimb,
dar tu,
iubirea mea,
ai rămas doar o stea.

red-apple-temptation-sanjay-nayar

May 3, 2016

NOUL IERUSALIM – parabolă (reeditare)

Filed under: Literatura,Naratiune,Parabola — Maria Barbu @ 9:11 pm

Aurel Dohotaru, fost secretar de stat în guvernul României, actualmente om de afaceri independent, tremura de frig în timp ce închidea portiera mașinii sale, pe care o lăsa în parcarea de la aeroportul internațional Henri Coandă din București.
Deși mai era foarte puțin timp până la sărbătoarea Paștelui ortodox, era o vreme rece, mohorâtă și ploioasă, spre deosebire de alți ani când, la sfârșitul lui aprilie, era frumos și însorit.
Aurel încălțase o pereche de pantofi noi și îl dureau degetele de la picioare, mai ales la piciorul drept, pe care și-l paradise în adolescență, când mersese ca nebunul cu motocicleta BMW care-i aparținea tatălui său, mare polițist la vremea aceea. Nici pardesiul, abia cumpărat de la un boutique de mare firmă, nu-i convenea, parcă ar fi fost al unui străin, pentru că încă nu mirosea a el, adică nu avea aroma aceea de mosc și vetiver, care-i plăcea atât de mult.
Abia ajunsese Aurel Dohotaru în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Era nerăbdător să-l revadă pe vechiul său prieten, Sakis Antonopoulos, pe care-l știa de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care românii îl aveau cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă Aurel si-a dat seama că sumele care le reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul copilăriei lui Aurel, un cartier destul de rău famat, pentru că era cam plin de țigani și mitocani! Era o nemernicie că se putea întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți crezuseră că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vor deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar au aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luau masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziunea națională, unde le plăcea amândurora să meargă și să mănânce somon cu sos de piper verde!
Aurel Dohotaru ținea la Sakis ca la un frate, îl dusese în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcuse să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luase în Delta Dunării și-l făcuse să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Lui Aurel ii era drag Sakis pentru că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii români, care, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis Antonopoulos rămânea pentru Aurel un reper al prieteniei și știa sigur că dacă avea nevoie de ceva, putea să-l sune și acesta l-ar fi primit fără discuție în casa lui din Atena, sau putea da o fugă la Londra să se întâlneasca urgent cu John Dewey, bancherul lui Sakis, un englezoi simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii.
Dar acest John avea ceva sânge românesc credea Aurel, tot așa cum Sakis credea despre acelasi individ că are sânge grecesc! Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-si rudele engleze ortodoxe fără să vrea!
Ajunși la vin și cafele, Aurel și Sakis și-au dezlegat limbile și au răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile lor le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni Europene.
Vorbind pe îndelete, au ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon? întrebă Sakis.
– Da, de ce întrebi asta? se miră Aurel.
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu, se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară! răspunse Sakis cu convingere.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, pe locul lui adevărat și să fie Al Treilea Templu, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el! comentă oarecum zeflemitor Aurel.
– Băi, eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă pare ca nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la viciile bogaților. Cum de tolerați toate astea?
– Ei, sunt așa numai popii cu funcții înalte, că sunt și preoți sărmani dar cu har o grămadă. Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Dar lasă, că și la voi e tot cam așa, cu autocefalia!
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta, Doamne ferește! Credeam însă că Biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, Casa poporului sau Parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această țară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
S-au ridicat tăcuți de la masă după ce au plătit nota și parcă și Aurel și Sakis erau storși de energie.
S-au dus la hotel pe jos, au mers fără să spună nici un cuvânt, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, iar în holul hotelului s-au despărțit cu o îmbrățișare blândă.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine, Aurel!

big_exterior solomon_temple

April 25, 2016

PAȘTE FERICIT! – parabolă

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:38 pm

Adriana Costa era o femeie trecută de prima tinerețe, foarte frumoasă însă și de o bogăție intelectuală care o făcea să radieze, pur și simplu. În centrul universitar lusitan de tradiție, unde Adriana preda Istoria religiilor, își făcuse foarte repede și nume și renume, căci era adorată de studenți pentru uriașele ei cunoștințe în materie religioasă dar și pentru excepționala și foarte originala sa abordare, făcându-i pe tineri să simtă că abia după cursurile Adrianei Costa puteau înțelege cu adevărat ceva din ce înseamnă religia, Biserica ori credința și puteau spune că se simt cu adevărat liberi în relația lor cu Divinitatea.
Avea femeia asta o asemenea aură și o asemenea ușurință în a vorbi despre religie ori despre Dumnezeu, încât îți dădea impresia că s-a conversat cu Dumnezeu Însuși, care i-ar fi dezvăluit, ei și numai ei, toate adevărurile lumii, iar ea avea talentul și abilitatea de a picura aceste adevăruri, ușor și subtil, picătură cu picătură, în mintea și în sufletul tinerilor.
În primăvara acelui an ajunseseră la curs chiar la iudeo-creștinism și Adriana avea atât de multe lucruri să le spună și din cărți, dar și din experiența personală, încât studenții ei nici nu se mai îndurau să plece din amfiteatrul destul de întunecat și rămâneau mult peste limita orară a cursului, căci, fiind ultimul curs de după-amiază, stăteau fără grijă că-i va forța cineva să elibereze sala.
Era în anul acela de grație, 2013, o primăvară atât de parfumată, atât de îmbătătoare și atât de solicitantă pentru simțuri, încât cu greu se puteau struni ca să țină toate regulile perioadei din apropierea Paștelui, care, pentru acea comunitate universitară creștină, era cea mai importantă sărbătoare din calendarul religios.
Într-o după amiază, când urmau să intre peste puțin timp în săptămâna patimilor, după ce-și terminase cursul, văzând că studenții nu se îndurau să plece, Adriana se apucă să le povestească ceva despre ea, misterioasa ființă care poposise pe meleaguri lusitane când era deja adultă și se căsătorise aici, dar care provenea de fapt de undeva din Estul ortodox european.
Când Adriana se apucă de povestit, lumina se filtra delicat prin perdelele amfiteatrului, creînd o atmosferă specială, ca de invocare, ca de miraculoasă reînviere a trecutului.
Vocea Adrianei, profundă și caldă, fără nici un fel de stridențe, curgea onctuoasă sub bolțile sălii, în timp ce studenții o ascultau fascinați, ținându-și parcă respirația.
„Cand eram copil, în mijlocul comunității iudeo-creștine în care m-am născut și am crescut, undeva pe lângă granița cu Rusia, într-o țară latină înconjurată de țări slave, îmi era de fiecare dată ciudă că Paștele evreiesc, Pesah, era mereu înaintea Paștelui ortodox, dar uitam repede ciuda atunci când mătușile mele și toți vecinii evrei mă copleșeau cu daruri și cu minunata pască azimă, pe care o mâncam fie așa, goală, fie cu lapte ori cu supă. Și ce grozavă mai era!
Familia mea era o familie mixtă, de creștini în majoritate dar aveau și evrei, care se asociaseră firesc cu rudele creștine, căci după un botez de fațadă, continuau să-și țină și sărbătorile evreiești, fără nici o temere și fără să aibă vreo problemă cu creștinii. Dimpotrivă, noi îi iubeam cu toții pe evreii noștri, care erau și buni și generoși și mereu zâmbitori, semn că se simțeau cu adevărat bine în țara aceea, în provincia aceea, în târgușorul acela.
Revenind însă la mine, când era copilă, știam atunci că după o săptămână doar venea Paștele creștin ortodox, cu ouăle roșii strălucitoare și păscuțele alea divine cu smântână ori cu ciocolată, în care era neîntrecută mama mea.
Eu nu mâncam niciodată miel, dintr-un fel de solidaritate tacită între puiul de om care eram atunci și puiul inocent al oii, sacrificat fără rost, pentru lăcomia evidentă a adulților stupizi. Dar restul bunătăților pascale mă încântau, bineînțeles.
Dar problema mea cea mai adâncă nu era legată de mâncare, ci de semnificația mistică a Paștelui creștin, căci pe cel evreiesc îl înțelegeam perfect, era simplu și logic. Paștele creștin însă mă înspăimânta de fiecare dată, căci nu vedeam nici logica trădării, nici pe aceea criminală a răstignirii și, Dumnezeu să mă ierte, nici pe aceea a Învierii.
Ceea ce mă deruta însă total, era faptul că adulții nu-și puneau nici un fel de întrebări și acceptau toată narațiunea religioasă și tot ritualul ca și cum ar fi fost cele mai mai simple și mai naturale și mai logice lucruri din lume.
Nu știu ce anume s-a întâmplat însă în primăvara anului în care urma să împlinesc paisprezece ani, pentru că a fost prima și de fapt singura oară când pur și simplu nu mi-am pus nici un fel de întrebări și am făcut exact ca adulții, care se duc la biserică și ascultă ce spune preotul și participă la tot ritualul ca și cum ar fi o parte normală a acestuia, fără să aibă nici o urmă de îndoială, nici un fior și nici o dilemă mistică
Cred că a fost primăvara în care s-a manifestat plenar triumful feminității mele în forma lui de comuniune mistică. Mă simțeam bine să fiu cu fetele mai mari și cu tinerele femei acolo, în biserică, silueta și învolburarea sângelui îmi spuneau că așa trebuie să fac și că așa este perfect.
De acel Paște am purtat pentru prima data dresuri subțiri, eram o domnișoară, mă simțeam la fel de înflorită ca o magnolie și aveam nevoie să împărtășesc asta cu toți ceilalți, iar sărbătoarea Paștelui a venit exact în acel moment când simțeam că trebuie să fiu cu ceilalți, să fac ce fac și ceilalți, să mă contopesc în acea durere și apoi în acea lumină a Învierii și am făcut asta cu toată ființa mea.
M-am simțit bine, dar după noaptea de Înviere, m-am simțit oarecum extenuată psihic, stăteam și mâncam și parcă nu puteam formula cu adevărat nici un gând.
A fost prima și singura mea sărbătoare de Paști trăită în acest fel. În anul următor, crezând că deja mă incadrasem perfect în comunitatea așa zișilor credincioși și credincioase, mama mea m-a întrebat:
– Ce faci, puiule, nu te duci și tu săptămâna asta la denii? Parcă ți-a plăcut anul trecut să te duci la biserică și să treci pe sub aer?
– Pe sub ce? Fii serioasă, mamă, crezi că mor de plăcere să le miros picioarele vecinilor noștri? Doamne ferește!
– Cum așa? Chiar așa de silă ți-a fost anul trecut și nu ai spus nimic?
– Nu, anul trecut nici nu mi-am dat seama, eram prea preocupată să fiu ca toate celelalte fete și mi se părea că sunt perfectă acolo, cu toată lumea, dar acum nu mai simt asta. Cred că anul trecut aveam o problemă hormonală care s-a exprimat religios, dacă pot spune așa.
– Vai de mine, puică, dar ce importantă ai devenit tu în doar un an? Să știi că nu e chiar bună atitudinea asta disprețuitoare a ta!
– Dar nu e nici un dispreț, decât eventual la adresa mea, nu la adresa celorlalți. Eu nu-i judec pe ceilalți că fac ceea ce fac. Îți spun doar de ce eu nu mai pot să fac ce am făcut anul trecut, atâta tot.
– Bine, fată dragă, cum vrei tu!
Cu aceste cuvinte, mama mea încheie o discuție care devenea neplăcută și chiar periculoasă pentru ea, care nu era înarmată nici cu argumente logice și nici teologice.
Așa au trecut anii și eu am rămas doar cu plăcerea dulciurilor de Paște și cu bucuria Luminii de la miezul nopții de Înviere, când, nu știu de ce, mi se întâmplă să mă emoționez până la lacrimi. În fiecare an, fără excepție.
Persista atunci pentru mine îndoiala că trăirea mea mistică e cu mult prea mult emoțională, dar am dezvoltat și căutarea rațională care duce către înțelegerea fenomenului religios pe de o parte și a trăirii mistice, pe de alta.
Am descoperit, după multe cărți parcurse și după multă experiență personală, că trăirea mistică este inerentă naturii umane, ea activează Dumnezeul din noi, Cel cu care ne naștem și pe care îl purtăm perpetuu, toată viața, în timp ce dimensiunea religioasă este oarecum artificială, religia fiind o chestiune făcută intenționat și care exprimă mai mult dorința de dominație și de putere decât credința adevărată.
De aceea probabil că am dezvoltat o rezervă față de biserică și de ritualul pe care „credincioșii” îl primesc fără să gândească, făcând o distincție clară între aceasta și credința adevărată, trăirea intensă emoțional care ți-L revelează pe Dumnezeul tău lăuntric. Iar această trăire mistică intensă îmi apare mereu în noaptea de Înviere, de fiecare dată, cu acea emoție gravă, plină, care-mi cotropește ființa.
De aceea și pot să spun, de fiecare dată, din toată inima, Paște fericit!”
Adriana Costa tăcuse, își terminase povestirea, dar continua să stea nemișcată, cu coatele pe catedră. Studenții nu mișcau nici ei, în nici un fel.
Era o liniște mai mare decât într-o biserică și aveau cu toții sentimentul că fuseseră părtași la o taină adâncă, la o revelație pe care nimeni, niciodată și-n nici o împrejurare, nu le-o mai împărtășise.

12928390_1734007076880586_1071920088626776717_n

February 10, 2016

DORINȚĂ NESFÂRȘITĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 8:25 pm

În întreaga regiune alpină nu întâlneai un mai mare înțelept și un mai strălucit matematician decât Arthur Silvestrini, descendent, spun gurile rele, al unui cândva  celebru astrolog de la curtea regilor Franței, dar asta era doar o legendă, pe care adeseori el însuși, marele geniu într-ale numerelor, o menționa câteodată, cu un amuzament aparte și cu un zâmbet abrupt în colțul gurii.
Geniul alpin, cum îi plăcea să se autodefinească, era un bărbat înalt de aproape doi metri, osos și cu o expresie de vultur pe figura aspră, cu trăsături de muntean care nu cunoaște civilizația. Marele matematician se și lăuda cu genele lui alpine și spunea că specia extraterestră din care provine are genele mai tari decât pământenii obișnuiți.
Planeta sa erau munții Alpi, pe care-i cunoștea foarte bine, căci vara făcea lungi drumeții, iar iarna schia neobosit, în ciuda vârstei sale, care de altfel nu se vedea deloc pe trupul masiv al profesorului. Arăta oricum cu vreo 30 de ani mai tânăr decât era în realitate!
– Îmi funcționează creierul mai bine când e hiperoxigenat, am nevoie de munte, nu pot să trăiesc altfel și nici să gândesc. Cred că toți oamenii ar putea fi geniali dacă ar avea creierul foarte bine oxigenat! spunea râzând cu poftă genialul Arthur Silvestrini.
Râsul îi dezvelea dinții mari, cu canini foarte ascuțiți, ca la fiarele adevărate. Culmea era că genialul matematician semăna cu mult mai mult a țăran de munte alpin decât cu un savant școlit la cele mai strălucite și renumite universități din lume.
– Numai funcționarii mediocri seamănă a „intelectuali”, măi copii! le declară ritos Arthur Silvestrini studenților săi.
– Cum așa, dom’ profesor?
– Uite-așa! Gânditorii adevărați arată fiecare extrem de special, de personal, nu sclivisit, cu freză pe-o parte și cravată colorată cum au tolomacii ăia făcuți la ștanță! Ăia sunt toți la fel, roboți cu pretenții și fără creier, hahaha!
Studenții se amuzau, dar aveau grijă ca nu cumva să apară în fața genialului profesor cu aspect din acela de android, adică nu veneau îmbrăcați după moda birourilor și nici nu făceau paradă de urbanitatea lor exagerată. Dacă ura ceva cu adevărat pe lumea asta, Arthur Silvestrini îi ura pe așa-numiții metrosexuali, adică masculinii obsedați de modă ca niște pițipoance, căci bătrânul gânditor era convins că preocuparea fundamentală a unui intelectual adevărat este să-și muncească mintea și nu să-și asorteze fundul, cum spunea el.
Era în apropierea Paștilor din anul 1991, când genialul Arthur Silvestrini împlinea chiar 91 de ani și era atât de preocupat de numere și semnificațiile spirituale ale acestora dezvăluite de formule matematice, încât umbla ca un bezmetic, nu mai dormea, nu mai mânca la timp, aproape nu se mai îngrijea.
Părea obsedat să descopere acea formulă matematică, acea combinație de numere, acel cod care tradus în cuvinte se numește Dumnezeu și acestui scop îi dedica întreaga sa genialitate și energie.
– Și ce-o să faci când o să-l decodifici pe Dumnezeu, bunicule? îl întrebă nepotul său de 13 ani, cel mai mic dintre nepoții săi, născut de fiica sa cea mai mică, rod al bătrâneții sale, și singurul care părea să-i fi moștenit preocupările și poate chiar genialitatea.
– Richard, când o să-l decodific pe Dumnezeu, o să pot înțelege universul și ființa și tot ce este în această lume și în alte lumi posibile.
– Adică o să-ți îndeplinești dorința ta nesfârșită de a cunoaște, dar alți oameni, bunicule, dacă ar avea acces la codul lui Dumnezeu, ar putea să-și îndeplinească cine știe ce dorințe criminale, nu-i așa?
– Dragul meu, oamenii obișnuiți în general își îndeplinesc dorințele, inclusiv pe cele criminale, pentru că nu sunt atât de evoluați încât să-și reprime dorințele primitive și să caute să-și împlinească dorințe superioare, spirituale de exemplu.
– Vai, bunicule, tu vorbești despre oameni cu un dispreț implicit, de parcă ar fi viermi, nu ființe cu conștiințe.
– Ce bine ar fi dacă la toți oamenii ar fi active aceste conștiințe, dar conștiința, Richard, este știință, cunoaștere adică, conjugată cu credință, de aici derivă și acea particulă „con”, care înseamnă împreună. Ori, din păcate, prin cine știe ce eroare de programare, oamenii au ieșit defecți și nu-l pot reflecta clar pe Dumnezeu, deși codul divin este înscris și în ei înșiși.
– Poate că oamenii simpli dar curați, puri, au acces la acest cod divin nu prin intermediul numerelor, cum vrei și poți tu, ci, așa cum „văd” orbii, prin ceva informal, inefabil, nu crezi?
– Hmm, nu e rea deloc ideea ta. Mă gândesc că acest cod numeric divin are și expresii alternative, așa cum este lumina, care este și undă și corpuscul. Deci acest cod numeric ar putea fi un cod muzical, așa numita muzică a sferelor, ori un cod cromatic, ori o expresie de altă natură, poate afectivă, da, da, cred că este posibil.
– Și totuși, până la urmă, în esența lor, toate aceste expresii sunt tot numerice, pentru că sunt vibrații, iar vibrațiile se decodifică tot matematic. Numai tu ai dreptate, bunicule, când spui că tot ce există, și Dumnezeu însuși, sunt expresii ale unor coduri numerice. Aha, oare de asta au început să fie puse coduri numerice la toate alea, oameni și obiecte, ca să-l imite pe Dumnezeu?
– Să știi că nu m-am gândit la asta, dar este extrem de interesantă abordarea ta. Acum, lasă-mă singur, Richard, pentru că simt că mă apropii de Lumina Primordială, de Numărul Divin!
– Așa să fie, bunicule. Și ai grijă cum îți formulezi dorința ta nesfârșită, ai grijă, atunci când îl decodifici pe Dumnezeu!
– O să am, Richard, o să am!
Puștiul ieși gânditor din imensul birou al bunicului său, ca dintr-o grotă de cărți și păși gânditor, mergând pe cărarea ce ducea de la casa genialului Arthur Silvestrini spre una din pădurile alpine din apropiere.
Richard era atât de atent la meandrele gândurilor sale, încât era gata să se împiedice de doctorul Meuron, care se grăbea, cu pași mari, spre reședința Silvestrini.
– Bonjour, docteur! Îmi cer scuze că nu am fost atent, sper că nu v-am lovit.
– Nu e nici o problemă, Richard, nici eu nu eram atent. Mă grăbesc să merg la domnul profesor Silvestrini, pentru că am primit un telefon urgent de la mama ta, care mi-a spus că domnul profesor este încuiat în biroul său și că se aude de acolo cum geme fără oprire.
– Nu se poate, abia m-am despărțit de el și era în stare perfectă, probabil că scoate cine știe ce sunete în timp ce umple tablele cu formulele lui fascinante. E pe cale să-l găsească pe Dumnezeu într-o formulă matematică, să știți! îi spuse Richard doctorului Meuron.
– Și totuși, hai să grăbim pasul spre casă, să vedem ce se întâmplă acolo! răspunse doctorul.
Richard era nu doar nepotul preferat al bunicului său, dar părea să fie, într-un fel destul de straniu, aproape o clonă a acestuia. La fel de înalt și osos, la fel de expresiv, numai că Richard, la cei 13 ani ai săi, arăta poate cu câțiva ani mai mare, dar era un adolescent blond, cu ochi mari și albaștri, în timp ce genialul său bunic era aproape brun, numai ochii săi verzi, ca veninul de șarpe, îl salvau de la a fi smead de-a binelea.
Mama lui Richard era a cincea și cea mai mică dintre fiicele profesorului și nu fusese căsătorită niciodată. Rămăsese gravidă încă din timpul liceului și nimeni, dar absolut nimeni din familie, nu a reușit să afle cine era de fapt tatăl băiatului său. Nici măcar preotul nu a reușit să-i smulgă această mărturisire, cum nu a reușit nici vestitul psiholog elvețian chemat în ajutor de celebrul Arhur Silvestrini pentru fiica sa preferată.
Richard primise explicații hazlii despre originea sa supranaturală, ca și cum frumoasa sa mamă ar fi fost lăsată grea de vreun preaputernic duh alpin, cum sunt atâtea prin pădurile acelea.
Oricum, Jeanette, căci așa o chema pe mama lui Richard, a rămas lângă părinții săi, abandonând orice ambiții academice, iar după moartea mamei sale, adorata soție a profesorului Silvestrini, ea a fost cea care a preluat conducerea uriașei reședințe familiale, care nu se limita doar la reședința propriu-zisă ci avea și construcții dedicate oaspeților, adică mai ales studenților care veneau în grupuri mari să stea alături de marele profesor în convorbiri care durau zile întregi, așa că aveau asigurată pensiunea acolo, pentru indiferent cât voiau să stea.
Deasemenea, într-una din curțile ”castelului”, cum spunea în glumă Richard, erau și vreo trei-patru mașini, mereu la dispoziția membrilor familiei sau a oaspeților care se perindau permanent pe acolo.
Doctorul Meuron o luase cu mult înaintea lui Richard și pătrunse pe poarta mare, urcă scările și intră în vastul apartament al matematicianului.
Jeanette îl însoți până la ușa biroului, din care însă nu se mai auzea nici un sunet. Îl strigară și unul și celălalt pe profesorul Silvestrini, rugându-l să deschidă ușa, care era încuiată pe dinăuntru.
Cum nu primiră nici un răspuns, Richard, ajuns și el în fața ușii, se repezi pe scări în jos, ca să aducă cheia de rezervă și poate și vreo bucată de ceva care să-l ajute să deschidă ușa forțat, dacă era nevoie.
Cam la soluția asta s-a și ajuns până la urmă, pentru că nu se putea face nimic cu cheia de rezervă, atâta timp cât pe interior mai era o altă cheie în broasca ușii.
Deschiseră cu forța și, spre marea lor stupoare, profesorul Silvestrini nu era absolut nicăieri. În timp ce dădeau telefon la poliție, de undeva de dincolo de curtea reședinței, dinspre pădure, cineva striga, aproape urla, că l-a găsit pe profesorul Silvestrini.
Au dat fuga să vadă ce și cum și îl văzură pe bătrânul geniu zăcând în poziție fetală la intrarea într-o grotă din apropiere, cu mâinile împreunate a rugă.
Între timp, Richard putuse să vadă, pe una dintre imensele table negre din biroul bătrânului, un nucleu spectaculos de formule matematice, care parcă emanau o energie aparte.
– L-a găsit pe Dumnezeu, bunicul l-a găsit pe Dumnezeu! murmură băiatul.
Nu mai spuse nimănui secretul care-i fusese împărtășit, dar își notă cu grijă formula, înțelegând că bunicului său îi fusese împlinită dorința nesfârșită de a cunoaște Totul, de aceea, credea Richard, putuse să dispară din camera de studiu, poate dematerializându-se și rematerializându-se în pântecele alpin pe care-l iubise așa de mult.
Oricum, poliția nu a găsit nici o explicație pentru cele întâmplate, iar moartea bătrânului matematician a fost declarată, bineînțeles, moarte naturală!

numerology_1

January 21, 2016

LABIRINT

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 3:17 am

Mica urbe era adormită sub soarele de august. În partea asta de țară, verile nu sunt neapărat toride, dar e o căldură din aia grea, ca o sferă enormă răsturnată peste oraș. Totul e cald și somnoros, lent și parcă moale, viața însăși se prelinge ca o miere consistentă, alunecând încet, onctuoasă și dulce.
Lângă opulenta reședință a avocatului Herea se află o altă casă splendidă, cu un destin cel puțin straniu. E o casă albă și foarte mare, cu uși și ferestre negre, făcută cumva în stil colonial, foarte neobișnuit în zonă, dar ceea ce o face absolut unică este grădina, concepută de un jardinier francez, adus special de primii proprietari ai casei, care aveau șapte copii, șase băieți și o fată, care se făcuse de o frumusețe neverosimilă la vârsta adolescenței.
Cum grădina casei era construită ca un labirint, frumoasa fiică se așeza exact în centrul acestuia, tolănită pe un fotoliu luxos și aștepta ca frații săi să reușească să ajungă la ea. Mai târziu, frații și-au adus și prietenii, iar prietenii lor i-au adus pe alți prieteni și drumul prin grădina labirint, până la frumoasa așezată în centrul grădinii, dura ore și ore, de multe ori prinzându-i noaptea pe băieții care încercau, chiar și la lumina lunii, să găsească drumul prin acel desiș demențial.
Din păcate, joaca s-a transformat în tragedie și chiar în mai multe tragedii, căci unii dintre băieți nu au mai ieșit niciodată vii din labirintul grădinii. Peste mai mulți ani, chiar frumoasa fată avea să moară de o tuberculoză netratată la timp și casa a fost vândută și revânduta de mai multe ori, până când nimeni nu a mai vrut să o cumpere, căci întotdeauna labirintul din grădină făcea noi victime.
Era un labirint blestemat, iar casa a rămas pustie și s-a ruinat din cauza lui, căci nimeni, absolut nimeni, nu mai avea curaj să intre acolo.
În timpul nopților de vară se auzeau sunete ciudate din labirint, ca niște gemete surde ale unor oameni chinuiți într-atât încât obosiseră de moarte și se stingeau acolo lent și inexorabil.
Spre toamnă, domnul avocat Herea a fost angajat printr-un intermediar să consilieze un notar pentru a face actele de cumpărare a acelei case stranii și până în ultimul moment nu a avut habar cine erau cei care deveniseră noii stăpâni ai casei cu labirint blestemat.
Când a coborât din mașină în piața mare a târgului medieval, unde-și dăduse întâlnire cu noii proprietari în persoană, domnul Herea fu șocat să vadă că era vorba despre un bătrân țigan, care se prezenta ca fiind bulibașa unui trib țigănesc care se aciuase de multe zeci de ani pe dealul din partea de răsărit a orașului.
Acum erau foarte bogați, căci Banca Națională le cumpărase gălețile pline cu monezi de aur și cu cine știe ce alte obiecte, toate făcute din aur. Erau putred de bogați, cum se spune pe aici. Dar erau și un neam de oameni frumoși, cu femeile înalte și blonde cu ochi negri și cu bărbații șateni cu ochii verzi.
Avocatul dădu mâna cu bătrânul bulibașă, care era un om educat și înțelept, cu maniere demodate dar ireproșabile. Omul emana un miros de chihlimbar încins la soare, de iarbă uscată ori de fum fîn și era extraordinar de curat îmbrăcat, chiar elegant, ca un personaj de film aproape.
– Cum de ați avut curaj să cumpărați casa asta, despre care știți că se spune că e blestemată, mă rog, nu casa în sine, ci grădina, labirintul?
– Mie nu mi-e frică de nimic și de nimeni, domnule avocat!- răspunse bătrânul bulibașă, răsucindu-și mustața lungă și trăgând cu nesaț dintr-o pipă prețioasă, în care ardea un tutun extrem de aromat.
– Dar știu că dumneata ai copii și nepoți, cum veți face să locuiți acolo și să folosiți și labirintul, căci nu se poate ajunge la curtea mare cu pășune din spate decât dacă treci prin labirint și știu că voi aveți și cai din ăia scumpi, care au nevoie de pășune proaspătă. Știu chiar că sunt acolo în spate niște grajduri foarte dichisite.
– Păi tocmai caii ăștia reprezintă curajul nostru, domnule Herea.- răspunse bulibașa, cu glasul calm și ușor răgușit.
– Cum adică, ce secret e ăsta? E o vrăjitorie? – întrebă totalmente surprins domnul avocat Herea.
– Ah, nu, nu e nici o vrăjitorie. Dar caii sunt animale cu un alt fel de deșteptăciune decât a noastră și se orientează perfect prin orice fel de desișuri, păduri, drumuri întortocheate. Noi am și verificat asta, înainte de a ne trimite notarul la dumneavoastră și am reușit să trecem cu toții prin labirint, dar numai călăre pe cal. Așa că ne vom urca pe cai și vom ajunge în grădina mare cu grajdurile din spate. Odată ajunși acolo, vom sparge zidul într-o parte și vom face o poartă, ca să se poată intra direct pe acolo, dar deocamdată vom intra prin labirint.
– Extraordinar, foarte deșteaptă idee!- rosti cu o admirație nețărmurită domnul Herea.
Așa că, în scurtă vreme, toată lumea s-a obișnuit cu casa colonială locuită și nu se mai vorbea despre blestemul labirintului. Se făcuse între timp iarnă, o iarnă din aceea siberiană aproape, cu ger și viscol, ceva cumplit, că nici nu mai puteai să ieși din casă fără să simți că te ia vântul pe sus și te duce la capătul pământului.
Locuitorii credeau că era cea mai cumplită iarnă care se abătuse peste ei, pentru că de vreun secol nu se mai pomeniseră asemenea nămeți uriași și asemenea geruri. Mulți spuneau că au auzit lupii urlând în pădurile din partea de vest a orașului și parcă o insidioasă dar temeinică frică se furișase în sufletele și casele oamenilor.
Nici școlile nu au funcționat în iarna aceea și nici magazinele nu prea au fost deschise. Oamenii făceau cu rândul și încărcau mâncare într-o camionetă și treceau pe la fiecare casă, lăsând câte ceva de mâncare.
Dar în marea lor majoritate erau oameni gospodari, care aveau cămările pline cu cârnați și șuncă, cu dulcețuri și magiun, cu conserve și murături, cu zacuscă și fructe uscate, cu făină și mălai, iar ouă aveau de la găinile pe care le culcușiseră bine ca să nu înghețe. Aveau ce mânca și au reușit să treacă sănătoși și întregi peste iarnă.
La începutul lunii martie a ieșit și soarele și au început să se dezghețe zăpezile alea uriașe. Curgeau streșinile, cădeau țurțurii enormi și oamenii începură să iasă din casă, cu prudență și cu oarecare spaimă, că nu știau niciodată ce putea să cadă de pe acoperișuri, așa că făcuseră cărări pe mijlocul străzilor.
Într-o sâmbătă, pe la prânz, domnul avocat Herea se întâlni pe poteca de zăpadă înmuiată cu preotul paroh din acea parte a orașului. Părintele paroh era un bărbat cam la cincizei de ani, fiu și nepot de preot, un om cu har, care slujea la catedrala din centru, care era de fapt o biserică ortodoxă foarte mare, căreia locuitorii îi spuneau catedrală, ca să facă față concurenței catedralei catolice construite recent, chiar lângă biserica centrală.
Părintele Pintilie fusese foarte gras, aproape obez, cel puțin așa și-l amintea domnul Herea, dar acum părea neverosimil de suplu, deși purta peste sutană un cojoc frumos și bine lucrat, căci omul avea și o tăbăcărie din care scotea bani frumoși, dar o trecuse pe numele ginerelui, ca să nu se spună că popa e bogat.
– Bună ziua, părinte, ce-ai slăbit așa de tare peste iarnă? Ai făcut foame, n-a fost nimeni la biserică? – întrebă cu o veselă ironie domnul avocat.
– Bună să vă fie inima, domnule Herea!-răspunse părintele mucalit. Au fost vreo doi-trei moșnegi și vreo trei-patru babe în iarna astă la biserică, dar mai mult am slujit singur, că eu am ajuns mai ușor de la casa parohială din curte decât putea ajunge la biserică oricine din oraș. Ba chiar am tras la lopată singur, că s-a îmbolnăvit și a murit clopotarul care făcea treaba asta înainte.
– Vasile? Dar ce-a pățit săracul?
Da, Vasile. Nu știu exact ce s-a întâmplat și chiar acum merg acolo să văd ce și cum a fost cu povestea asta, că din câte spune nevasta lu’ Vasile ai putea înțelege că l-a mâncat cine știe ce fiară diavolească pe bietul om.
– Cum adică?
– Apăi, Leana, nevastă-sa, zice că Vasile s-a dus înainte de Crăciun la casa albă a bulibașei să împrumute niște bani, ca să aibă de sărbători, că știți că țiganii au bani mulți și dau cu camătă, parcă ar fi ei jidovii cei noi din târgul ăsta.
– Știu, părinte, că-s bancheri, cum să nu știu.- râse domnul avocat Herea.
– Da, bancheri nu glumă! Și Leana zice că Vasile a luat de la bulibașă vreo două mii de lei și au avut niște sărbători îmbelșugate, dar imediat după anul nou a venit la ei la poartă unul dintre puradeii țiganilor și i-a spus lui Vasile că-l cheamă bulibașa la el. Leana l-a văzut pe ăla mititel zgribulit de frig, că avea pe el doar o cămășuță și-un sumănel rupt și era desculț, ori așa i s-a părut ei. L-a luat pe copil în casă, i-a dat să mănânce mămăligă cu cârnați și o cană de lapte cald, l-a îmbrăcat și l-a încălțat cu haine de la copiii ei iar ăla mic, poate că era extenuat de frig ori se încălzise bine, a adormit la ei pe pat. Femeia nu s-a îndurat să-l trezească și l-a ținut la ei peste noapte.
Între timp, Vasile se dusese la bulibașă și se făcuse noapte afară și se făcuse dimineață și el nu mai venea. Femeia era moartă de grijă. Băiețașul care rămăsese la ei peste noapte s-a trezit, a mâncat, a spus săru’ mâna și-a plecat spre casa cu labirint. Peste vreo jumate de ceas, Leana l-a văzut la poartă pe copil, cărându-l cum putea el pe bărbatul ei, Vasile, care părea leșinat ori beat mort. Leana a vrut să țipe la Vasile, dar a văzut că era bătut și învinețit și nu putea vorbi deloc. I-a mulțumit copilului care a spus că l-a luat pe nenea din nămeții de lângă biserică și a plecat la el acasă.
– Și, ce s-a mai întâmplat? – întrebă cu o nedisimulată curiozitate avocatul.
– Păi, ce să se mai întâmple? Leana mi-a spus că Vasile a zăcut mult și nu a mai putut vorbi deloc și nu s-a mai putut ridica din pat. Peste vreo două săptămâni a murit, dar cum chiar atunci a fost viscolul ăla nebun de nu se putea ieși din casă deloc, femeia l-a îmbrăcat frumos pe bărbatul ei, l-a pus într-un giulgiu făcut dintr-un cearșaf de pat și l-a băgat în zăpadă, chiar în fața ușii, că mai departe nici nu putea ajunge din cauza nămeților cât casa. Când a început zăpada să se topească, Leana a ieșit cu o lopată să-l scoată pe Vasile și să-l aducă la biserică ca să-i slujim și să-l îngropăm creștinește.
– Și?
– Și culmea este că nu l-a mai găsit! Eu de asta mă duc acuma la bulibașă să văd dacă cineva de la ei a luat cumva mortul, deși nu cred că aveau de ce și nici cum să facă asta.
– Bineînțeles că nu aveau cum.
– Bine, părinte, mai vorbim când se curăță cum trebuie zăpada asta. Numai bine!
– Să fiți sănătos!

După vreo lună de zile, când orașul revenea încet la viață după iarna aceea de coșmar, avocatul Herea a fost chemat la procuratură unde i s-a spus că polițiștii au găsit în labirint vreo doisprezece morți. Dar ce era teribil de ciudat era faptul că toți erau îmbrăcați și încălțați cu lucruri noi și înveliți în giulgiu, plus că era evident că fuseseră congelați în zăpadă.
Bulibașa și toți din familia lui au fost cercetați, dar nu s-au găsit nici un fel de dovezi că ar fi fost implicați în această stranie poveste.

Mult mai târziu s-a aflat că toți cei găsiți în labirint fuseseră anterior să vorbească cu bulibașa despre împrumutul de bani pe care-l făcuse fiecare. Nu s-a găsit însă nici o legătură între această vizită și moartea oamenilor, iar locuitorii urbei nu vorbeau decât în șoaptă despre asta, căci nimeni nu avusese curajul să spună la poliție că inșii ăia ajunseseră la casele lor zdrobiți în bătaie sau în alt mod și că de aceea și muriseră.

Nu spuneau nimic nici despre labirint, mai ales după ce auziseră cu toții urlete neomenești dinspre locul acela sinistru!

January 18, 2016

MANUSCRISUL PIERDUT- parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 9:17 pm

În casa enormă a defunctului filosof Edward Kremer era un scandal monstruos, pentru că moștenitorii, veniți însoțiți de avocații lor, au căutat în toată uriașa bibliotecă a maestrului ultimul său manuscris, care propunea o teorie a cunoașterii cu totul inedită, din care Kremer publicase deja câteva capitole ce făcuseră deliciul dezbaterilor mondiale de idei, dar nu-l găsiseră nicăieri.
Acest manuscris era de o importanță fundamentală pentru cunoașterea filosofică actuală și, mai mult decât atât, editorii de prestigiu promiseseră niște sume colosale pentru privilegiul de a-l edita în ediție princeps.
Fiica cea mare a filosofului, Victoria, era căsătorită cu un cunoscut bancher, cu care avea trei copii și era însărcinată cu al patrulea, în ultima lună de sarcină, ceea ce nu o împiedica să urce și să coboare scările care duceau la camera aceea mare de la etajul vilei, în care era biblioteca tatălui său.
Victoria nu era chiar o intelectuală, în adevăratul înțeles al cuvântului, deși făcuse o facultate de ochii lumii, studiind management ori ceva de genul ăsta și-și luase licența cu o lucrare pe care nici măcar nu avusese curiozitatea să o citească după ce-i fusese adusă, deja scrisă, de un amic al tatălui ei, mare specialist în domeniu.
Avea deci o diplomă, dar nu lucrase nicăieri niciodată, căci se măritase rapid cu Hans Goldberg, un bancher foarte bogat, de vârstă mijlocie, care fugise de însurătoare până pe la 45-46 de ani, dar care, atunci când a cunoscut-o pe Victoria, a înțeles că nu mai are nici o șansă să scape din ghearele acestei splendide femei roșcate, cu ochii verzi. Se căsătoriseră rapid dar cu mare pompă și de atunci Victoria îi turna câte un copil din doi în doi ani, cu o precizie matematică.
La căutarea febrilă a minunatului manuscris participa și fratele mijlociu al Victoriei, fiul preferat al tatălui lor, care era un mare filosof în cărți dar un tată plin de defecte în realitate, el neînțelegând niciodată că trebuie măcar păstrată aparența unei iubiri egale pentru copii și-și permisese să-și arate iubirea sa paternă exclusiv față de fiul mijlociu, ignorând-o pe Victoria pentru că era fată și pe fiul cel mic pentru că nu-și amintea, se pare, că și acesta era fiul lui.
Deci favoritul său, Caspar, inventator recunoscut și inginer talentat în aeronave, umbla acum în patru labe, răvășind sertarele cele mai de jos ale uriașelor dulapuri din biroul-bibliotecă al tatălui său, considerându-se de altfel singurul îndreptățit să găsească și să publice lucrarea fundamentală a regretatului său tată.
Caspar nu se pricepea la filosofie în nici un fel și nici nu pretinsese vreodată că s-ar pricepe, așa cum făcuse mereu fratele său mai mic, mereu ignoratul Paul, muzician, aiurit și boem, care nu moștenise practic nimic din rigoarea seniorului.
Toată lumea țipa isteric, uitând cu desăvârșire că mama lor, soția răposatului filosof, zăcea în camera ei cu febră mare, supravegheată de o asistentă lăsată special acolo de medicul de familie, care diagnosticase o pneumonie periculoasă la vârsta ei și mai ales pe fondul unei depresii teribile, de care suferea frumoasa doamnă Kremer după pierderea celebrului ei soț.
Era în toată vila aceea splendidă o asemenea mișcare și un asemenea zgomot ce nu avea nimic din reverența și decența unui doliu firesc după o pierdere atât de importantă, a unui drag membru al familiei. Se pare însă că sumele fluturate de edituri îi făcuseră pe toți să-și piardă mințile, sau aproape pe toți, căci Paul părea că nu e atât de interesat de acest manuscris, ci mult mai mult de sticla de bourbon pe care abia o deschisese.
Paul era un bărbat tânăr, blond și înalt, cu alura tipică muzicienilor, față fină, degete lungi, cearcăne vinete sub ochi, care nu aveau însă nimic a face cu muzica ci mult mai mult cu nopțile nedormite și cu consumul serios de alcool la care se deda Paul, cu o teribilă voluptate.
Suferise ani în șir din cauză că tatăl lui îi ignora existența dar renunțase să mai facă vreun efort în a-i atrage atenția gânditorului său tată ci, susținut de iubirea mamei sale, își îngăduise să facă absolut tot ce-și dorea, și în materie de carieră și în viața personală. De altfel Paul era singurul necăsătorit dintre moștenitorii filosofului, căci frumosul muzician schimba iubitele mai repede decât își schimba viorile.
Caspar însă, marele favorit, era însurat cu fata unui magnat din domeniul automobilelor, avea o reședință somptuoasă în capitală și multe altele prin locuri exotice și se simțea stăpânul lumii, căci puterea banului și a propriei sale minți inventive îi dădea un aer de lider total.
Paul își bău paharul de bourbon și coborî apoi în apartamentul mamei sale, pe care o iubea cu o tandrețe liberă, căci fusese învățat să fie independent și să ofere doar atât cât era autentic în sine, nu din obligație. Se bucură că-și găsi mama mai vioaie și mai liniștită, căci scăpase și de febră și de tuse și urmărea pe tabletă un filmuleț nostim care o făcea să fie bine dispusă.
– Ce faci, dragule? – îl întrebă mama sa pe Paul.
– Bine, mamă, sunt din ce în ce mai uimit de cât de hrăpăreți pot să fie scumpa mea soră și minunatul meu frate. Caută ca nebunii ultimul manuscris al tatei, cică le-au oferit niște editori câteva milioane de euro pe el și au înnebunit amândoi. Ce părere ai tu de asta?
– Ce să spun, dragule, eu îmi cunosc bine copiii și îi știu pe cei mari ca fiind foarte materialiști, ei nu sunt artiști ca tine. Crede-mă că mi-aș dori ca tu să fii cel care găsește manuscrisul ăla, abia așa ai scăpa pentru toată viața ta de stresul financiar, nu crezi?
– Hai, mamă, mă vezi pe mine găsind ceva când caut, ori, și mai rău, atunci când nici măcar nu caut?
Începură amândoi să râdă, mama și fiul ei cel mai mic, singurii, se pare, complet dezinteresați de teribila moștenire a ilustrului filosof.
Paul ieși din camera mamei lui senin și cu un zâmbet ce nu i se ștergea de pe figură. Făcea pași lenti și se gândea: „ce-ar fi, totuși, ca tocmai eu să găsesc acel manuscris?”
Intră în bucătărie, pentru că i se făcuse foame. Bucătăria familiei Kremer era foarte mare, parcă era cea de pe Titanic, spuneau copiii în glumă când erau mici. Avea trei plite și trei cuptoare, cel puțin unul dintre ele fiind complet nefolosit, căci doamna Kremer nu prea mai dădea prin bucătărie de când plecaseră copiii de acasă, iar bătrâna bucătăreasă care lucra la ei de vreo treizeci de ani, nu stătea acolo decât două-trei ore pe zi și gătea puțin.
„Ce-ar fi să-mi pun o pizza la microunde?”, se întrebă Paul, dar căutarea cuptorului cu microunde nu dădu nici un rezultat. Își aminti că mama sa îi spusese cu ceva vreme în urmă că a citit că nu era sănătoasă mâncarea preparată la microunde și Paul bănui că a renunțat la cuptorul respectiv. Scoase totuși o pizza din congelator și aprinse unul dintre cele trei cuptoare electrice. Când deschise ușa cuptorului să pună pizza în el, văzu că interiorul cuptorului era plin cu un teanc enorm de foi, învelite într-o folie de plastic, peste care se pusese o alta, din nu se știe ce material.
Pentru că Paul aprinsese cuptorul înainte să deschidă ușa lui, țiplele care înveleau teancul de foi se încălziseră deja, dar nu foarte tare. Tânărul muzician scoase teancul din cuptor, desfăcu țiplele în care era învelit și văzu cu stupoare că era chiar manuscrisul pierdut al tatălui sau, pe care ceilalți doi frați și avocații lor îl căutau de zor în bibliotecă.
Paul reînveli teancul de foi și merse în camera mamei lui.
– Uite, mamă, ce am găsit în bucătărie, în cuptor!
– Ce e asta? – întrebă doamna Kremer cu o nedisimulată uimire.
– E manuscrisul tatei! Uite-așa! Vezi că Dumnezeu ține cu mine?
– Foarte bine, e foarte bine așa. Te rog ia mașina mea din garaj și du-te la această editură care e notată pe biletul pe care mi l-a lăsat sora ta pe măsuță, încă de ieri, când i-a fost făcută oferta aia mirobolantă.
– Ok, mamă, așa o să fac, spuse Paul și ieși pe ușă.

**

Trecuseră cinci ani de la această zi de pomină și lucrarea fusese publicată, cu un succes fantastic. Practic, filosofia contemporană se reconfigurase odată cu publicarea acestei lucrări și nu numai, căci gândirea filosofică din toate timpurile se dezvăluia acum dintr-o cu totul altă perspectivă.
Paul devenise îngrozitor de bogat odată cu publicarea ultimului manuscris al tatălui său și nu voise să le dea nimic celor doi frați ai săi din uriașa sumă încasată. Ei nici nu aveau nevoie, dar au fost uimiți cu toții de atitudinea lui Paul, altădată atât de generos cu familia.
Victoria născuse al patrulea copil, care avea un handicap sever și încă nu putea merge, deși împlinise deja cinci ani.
Casper supraviețuise unui accident de avion și era fericit că e în viață, iar mama lor, doamna Kremer, era mai sănătoasă și mai strălucitoare ca niciodată.
Paul devenise un muzician recunoscut pe întregul mapamond, dar în faima lui de muzician emerit intervenea mereu faptul că el era fiul tatălui său, ajungând practic să împartă cu acesta posteritatea, ca o mare, uriașă ironie a sorții. Și tocmai el, Paul, fiul ignorat de tată, era cel mai cunoscut dintre copiii tatălui său și Paul se gândea uneori că tatăl său, aflat în rai sau în iad, se răsucea de furie pentru ceea ce se întâmpla, dar nu mai avea cum să intervină în nici un fel în asta.

Destinul era, de data aceasta, cel învingător.

 

October 4, 2015

BĂRBATUL ÎN NEGRU

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:59 pm

Chiar în fața Isabelei stătea bărbatul cu care-și petrecuse mulți ani de viață, iar ea îl privea și nu reușea să recunoască în nici un fel și în nici o trăsătură ființa care-i fusese cândva atât de dragă. Desigur, știa că ceea ce simțise pentru el nu fusese deloc dragoste, ci o uriașă compasiune pentru omul plin de defecte, care-l schilodeau și-l făceau să-și dorească poate să fie om întreg dar să nu poate ajunge niciodată să fie.
Bărbatul acesta era îmbătrânit înainte de vreme, cu obrajii supți și cu ochii pustii. Era îmbrăcat în negru, nu convențional și nici funebru, ci parcă venit dintr-o altă lume, stătea în fața ei ca și când s-ar fi prezentat la judecata din urmă. Drept, țeapăn aproape, fără nici o tresărire și fără nici o expresie, bărbatul în negru era într-un anume fel fantoma bărbatului ei, a celui cu care-și făcuse copiii și în care crezuse o vreme că i-ar putea fi un partener și un apărător pe drumul greu și periculos de pe muntele vieții.
Nu se gândise niciodată înainte la bărbatul ei ca la o persoană aflată în afară ființei ei extinse, care era familia, nu putuse să-l excludă din acest cerc nici măcar când realizase că nu era în nici un fel omul merituos și plin de iubire pe care și-l imaginase. Ea continuase să-l țină alături, nu din inerție, ci din conștiința dificultății acestui drum existențial și, dincolo de asta, dintr-un fel de nobilă datorie de raportare la un destin ideal pe care dorea să-l împărtășească și copiilor ei, pe care nu voise să-i lase să fie desfigurați de vulgaritatea și mizeria vieții obișnuite.
Poate că tocmai asta era vina ei, că se raportase mereu la un ideal, în timp ce existența alături de un bărbat nedemn de ea se degrada inevitabil, parcă pentru a-i demonstra intenționat cât de puternică este realitatea măruntă față de idealul dorit.
Asta fusese cândva, după aceea bărbatul dispăruse din viața ei ca printr-un fel de magie, destul de sinistră, și ea își continuase existența alături de copii cu aceeași încăpățânată raportare la ideal, ignorând ori eludând faptul că lipsea elementul patern din acea familie ideală.
Dar iată că el reapăruse, sub forma unui străin pe care sfera ei lăuntrică îl respingea categoric, ca pe un element totalmente incompatibil, acest bărbat în negru fiind poate nu atât o sosie a celui dispărut, cât cineva care-i furase identitatea formală, dar care nu avea nici trăsăturile și nici elementele de recunoaștere firești ce ar fi trebuit să le prezinte un fugar la întoarcerea sa în matricea inițială. Nu avea nimic, decât această înstrăinare care semăna într-adevăr cu aproape patologica detașare emoțională de care suferea bărbatul ei, iar ea știuse asta din primul moment și crezuse că se va putea descurca și că va putea trăi cu acest gol imens alături de ea, cu această gaură neagră din inima celui pe care și-l alesese drept tovarăș de drum.
Crezuse că preaplinul din inima ei avea să compenseze perpetuu acel gol, dar nașterea copiilor și nevoile lor afective depășiseră cu mult previziunile ei, așa că se trezise că ulciorul inimii îi era adeseori gol și apropierea acelui ins fără inimă o storcea de vlagă și îi distorsiona cerul interior.
Dar asta fusese demult, și bărbatul din fața ei nu-i spunea nimic și nu făcea nici o conexiune cu absolut nimic din viața ei, așa că ea continua să-l privească pe străin cu detașare și cu un fel de silă, ca față de o apariție fantomatică dintr-un coșmar, de care abia aștepți să scapi și să te bucuri că exiști în afara lui.
Isabela era o fire solară, optimistă și plină de bucurie, care se exprima în cuvinte frumoase și gesturi tandre și toată viața știuse că această natură lăuntrică era un dar de la Dumnezeu pe care trebuia să-l împartă cu ceilalți, mai ales cu familia pe care și-o făcuse cu pasiune și dăruire. Dar aflase repede că nu avea cum, că bărbatul pe care și-l luase alături era mai puțin viu decât un copac sau chiar decât o piatră, dar mersese înainte, condusă de acea dorință de ideal. Ce știa însă atunci era că bărbatul ei nu era complet mort, că nu avea emoții față de ființe, dar că se emoționa la fenomenul artistic, ceea ce oricum era ceva.
Apariția acestei fantome, a bărbatului în negru din fața ei, i se părea a fi o încercare, un test la care o supunea Dumnezeu sau soarta, fără să știe încă de ce și cu ce scop. Ar fi vrut să se poată sfătui cu copiii ei dar aceștia erau plecați și ea era singură în casă, în fața acestui bărbat straniu, care stătea pe un scaun și nu spunea nimic.
La început îl întrebase despre diverse lucruri, încercând să-l recunoască în vreun fel, dar lispa lui de răspuns și de reacție o înfiora. Nu era un mort, nu era un zombie, nu era o fantomă și nu era moartea, ci era un bărbat în carne și oase, care scosese din buzunarul sacoului negru actele de identitate ale bărbatului ei dispărut acum câțiva ei și i le pusese în față fără nici un cuvânt.
Bărbatul ei făcuse parte dintr-o lojă masonică și se îmbrăca adeseori în negru, dar bărbatul în negru din fața ei nu avea strălucirea aceea specială a masonilor ci era tern și nedefinit, ca și când nici măcar n-ar fi existat. Ciudată apariție! Oricine ar fi fost însă acest individ, Isabela voia să știe ce caută în casa ei și de ce stă așa, fără nici o reacție.
A încercat toate tertipurile posibile pentru a-l face să vorbească, dar fără nici un rezultat.
Până la urmă, se decise să nu-și mai piardă timpul cu acel individ și-i spuse cu hotărâre să plece din casa ei și să nu o mai deranjeze niciodată. Abia atunci observă o anume tensionare a mușchilor obrazului și fălcile bărbatului se descleștară cu greu ca să-i spună:
– Sunt acasă, nu mă poți da afară din casa mea!
– Te înșeli, stimate domn. Chiar dacă ai fi fostul meu soț și tot nu ai avea dreptul să stai aici, pentru că această casă nu-ți aparține și nu-mi aparține.
– Cum adică?
– Așa cum auzi. Eu am vândut toate proprietățile familiei și le-am împărțit între copii și casa aceasta este a copilului meu, fără ca eu sau altcineva să aibă drept de proprietate, așa că dacă nu ieși imediat din casă o să chem poliția și va fi urât de tot.
– Bine, atunci voi pleca, dar să știi că te voi bântui.
– Cum adică mă vei bântui? Ești mort și mă vei bântui sau vei muri în curând și ești convins că mă vei bântui?
– Voi muri în curând, foarte curând și voiam să știi asta și voiam să mă ierți ca să pot muri liniștit.
– Păi spune așa, nene, că-ți dau iertarea mea pe loc. Am și uitat de mult timp chiar și faptul că ai existat, darămite ceva ce mi-ai fi putut face rău. Așa că poți să mori liniștit, dar nu aici, te rog, ci unde vrei tu, unde ai fost cât timp ai fost dispărut, oriunde pe lumea asta, numai în apropierea mea nu.
– Aha, ți-e frică de moarte, nu-i așa?
– Nu mi-e frică de moarte, cel puțin deocamdată, pentru că știu sigur că mai am încă mulți ani de trăit, ani frumoși și plini de soare, dar se vede că tu te-ai combinat cu întunericul, așa că nu vreau să am nimic de-a face cu tine.
– Bine. Plec. dar ai să regreți că m-ai alungat.
– Asta e, o să regret și gata, așa cum regret foarte multe alte lucruri pe care le-am făcut în viața mea, cum regret adeseori și ce nu am făcut și ar fi trebuit poate să fac. Eu îmi asum viața, cu bunele și cu relele ei, dar nu mă las învinsă.
– La revedere.
– Nu, nu-mi doresc să te revăd niciodată, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă, daca există una. Du-te pentru totdeauna!

Isabela închise ușa în urma bărbatului în negru și răsuflă ușurată. Parcă i se luase o greutate de pe piept și reîncepuse să respire normal și bine și plămânii ei se bucurau de aerul curat.
Deschise repede televizorul și dădu sonorul tare ca să aibă o atmosferă veselă, se bucura de zgomot și voia să alunge de tot fantoma oribilă care-i maculase casa și existența pentru o scurtă bucată de timp.
Dar la televizor se întrerupse emisiunea și dădură repede breacking news.
Spuneau că, în fața clădirii Parlamentului, se produsese o busculadă teribilă cu mai multe mașini avariate și chiar cu răniți, din cauza unei uriașe limuzine negre apărute pe neașteptate în trafic și care luase foc subit.
Din limuzina neagră, pompierii sosiți la fața locului au scos cadavrul aproape carbonizat al unui bărbat îmbrăcat în negru.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.