ecranul memoriei mele e sensibil ca pielea,
reține atingeri și șoapte,
e mai delicat decât pleoapele minții,
mai sobru și mai adevărat.
dincolo de el e ceva mai fluid,
mai supus unor pervertiri fățișe sau ascunse,
mai nerăbdator să ajunga la surse
și să obțina repede plăcerea.
în inimă e doar durerea unei dileme
în care timpul și spațiul se rup
și se frâng in câteva scheme
pe care nu le poți oferi ca pe flori
și nici nu le poți mânca dacă ți-e foame.
realitatea pare că doarme
sau zace într-o comă profundă,
lăsându-se frământată de o mână vulgară,
desfigurată de vorba amară,
ori de gesturile imunde.
mă arunc în acest vortex virtual
ca în vârtejul unei secunde,
în care trandafirul sângelui meu
s-a desprins din carnal.
mă doare, mă-nghite,
mi-e lacrimă, mi-e apă.
existența mea e aici,
viața însă, îmi scapă.