MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

December 29, 2009

TIMP DIVIN

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:31 am

fibră de timp, ruptă în două,

inima ta de atunci,

inima mea cea nouă.

fir de nisip, de cuvânt, de tristeţe,

ofilită ruşine rămasă prin pieţe.

ideal şi real,

plin de gând ori carnal,

se-mpleteşte spirala cu noi.

dinainte de timp,

rătăciţi în Olimp,

în culcuşul de aur în care am vrea

să ne-ntoarcem senini,

zâmbitori,

împliniţi

şi mereu amândoi.

December 26, 2009

RAI DE RAI (reeditare)

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:20 pm

fire subţiri, boabe de rouă,

au ţesut acest trup,

acest cânt, acest nor.

dac-ai vrea să te rupi, n-ai putea,

pentru că împărţim pe din două

toată inima ta,

sau a mea,

ce contează.

undeva, miezul minţii

s-a deschis,

şi e trează.

departe de mlaştini,

departe de şarpe,

paradisul nostru secret

se topeşte în noapte.

parc-am fi doar arhangheli

cu zbor lung şi zorit.

răni de aripi prea grele

pentr-un umăr smintit.

ochi în ochi,

timp în timp, fără saţ, fără grai,

se ridică din noi, ca din munţi,

coame albe, ochi blânzi

şi un magic tumult

de copite de cai.

rai de rai.

December 25, 2009

CRĂCIUN FERICIT!

Filed under: Sarbatoare — Maria Barbu @ 1:36 pm

Vă doresc tuturor un Crăciun binecuvântat, miracolul Iubirii să vă lumineze inima, iar viaţa voastră să se transforme în acea Minune pentru care de fapt suntem meniţi cu toţii, MINUNEA FERICIRII.

CRĂCIUN FERICIT!

December 15, 2009

IUBIRE RUPTĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:39 am

imensă, imensă lacrimă,

peste această crevasă a lumii.

dincolo de prăpastie ai rămas tu,

dincoace de hău

am rămas eu

cu soarele meu.

nimeni nu mai îndrăzneşte să respire,

nimeni nu mai poate zbura.

dar eu mă ascund sub aripă

şi te privesc plecând,

şi pasul tău greu mi se pare

un flamingo arzând.

fragile, cuvintele se destramă,

fulgi de suflet,

muzică aproape divină.

din iubirea de ieri a rămas

doar o privire,

un turn

şi o şoaptă felină.

December 11, 2009

MACULANTA REALITATE

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate — Maria Barbu @ 11:01 am

Sunt convinsă că vă întrebaţi cu toţii de ce am renunţat la articolele politice. Aş vrea să fu sinceră şi să va spun că mă simţeam maculată, intrată într-un vertij absurd al unor adversităţi care vor fi întotdeauna sub demnitatea mea. De fapt artiştii, care alcătuiesc, în pramida umanităţii, adevărata elită a lumii, nu au de ce să coboare în piaţa publică atunci când politicienii o maculează. Nu au de ce.

Artiştii ţintesc nemurirea, posteritatea operei, ei se raportează la Ideal, în timp ce politicienii se raportează la un câştig de putere pentru care sunt gata oricând să renunţe la morală, la caracter, la tot ce este valoros cu adevărat. De când nu mă există la noi acei regi pe care succesiunea naturală la tron îi scutea practic de a avea calităţi personale pe care să le pună în vreo competiţie, aşa zisa noastră democraţie scoate mereu în faţă tot felul de produse ale unui leadership nu numai deficitar ca educaţie ci şi distorsionat ca direcţie.

Lipsa de criterii, ambiguitatea profilului şi lipsa de scrupule a mijloacelor de ascensiune fac din liderii de acum şi de aici nişte personaje afirmate aleatoriu şi suportate cu dificultate de acest popor înjumătăţit mereu de lupte fratricide. Ce să caute un artist în asemenea lupte imunde, în aceste sfâşieri pentru care naţiunea e doar un pretext, iar viitorul un construct rămas mereu opac.

M-am eliberat. În asta şi constă marea bucurie a existenţei unui artist, în libertate şi în acea capacitate de a face opţiuni care se raportează numai şi numai la Ideal. Realitatea mi se pare doar un joc în care falsul şi mizeria depăşesc imaginaţia şi nu cred că merită să mă las maculată de nimeni şi de nimic. Asta nu înseamnă că nu voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a configura un viitor  ideal, formulând şi coagulând idei şi modele pe care realitatea să le vadă cândva ca pe nişte patternuri demne de a fi adoptate.

December 9, 2009

LIDER=COMANDANT?

Filed under: Leadership — Maria Barbu @ 8:28 pm

Există în fiecare profesie o frumuseţe aparte. În ce măsură însă profesia iniţială a liderului politic determină anumite caracteristici în demersul de leadership al acestuia? Sigur că un intelectual va fi mai înclinat poate să elaboreze strategii de leadership mai fundamentate, în timp ce un lider cu o meserie mai dinamică va fi eventual mai înclinat spre un leadership activ, poate chiar excesiv.

Toată presa românească a preluat la un moment dat ştirea conform căreia preşedintele Traian Băsescu şi-a reînnoit permisul de comandant de navă. Interesant gest!  Iar comentariul preşedintelui care sublinia că “a fi un bun lider înseamnă a fi bun şi în profesie” este şi mai interesant. Ceea ce mă determină să fac acest comentariu  este caracteristică profesiei de bază a domnului preşedinte Băsescu: comandant.  Trebuie amintit faptul că un comandant de navă este vârful unui lanţ de comandă, că el este cel care cere obedienţă totală din partea subordonaţilor şi, mai presus de orice, este un post de conducere ale cărui atribute sunt puse mai presus decât ale oricui altcuiva, ceea ce determină un comportament discreţionar şi autoritarist!

Ce putem deduce de aici? Întâi de toate că un lider politic ce are că profesie de bază aceea de comandant de navă este, ori va fi, un lider care va cere că el însuşi să reprezinte şeful suprem, ale cărui decizii sunt indiscutabile. În al doilea rând, acest tip de lider este obişnuit să reprezinte poziţia supremă, drept care nu se simte dator să răspundă în faţă nimănui, asumându-şi o impunitate totală, ştiind clar că nu poate fi pedepsit, indiferent ce ar face. Şi, în al treilea rând, acest tip de lider este cel care se simte cel mai bine în condiţii de criză, situaţie în care autoritatea să poate excede fără probleme orice fel de limite, sub pretextul soluţionării crizei respective.

Seamănă oare în vreun fel acest model, creionat de mine, cu liderul prezidenţial, Traian Băsescu? Vă rog să vă gândiţi singuri la asta şi eventual să îmi comunicaţi şi mie la ce concluzii aţi ajuns! Nu e de neglijat faptul că cei mai mari dictatori ai lumii au fost tentaţi să se auto-intituleze comandanţi supremi. Nu-i aşa că este într-adevăr interesant?

SĂ NE SALVĂM DEMNITATEA!

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate — Maria Barbu @ 2:41 pm

Într-o Românie în care valoarea nu mai este un criteriu de apreciere şi de selecţie, iar demnitatea este considerată un defect, cum ne vom reface demersul existenţial la nivelul pe care ni-l dorim?

Furtul şi frauda, minciuna şi trădarea sunt marile calităţi ce caracterizează pe oamenii zilei. Dincolo de cortina aparenţelor înşelătoare, ca într-un thrilling movie, se întrezăreşte rânjetul satanic al unui iad alimentat permanent de laşitatea mulţimii şi de cinismul neruşinat al “aleşilor”.

DEMNITATEA ÎNSĂ RĂMÂNE , CA ŞI LIBERTATEA, O NEVOIE FUNDAMENTALĂ . Fără demnitate nu ne mai putem numi oameni şi nu mai putem avea pretenţii la respect şi preţuire publică. Dar demnitatea este susţinută de conştiinţă şi are nevoie de un exerciţiu permanent al exprimării de sine.

Avem dreptul la acest exerciţiu şi avem nevoie de el. Cu atât mai mult cu cât exerciţiul şi expresia demnităţii individuale sunt cele care configurează şi demnitatea colectivă şi naţională. ROMÂNIA ARE NEVOIE DE DEMNITATEA NOASTRĂ, EXPRIMATĂ DIRECT, ONEST ŞI FĂRĂ FRICĂ!

SUNTEM CARPATICI, NU BALCANICI

Filed under: Cultura — Maria Barbu @ 2:15 pm

Daca ne asumam curajul de a contempla cu atentie si cu bunacredinta istoria româneasca, ca si geografia, si, daca am tine cont si de argumentele sociologilor si etnologilor, am vedea ca România nu este “un loc unde nu se intâmpla nimic” ci, dimpotriva un spatiu monumental, la propriu, deoarece muntii nostri, Carpatii, sunt presarati de sculpturi megalitice provenind de la o straveche civilizatie, antediluviana.  In acest spatiu, Carpato-Danubiano-Pontic, poporul român s-a plamadit din fibra strabunilor daci si romani si a primit un destin in care dramatismul istoric a fost suportat cu stoicism.  Suntem unul dintre cele mai coagulate popoare. Arcul Carpatilor este, din punct de vedere geografic, coloana noastra vertebrala. Carpatii sunt prelungirea estica a Alpilor. Cultura româneasca straveche are elemente comune cu cea a altor popoare europene a caror existenta fizica si istorica a tinut de proximitatea montana. Pirineii, Alpii si Carpatii au dat ceva din monumentalitatea si rigoarea lor popoarelor care vietuiesc in proximitate.

Nu avem de ce sa ne raportam la Balcani, care sunt in Sudul Dunarii, in timp ce noi, românii, suntem conturati, de o istorie de aproape douazeci de secole, ca apartinând de Nordul Dunarii.  Dunarea a fost hotarul natural pe care românii l-au pus mereu intre ei si numerosii agresori care au atentat la viata lor, la tara lor, la bogatiile lor. Cronicile noastre istorice sunt presarate ca de un lait-motiv de formularea: “si i-au alungat pe dusmani peste Dunare”. Cronicarii au inteles cel mai bine rolul celor doua repere naturale pe care le-au folosit mereu românii: Dunarea pentru a-i alunga pe dusmani dincolo de ea si Carpatii, care au fost si sunt adevarata matrice româneasca, locul unde românii s-au format si unde s-au retras mereu pentru a-si apara fiinta.

Existenta insasi a poporului româneste strâns legata de Carpati. Acesta este un adevar evident si accesibil oricui. Suntem carpatici, ori carpatini asa cum alti europeni sunt alpini. Suntem acel neam de oameni pentru care arcul majestuos al Carpatilor a functionat ca element organic, unificator.  Intreaga noastra istorie se leaga de Carpati, intreaga noastra cultura, intreaga noastra spiritualitate. Cultura româneasca este profund marcata de aceasta rigoare, care este o trasatura specifica oamenilor de munte. Folclorul românesc este unul pastoral, iar literatura culta a preluat sintagme, cândva esentiale, transformându- le in metafore. Carpatii i-au facut pe români sa fie unitari, sa aiba aceeasi limba si aceleasi obiceiuri. Arcul carpatic nu a despartit provinciile românesti, ci le-a unificat, le-a dat coerenta. A fost nucleul magnetic al fiintei noastre nationale.  Carpatii sunt muntii ce sustin centrul Europei, cu forma lor robusta, aproape circulara. La fel sunt si românii. Robusti si neclintiti, românii au aparat Europa.

Este de neinteles de ce, dupa atâtea secole de istorie dramatica, când românii s-au luptat sa-i alunge pe agresori peste Dunare, poate afirma cineva acum ca apartinem unui spatiu geografic si cultural de care ne-am delimitat.  Aceasta nu inseamna ca nu recunoastem valoarea zonei balcanice. O recunoastem cu aceeasi generozitate cu care suntem gata sa recunoastem valoarea tuturor, o recunoastem dar nu-i apartinem. Am infruntat agresiunile venite din acest Sud, stapânit cândva de Imperiul otoman, si le-am facut fata cu eroism si sacrificiu.  Carpatii au fost magnetul natural, coagulant pentru geografia, istoria, cultura si spiritualitatea româneasca. Tot in Carpati, si azi inca, salasluiesc acei miraculosi pustnici, acei mari rugatori, care prin credinta si asceza ne fac sa ne raportam mai direct la Inalt. In acest spatiu sacru, in zona Carpato-Danubiano-Pontica, românii salasluiesc din vremuri antice. Nu exista nici o ratiune de a ne abandona locul de origine, loc pentru care fidelitatea noastra este absoluta. Nu exista nici un motiv de a-i dizloca pe români din locul unde i-a pus Dumnezeu, Natura, Istoria.

Intr-o cuvântare a lui Carol I, rostita la 3 ianuarie 1885, marele rege spunea: “Istoria poporului român din cele mai vechi timpuri si pâna in zilele noastre este numai o lunga serie de lupte uriase razboinice, ce a trebuit sa sustina cu multa vitejie si devotament poporul român pentru apararea tarilor române, a nationalitatii, limbii, religiunii si libertatilor sale. In tot cursul evului de mijloc invaziunile la Carpati si la Dunarea de Jos s-au continuat, s-au reinnoit si s-au preschimbat cu aceeasi rapiditate si vehementa ca si in epoca Imperiului Roman. Si daca poporul român a iesit victorios din aceste razboaie gigantice, daca tarile n-au fost subjugate de popoare straine, daca nationalitatea româna n-a fost distrusa, daca si azi tarile acestea sunt latine, precum au fost latine inainte aproape cu 1800 de ani, aceasta are s-o multumeasca geniului sau national, virtutilor sale militare, mostenite de la stramosi, increderii ce au avut-o intotdeauna Românii in drepturile si in fortele iubirii de tara si de nationalitate, unirii si intelepciunii lor politice.”  Am preluat acest fragment din prefata la o lucrare monumentala si de o importanta de exceptie pentru istoria României, ca si pentru cultura noastra, o contributie de maxima importanta la studiul neoliticului european, “Dacia preistorica” de Nicolae Densusianu, aparuta in anul 1913, cu o prefata de dr. C.I. Istrati.

Sa nu ne uitam adevarurile! Sa nu ajungem sa negam ceea ce este evident si obiectiv in geografia, istoria si cultura noastra.  Românii de azi nu trebuie sa fie hienele stramosilor lor, ci sa pastreze alura puternica si demna a lupilor din Carpati, lupi din care dacii facusera o imagine emblematica si drapel de lupta.  Locul nostru, din preistoria neolitica si pâna astazi, a fost si este “leaganul” Carpatilor. Acesti munti ne-au dat si ne dau “osatura” lor si vom ramâne inchegati si demni numai raportându-ne la ei.  Suntem carpatici si putem fi mândri de asta. Carpatii ne leaga de inima Europei in mod natural si organic.  In “cuibul” Carpatilor palpita “sângele” geologic al Europei, tot astfel cum stravechiul sânge european palpita in fiinta noastra nationala.  Este o realitate pe care nimeni nu are dreptul sa o ignore.

December 8, 2009

Hello world!

Filed under: Sa facem lumea mai frumoasa si mai buna — Maria Barbu @ 10:36 pm

Aţi văzut că mi-am schimbat adresa blogului?

Am vrut neapărat ceva nou, un blog nou, o viaţă nouă, un nou început!

Am reuşit să salvez ceva din vechiul blog, unele postări le-am pierdut iar pe altele le-am ignorat intenţionat.

Vă aştept cu deosebită prietenie în casa mea cea nouă, cu mobilă veche poate, dar extrem de preţioasă!

Blog at WordPress.com.