MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

June 30, 2010

POEM DEDICAT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:04 pm

I-am promis aseara unui prieten ca voi posta pentru el un poem anume, dar nu stiu de ce nu l-am gasit in Antologie! Dar voi posta un altul, dedicat special (ca postare) prietenului meu.

***

nu-ţi lua de pe mine cântecul.

noaptea asta e mai lungă decât celelalte

şi se măsoară în şoapte

sau în vorbe de ocarâ.

nu mă lăsa singură, să mă lupt,

cu luna dedesubt,

ca un cui intrat în talpă.

ce urât îmi pare oraşul,

tolănit greoi peste copaci.

de ce taci?

nu-ţi ridica de pe grumazul meu surâsul.

pune-mi şaua cu gura

şi mânzul meu va linge cuminte,

din palma ta, cuvinte.

în noaptea asta grea,

ţine-mă, belciug, în nara ta.

Advertisements

June 28, 2010

Unde este Opozitia?

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate — Maria Barbu @ 11:27 pm

Nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă în politica românească. Puterea portocalie a declanşat genocidul, taie şi spânzură practic la propriu tot ce a mai rămas în picioare în ţara asta şi Opoziţia tace!
De ce nu ţipă? De ce nu îşi smulg parlamentarii Opoziţiei părul din cap, de ce nu fac ca toţi dracii? Vă imaginaţi cam ce ar fi făcut B
ăselu cu Udroaica şi cu Boculeţ dacă erau în Opoziţie?
S-ar fi tăvălit pe jos, s-ar fi dat de ceasul morţii, ar fi ameninţat cu justiţia europeană, ar fi urlat ca demenţii, ar fi făcut absolut orice ca să debarce Guvernul! Ar fi inventat banere cu imagini care înfiereze Puterea, ar fi aruncat cu noroi , ar fi dezgropat vinovăţii vechi şi străvechi şi poporul i-ar fi crezut! Dar cei din actuala Opoziţie parcă ar fi din alt film, zău!
Ce reguli să respecţi cu nişte haimanale politice care înjunghie mortal o naţiune întreagă? Ce eleganţă şi protocol să mai ai faţă de nişte bandiţi la drumul mare care fură tot, fără ruşine şi fără să se mai ascundă? Ce fineţuri retorice să foloseşti cu nişte mincinoşi fraudulo
şi, cu nişte paraşute maidaneze căpătuite pe bani publici?
Guvernul acesta e plin de borfaşi, de curve politice şi briganzi scăpaţi de puşcărie prin tertipuri şi trădări, dar toate astea trebuie urlate să se audă până în Australia, trebuie să se cutremure pereţii celor două palate, pe care au pus stăpânire nişte nemernici care se poartă de parcă ar fi ale lor toate averile naţiunii.
Oare o legiune de îngeri aşteaptă Opoziţia sau o Legiune de legionari, ultra
şi de extremă dreapta, care ar putea să vină şi să dea cu barda în toate direcţiile, până când nu va mai rămâne nici unul dintre aceşti politruci?!

June 26, 2010

Mărturisire

Filed under: Sinele ascuns — Maria Barbu @ 5:45 pm

Simt nevoia să mărturisesc aici chinul pe care-l îndur de aproape două săptămâni, când am promis unei prietene care are o revistă virtuală că voi scrie un articol despre feminitate, trăiri feminine, relaţionare cu masculinii, etc, etc. Ei bine…. mi-am dat seama că îmi este teribil de dificil să exprim în scris ceea ce poate verbal exprim foarte bine şi foarte frumos şi sincer nu înţeleg de ce îmi este atât de greu.

Eu personal mă simt o femeie liberă, genul de persoană feminină gata de orice fel de experienţă, fără încorsetarea nici unui contract, dar cât este oare de adevărat? Sunt eu cu adevărat gata de orice aventură, de orice nebunie? Mă tem că nu şi mă şi bucur că este aşa, pentru că de foarte multe ori fetele şi femeile se aruncă în experienţe libertine şi nu libere doar pentru a face plăcere partenerilor, mai mult sau mai puţin ocazionali, sau pentru a impresiona, cred ele, sau pentru a nu face figură de persoane neemancipate.

Eu ştiu că sunt şi emancipată şi liberă şi puternică şi curajoasă, dar asta nu mă face să fiu gata chiar de orice, numai şi numai pentru a arăta nu ştiu cui cât de ultramodernă sunt eu. Modernitatea şi emanciparea nu au nimic de-a face nici cu libertinajul şi nici cu a ţine pasul cu cine ştie ce demenţiale experienţe aflate în trend. De pildă, nu o să mă pot droga niciodată, oricât de tentantă ar fi atmosfera, de petrecere şi nebunie. Îmi place să-mi păstrez mintea limpede, mai ales că am descoperit, de nenumărate ori, că însăşi plăcerea momentului poate fi augmentată de o minte deşteaptă.

Nu pot spune că frustrările ori complexele celorlalţi mă şochează în vreun fel, pentru că le înţeleg şi chiar îmi oferă puncte de sprijin în relaţia cu unul sau altul, cu una sau alta. Dar să mă las eu însămi desfigurată de frustrări ori complexe, asta mi s-ar părea cea mai imbecilă situaţie posibilă. Nu toate avem splendida vârstă de 17 ani, nici silueta graţioasă a adolescenţei, nici frumuseţea perfectă pe care o visăm, dar fiecare fată sau femeie are propriul ei farmec, aşa cum de altfel au şi băieţii şi bărbaţii. Există în fiecare om nu doar sex appeal, ci un fel de magnetism personal, care combină fizicul cu intelectul, trupul cu mintea şi rezultatul poate fi destul de spectaculos.

De multe ori m-am întrebat de ce eu atrag mai multe priviri masculine decât alte tipe mult mai frumoase ori mai sexy. Răspunsul posibil ar putea fi acela că eu am un farmec indicibil, o atracţie care vine din adâncurile fiinţei mele şi care-i face pe ceilalţi să simtă că merită să se lase pierduţi în acest vârtej al fanteziei şi creativităţii mele. Oricum, mi-e foarte bine că sunt aşa cum sunt şi de foarte multe ori simt o teribilă stare de bucurie doar pentru că exist în această formulă şi nu în alta. Înţelegeţi?

June 24, 2010

Noul Eden

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:13 am

te desfac în felii, te cojesc,

de iluzii te storc.

mă întorc în Eden şi muşc din tine, mărul meu,

şi cresc.

mă fac mai frumoasă şi mai rea,

mai plină de iubire gea,

mai dureroasă.

pe străzile lumii moartea se face mireasă

şi cântă din claxoane.

prin venele tale prind viteză

şi fac raliuri,

cu buzelle tumefiate de săruturi,

cu mâinile prinse-n butoanele

minţii.

de undeva din cer cad ploile ca dinţii

unui înger stingher,

revoltat,

pedepsit şi lovit pese gură

de propria-i dumnezeiască

natură.

la fel ca noi,

când ne devorăm ca termitele,

când ne mâncăm amândoi sortitele

vieţi

şi-apoi ne trezim

în dimineţi pline de purpurie rouă.

e-un fel de cununie cu inima,

cu călcâiul şi cu limba,

o înnodare pe veci.

din grădina mea e imposibil

să mai pleci.


June 20, 2010

Despre intimitate

Filed under: Dileme — Maria Barbu @ 8:56 pm

De multe ori femeia din mine s-a revoltat pentru ca cineva i-a incalcat intimitatea, in sensul violarii unor jurnale electronice, a sms-urilor de pe telefonul mobil ori altceva de genul asta. Dar intimitate inseamna ceva mai mult decat personal, ori cu un aer oarecum secret. Intimitate inseamna acele momente de existenta in care te daruiesti complet, trup si suflet, inseamna nuditate si la propriu si la figurat.

Trairea intimitatii este adeseori conceputa ca fiind sinonima cu sexualitatea sau cu placerea dar eu cred ca e sinonima cu bucuria gustata plenar, ceea ce inseamna mai mult decat placerea. Placerile pe care le primim sunt pe masura dorintelor noastre, sunt niste daruri pe care le chemam cu gandul, cu sufletul si cu trupul. Daca am intelege ca in  sfera intimitatii nu trebuie sa existe nici o inhibitie, nici o bariera , nici un obstacol de netrecut, atunci am atinge poate fericirea mai repede si mai autentic decat sarguinciosii practicanti de tantra. Am fi liberi sa daruim si sa primim, am exista intr-o formulare nelimitata.

Dar noi ne oprim la pragul bucuriei si apoi plangem ca nu avem parte de ea. Dar cine ne opreste sa culegem roadele acestei bucurii, cine tine sfoara marionetei? Pentru ca atunci cand nu esti capabil sa fii liber/a inseamna ca esti doar o marioneta, chiar daca papusarul e nevazut si te tine prin fire de prejudecati, dogme, interdictii, stupiditati.

In Eden totul era liber, dar insusi Dumnezeu, Marelel Papusar, si-a dovedind neputinta formuland o interdictie. Daca oamenii ar fi fost fiinte create de El nu ar mai fi fost nevoie de interdictii, pentru ca regulile ar fi fost cuprinse in softul fiintei umane insesi.  Si totusi, in esenta noastra intima, suntem cu adevarat liberi, putem iubi, putem face orice fara sa punem sarma ghimpata in jurul nostru.

Simturile noastre sunt libere, dar lor le trebuie doar educatia bucuriei, nu educatia frustrarii, asa cum se intampla cel mai adesea. La fel ca si educatia estetica, educatia placerii trebuie facuta cu grija, pentru ca existenta insasi depinde de felul in care stim sa ne bucuram de intimitate.

June 16, 2010

“Prinţesa şi grăjdarul”

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 4:36 pm

Se ţineau de mână, mângâindu-şi uşor degetele, alunecând şi revenind, coborând şi urcând, milimetru cu milimetru, por cu por, degetele mâinii părând să fie la fel de importante ca niste împărăţii câştigate prin luptă, ceea ce le dădea amândurora sentimentul unei transfigurări. Sau, poate că de fapt nu simţeau amândoi chiar acelaşi lucru, pentru că ea simţea că ar putea muta sorii şi stelele cu aceeaşi uşurinţă cu care-i mângâia lui degetele, în timp ce el simţea clar, punctual, în exact axul masculinităţii lui. El simţea direct, fizic, în timp ce ea simţea cosmic, metafizic, contrazicând radical ceea ce au crezut generaţii de filosofi, care atribuiseră femeii fizicul şi bărbatului metafizicul!

Era o deosebire fundamentală între ei doi, mai ales că ea venea de foarte sus, din înalta societate, în timp ce el venea de undeva de jos, din acea mâzgă a societăţii care dă de cele mai multe ori delincvenţi şi criminali, curve şi proxeneţi, dar care in cazul lui special şi al familiei lui făcuse o mare excepţie,  el ajungând să fie unul dintre cei mai apreciaţi îngrijitori de cai. Asta şi era de altfel tradiţia străveche a familiei lui Antonio, familie rurală iniţial, de oameni foarte simpli, care se stabiliseră la marginea marii metropole, dar cu un grad de orgoliu mult peste medie, familie de care el chiar era foarte mândru.

Bărbat frumos şi singur, dar de o frumuseţe aspră, parcă tăiată de o lamă prea ascuţită, cu buzele subţiri şi ochii de otravă, Antonio cucerise deja prea multe femei ca să mai fie sensibil la orice adiere feminină, dar apariţia Vilonei în viaţa lui avea ceva parcă predestinat. Se cunoscuseră la o cursă de cai şi se iubiseră nebuneşte, plângând moartea unui cal splendid, pe care-l iubeau amândoi şi care se accidentase cumplit în timpul alergării. Se iubiseră pe jos, în grajd, lângă trupul mort al minunatului animal, împletind eros şi tanathos laolaltă cu lacrimile, dorinţa şi suferinţa.

După aceea însă, Vilonia a fugit de acolo şi s-a străduit să uite acel episod. În afara unui prenume straniu şi greu de suportat, Vilonia era moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii din ţinut, familie al cărei “copac” genealogic se întindea peste multe capete înnobilate şi chiar peste câteva tronuri, ceea ce o făcea să fie de o aroganţă teribilă. Altfel, femeie tânără şi modernă., Vilonia avea eleganţa şi extravaganţa acelor specimene feminine greu de găsit, care-şi pot permite aproape orice pentru că le stă bine şi  nu-şi pierd niciodată aerul de nobleţe indiferent ce ar face.

Cei doi aveau să se reîntâlnească iar în condiţii din nou dramatice, pe o şosea ultra-aglomerată, unde maşina Viloniei, pierdută de sub control, ajunsese sub un camion, pe care femeia, zăpăcită de trafic, nu-l văzuse în curbă, unde de altfel nici nu avea vizibilitate dar unde ea se angajase într-o depăşire. Scăpase însă cu viaţă, doar cu nişte coaste foarte dureroase şi cu o stare de panică apocaliptică. Deîndată ce Vilonia trase maşina pe dreapta şoselei, pentru a face un  bilanţ al pagubelor, în spatele ei a oprit un jeep mare şi urât din care a coborât Antonio.

– Hei, ce-ai păţit, că păreai gata să fii înghiţită de monstru?

– Ce să păţesc, aproape nimic, nu vezi?

– Văd, dar nu sunt sigur că e chiar nimic, ia vino încoace să te cercetez mai bine.

– Da, vrei să mă controlezi ca pe cai! – râse Vilona, parcă şi mai emoţionată de prezenţa lui decât de accidentul în sine.

– Ce zici tu, că eu era să mor de inimă când te-am văzut băgându-te sub camion, m-am gândit că te voi scoate de acolo  bucăţi-bucăţele!

– Eeeeei, ce tot spui tu acolo, că n-a fost chiar aşa de tragic!

– Bine că nu a fost tragic, pentru că din exterior a fost teribil de dramatic, să ştii!

– Ok, te cred. – râse Vilonia uşor, copilăreşte, încântată că cineva era aşa de afectat de păţania ei.

– Hai, vino-ncoace să te văd mai bine, aşa ca Lupul din poveste….

– Sigur, şi eu să fiu Scufiţa roşie pe care o papi, nu?

– Nu, nu de data asta! – râse şi Antonio cu hohote grele, virile, venite parcă din viscere.

O luă pe Vilonia în braţe şi o răsuci pe toate părţile , întrebând-o mereu dacă o doare ceva.

– De ce naiba zburai aşa cu maşina, nu ţi-a fost frică  sau te credeai într-o maşină blindată?

– Păi să ştii că şi este o maşină blindată, în familia mea existând tradiţia ca toate femeile să umble numai în maşini blindate.

– Oooo, remarcabil, îmi place asta. Înseamnă că ai tăi ştiu cam ce catastrofale pot fi femeile la volan, nu-i aşa?

– Misoginule, nu e asta, e vorba de protecţie!

– Da sigur, eu sunt misogin pentru că sunt un grăjdar incult şi needucat, iar tu o prinţesă delicată şi zănatecă!

– Bineînţeles că trebuia să spui tu ceva şi despre mine, aşa… dilematic!

– Ia, hai, gata cu vorba şi stai cuminte să văd dacă eşti bine şi întreagă! … Da, eşti ok, aşa se pare, nu s-a rupt nimic fundamental, … poate doar inima şi capul, dar astea nu contează!…..  Glumesc!

Antonio o lăsă aproape cu regret pe Vilonia din braţe dar când îi văzu paloarea şi starea de vertij o luă din nou repede în braţele lui, cu senzaţia că a preîntâmpinat o prăbuşire iminentă.

– Văd că nu eşti chiar bine, aşa că hai să mergem la spitalul de urgenţă, nu e de glumă!

– La spital? – întrebă cu voce moale Vilonia, înainte de-a leşina.

Antonio o aşeză pe bancheta din spate a jeepului, se urcă în fugă la voan şi demară în trombă. Ajunşi la spital, pe Vilonia o preluară nişte brancardieri care o duseră la camera de gardă unde doctorul, un bătrân cu figură de muzicant ambulant mai mult decât de doctor, aruncând o privire scurtă spre tânăra lividă şi cu ochii închişi îl întrebă formal pe Antonio:

– Cine este doamna?

– Logodnica mea! – răspuse Antonio, spre propria lui surprindere.

Avea un ghem în loc de inimă şi simţea sub pleoape cum stau lacrimi sărate. Oare ce se întâmplase cu duritatea lui, cu neclintirea pe care o afişase întotdeauna? Devenise stupid şi sentimental ca pămpălăii? De fapt nici nu-i păsa decât ca Vilonia să fie bine şi să o poată lua în braţe de tot, aşa, ca atunci, în îmbrăţişarea aceea totală pe care o trăiseră amândoi, mai mult ca pe o secvenţă de eternitate decât ca pe un moment intim.

………

Ceea ce nu ştia nici unul dintre ei încă era că peste vreo doi ani aveau să se căsătorească, spre consternarea întregii societăţi cu pretenţii, care nu considera politically correct acest mariaj. Dar asta nu avea cum să îi împiedice pe cei doi îndrăgostiţi, pentru că prinţesa şi grăjdarul aveau să devină un model al unei iubiri complet non-conformiste, asumată cu mult curaj şi cu o frumos formulată demnitate .

Peste încă un timp aveau să aibă un copil care va muri foarte repede după naştere şi mai apoi o pereche de gemeni care aveau să fie peste decenii doi dintre cei mai mari politicieni ai ţării.

Dar Destinul voia să se dezvăluie încet, cu zgârcenie, aşa cum face cu toţi oamenii, fie că fac parte din înalta societate,  fie din zona primară a piramidei umane în general şi a celei sociale în special.


June 12, 2010

NEVER GIVE UP! (=nu te da bătut, nu renunţa)

Filed under: Cultura — Maria Barbu @ 1:41 am

Am primit pe e-mail de la o studentă la care ţin ceva extrem de drăguţ şi plin de înţelesuri şi aş vrea să vă arăt şi vouă:

Van Gogh a vândut un singur tablou pe perioada vieţii lui. Şi acesta surorii lui, pe un preţ infim. Asta nu l-a oprit, însă, să picteze peste 800 de tablouri.

In 1954, Jimmy Denny, managerul lui Grand Ole Opry, l-a concediat pe Elvis Presley dup un singur concert. I-a spus: “Nu vei ajunge nicăieri, fiule. Mai bine te-ai întoarce la condus camioane”.

Beethoven a fost considerat de către profesorii săi ” fără nici o şansă ca şi compozitor “.  Nu i-a ascultat însă, şi a compus 5 dintre cele mai bune simfonii ale sale fiind complet surd.

Albert Einstein nu a vorbit până la 4 ani şi nu a citit până la 7. Una din profesoare l-a descris ca fiind “încet la minte, nesociabil şi pierdut pentru totdeauna în vise prosteşti”. A fost exmatriculat de la şcoală şi a pierdut admiterea la Politehnica de la Zurich. Totuşi, a învăţat să vorbească, să citească şi chiar să facă puţină mate…nu?

Michael Jordan şi Bob Cousy au fost daţi afară din echipa de baschet a liceului. Jordan spunea: „ Am eşuat de nenumărate ori în viaţă. De aceea am reuşit.”

Winston Churchill a rămas repetent când era în clasa a 6-a. De fiecare dată când a candidat a fost înfrânt, până când a împlinit 62 de ani şi a devenit Prim ministru. El a scris mai târziu: “Never give in, never give in, never, never, never, never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never, Never, Never, Never give up!”

Charles Darwin a renunţat la cariera în medicină şi i-a fost spus, de către tatăl său: “Nu-ţi pasă de nimic în afară de prins câini şi şobolani.” În biografia lui, Darwin a scris: “Am fost considerat de tatăl meu şi de toţi profesorii ca un băiat foarte obişnuit, de fapt chiar mai jos decât standardul mediu de inteligenţă.” Cu siguranţă, a evoluat.

Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că „e prea prost ca să înveţe ceva”.  A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşi să inventeze becul. Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori. Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi.”

Walt Disney a fost concediat de editorul unui ziar pe motiv că nu are imaginaţie şi idei bune. A dat faliment de mai multe ori până să construiască Disney Land-ul. Dealtfel, propunerea parcului a fost refuzată pe motiv că nu ar atrage pe nimeni.

La 21 de ani, actriţei franceze Jeanne Moureau i s-a spus de către un director de casting că are capul prea curbat, că nu e destul de frumoasă şi că nu e îndeajuns de fotogenică pentru a face un film. A respirat adâng şi şi-a zis “În regulă. Atunci cred că trebuie să fac totul în felul meu”. După ce a făcut 100 de filme, în 1997 a primit premiul Academiei Europene de Film pentru Realizările de-a lungul Activităţii.

Charlie Chaplin a fost iniţial refuzat de către studiourile din Hollywood, pantonima sa fiind considerată un nonsens.

Profesoara lui Enrico Caruso i-a spus acestuia că n-are voce şi că nu poate să cânte deloc. Părinţii vroiau ca el să devină inginer.

Când Pablo Casals a împlinit 95 de ani, un reporter l-a întrebat: “Domnule Casals, aveţi 95 de ani şi sunteţi unul dintre cei mai mari violoncelişti din toate timpurile. De ce încă mai exersaţi 6 ore pe zi?” Domnul Casals i-a răspuns: “Pentru că încă cred că fac progrese!”

SUPERB!

June 9, 2010

NOI şi DUMNEZEU

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:47 pm

oroarea acestei veri,

calamităţile zilei care curg mereu,

întotdeauna păgâni, tu şi eu,

fugiţi din Eden,

rătăciţii stăpâni ai unei iubiri interzise.

lumea aşteaptă darurile promise

dar zeii se ascund printre tâlhari.

îţi simt gura ca pe o viperă,

şoapta ca pe o lamă.

la gâtul meu sari

şi-mi deschizi sângele

şi mi-l desfaci în petale de bujor.

tu ştii că niciodată n-am să mor

şi poţi să-mi faci ce vrei.

lumină şi întuneric, diavoli şi îngerei,

ca nişte anotimpuri se succed şi se întrepătrund.

trăim un destin deschis,

pare chiar operaţie pe cord profund

şi nimeni nu mai înţelege nimic.

numai noi parcă zărim un pic

ceva din aripa lui Dumnezeu,

mai bătrân, mai păgân, mai îndepărtat

de această lume sinistră din care singur a plecat.

iubirea noastră

e o iubire tristă

şi vastă.


June 8, 2010

Socializarea, politica si sexul

Filed under: Lumea de azi — Maria Barbu @ 10:50 pm

Am adunat un dezgust teribil in urma unor tentative de socializare care au sfarsit inevitabil cu invitatia, formulata mai voalat sau mai clar,  la a face sex.

Dar asta dupa ce insii respectivi s-au prefacut a fi niste intelectuali rafinati sau niste curajosi care isi permit sa fie critici cu puterea politica, dar care sub pojghita subtire de educatie intelectuala si de atitudine politica se dovedesc a fi niste frustrati penibili, care sunt in cautare de aventuri ieftine!

E mizerabil acest fenomen, dezgustator si intolerabil!

June 7, 2010

Moţocul lui BOC

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate — Maria Barbu @ 10:54 pm

Vă aduceţi aminte de Lăpuşneanu, voievodul diabolic? Semăna cu Băsescu iar Bocul lui se numea Moţoc. Ce a făcut Lăpuşneanu când mulţimea flămândă venise să ceară capul lui Vodă? L-a dat pe Moţoc mulţimii ca să-l sfâşie şi să aibă satisfacţie!!!

Aşa o să facă Băsescu şi cu Boc, e aproape gata copt moţocul lui Boc, gata de dat să fie linşat de pensionării flămânzi , de funcţionarii înfuriaţi ori de profesorii şi doctorii frustraţi şi umiliţi!

Hai cu moţocul lui Boc, dar ceea ce poate nu ştie Băsescu, pentru că el nu prea le-a avut cu şcoala, e că Vodă Lăpuşneanu a murit otrăvit de propria-i camarilă, instigată de cineva foarte, foarte apropiat!

Şi istoria se repetă! Întotdeauna la fel. E ca o schema cosmică! Fir-ar ea a dracului de istorie nenorocită!

Next Page »

Blog at WordPress.com.