VORTEX

ecranul memoriei mele e sensibil ca pielea,

reține atingeri și șoapte,

e mai delicat decât pleoapele minții,

mai sobru și mai adevărat.

dincolo de el e ceva mai fluid,

mai supus unor pervertiri fățișe sau ascunse,

mai nerăbdator să ajunga la surse

și să obțina repede plăcerea.

în inimă e doar durerea unei dileme

în care timpul și spațiul se rup

și se frâng in câteva scheme

pe care nu le poți oferi ca pe flori

și nici nu le poți mânca dacă ți-e foame.

realitatea pare că doarme

sau zace într-o comă profundă,

lăsându-se frământată de o mână vulgară,

desfigurată de vorba amară,

ori de gesturile imunde.

mă arunc în acest vortex virtual

ca în vârtejul unei secunde,

în care trandafirul sângelui meu

s-a desprins din carnal.

mă doare, mă-nghite,

mi-e lacrimă, mi-e apă.

existența mea e aici,

viața însă, îmi scapă.

ME AND MYSELF

am un sentiment de abandon,

m-am pierdut pe mine

printre tăceri de beton,

printre cutiile hilare ale unei vieți,

cu simpla revelație a unei dimineți

ceva mai demente.

în fața mea stă teancul datoriilor scadente,

către mame și fiice,

către iubiți și soți, către vii, către morți.

Dumnezeu mi se-arată-n cafea sau mi se pare,

glasul Lui e uneori o teroare

pentru urechea mea delicată.

nu știu ce-a mai rămas din visatoarea fată

care am fost.

poate un poem, un rimel, un vis fără rost,

poate un destin încă neîmplinit,

poate sângele nepotolit,

poate nimic.

matematica sufletului e-o știință prea vastă

pentru a o ține minte,

se leagă de copil și de părinte,

se adună ceea ce vei fi cu ceea ce totuși nu ești

si apar mereu noi povești și noi sume,

mai greu de descifrat ca niște rune.

doar în centrul meu,

acolo unde-i rouă,

e-un soare neclintit

și o ființă nouă.

PSALM 4 (din volumul “Cântec Mut””

mă plânge vremea pe afară,

în mine, timpul s-a oprit.

sângele-și amintește de el ca de un schit.

pămîntului umflat enorm sub cer

i-ar trebui credință cât boaba de piper

și s-ar întoarce-n mit.

în vasta lumii vizuină,

noaptea-i primejdioasă precum un scorpion.

mi-e gândul sfânt ca muntele Sion

și carnea fără vină.

PSALM 3 (din volumul “Cântec Mut”)

sub pleoapă, puii mici de focă au murit.

mă podidește-un plâns încremenit

de care sufletul se teme.

înfrigurat și surd,

vârtejul greu de șoapte îmi pare un grai kurd,

ce nu îl pot pricepe.

m-aș înălța-n rotiri domoale până sus,

și să deschid aș vrea, smochin ursuz,

florile mele sterpe.

PSALM 2 (din volumul “CÂNTEC MUT”)

se-adună pe tipsie anii.

tremură, în câmpia caldă de pământ,

dropiile vieții

și cuiburile lor par, în lumină, stranii.

 se zguduie tăcerea de zvon ca de copite.

statui se mișcă-n aer

sau e doar ochiul crud

ce nu poate percepe depărtarea?

 mi-e sufletul brutal de parc-ar duce vite!

 Înaltul cel înalt îi pare o povară,

iar poarta dinspre cer, închisă și amară.

PSALM 1 ( din volumul Cântec Mut)

mă apăr precum pot și capul mi-l ridic

cum iguanele lovite,

de care toți credeau că au murit.

 stă clipa-n aer ca de sticlă.

în mine, alb, un cocostârc

tresare, bate din aripă.

 n-am colți, nici ghiare, nici cuțit.

mă simt în lume ca un sâmbur,

cu sufletul descoperit

 sunt, Doamne, doar un pelerin.

ascuns sub pânza grea de sac,

frâng pâinea  și mă-nchin.

PSALM

coama zăpezii și caii ei nebuni

mă smulg de pe limba natală,

mă rostogolesc și mă înșeală,

mă pun înaintea unui tun,

mă desfac în bucăți, în aripi, în coaste,

mă aruncă în prag de prăpastie

și mă expun unei teribile răni.

cea adâncă, în care cuțitul ești Tu

și cea albastră, în care încă mai simt

ciocul toxic al săgeții,

făcându-mi o gaură-n gând,

scoțându-mă din rând

și arătându-mă ca victimă celestă.

pune-mi, Doamne, inima ta ca vestă,

strânge-mă la pieptul Tău sideral

și fă-mă stindard,

fă-mă pocal,

și ține-mi plin de patos

tainicul meu jar.