ATAT DE DIFERITI, ATAT DE ASEMANATORI

De ce oare intre femei si barbati exista aceasta prejudecata a diferentelor care ii despart? Nu sunt oare tot oameni, si femeile si barbatii? Nu au si unii si ceilalti constiinta? Nu traiesc si nu iubesc la fel?

Exista inca din mica noastra copilarie o interventie a adultilor care se straduiesc din rasputeri, fara sa-si dea seama insa, ci conducandu-se dupa traditie, sa ne desparta unii de ceilalti, sa ne orienteze diferit, sa ne alimenteze diferit subconstientul, in asa fel incat, in adolescenta, deja suntem intr-un razboi total!

Uitati-va bine! Intre fete si baieti diferentele sunt date doar de elementele fizice care raspund sexualitatii, dar exista in realitatea noastra esentiala mult mai multe elemente care ne apropie. Avem acelasi tip de emotii, aceleasi sperante, aceleasi visuri de iubire, raspundem la fel idealului, ne doare sufletul cand esuam, ne infurie minciuna, detestam tradarea, la fel ne doare frica, deziluzia, despartirea, neimplinirea.

Atunci, unde sunt acele fabuloase diferente care ni se tot indeasa in cap in asa fel incat ne simtim ca doua triburi razboinice, predestinate sa se lupte perpetuu? Diferentele sunt date doar de completititudinea careia trebuie sa ii facem fata, pentru ca fiecare dintre noi e jumatatea celuilalt si impreuna alcatuim intregul! Dar, asa cum cele doua jumatati, pe verticala, ale trupului nostru, stanga si dreapta, desi usor asimetrice, sunt de fapt la fel, tot astfel si noi, femeile si barbatii, suntem poate atat de diferiti ca functie, dar atat de asemanatori in esenta noastra umana!

Numai ca, dupa atata indoctrinare, din baietasii dulci ies barbati duri, care vor sa faca din aceasta lume un teatru de razboi, barbati care nu au voie sa isi arate emotiile, barbati care judeca lumea in alb si negru, gandesc maniheist si actioneaza intempestiv. Iar fetitele delicate devin femeile fatale, rapace si orientate sexual parca numai cu scopul de a parveni si nu de a perpetua specia asa, fara rasplata!

Incotro se indreapta umanitatea cu aceste modele de femei si barbati, care au uitat ca armonia e inlauntrul lor si nu in afara? Care nu mai stiu ca iubirea le este la fel, speranta la fel, durerea la fel, spaima la fel! Parem sa fim o specie scindata artificial, raspunzand parca unui blestem nu unei binecuvantari, si lupta noastra e fara rost si ne epuizeaza urat si inutil.

Eu sunt o idealista optimista: stiu ca intr-un viitor cat mai apropiat cu putinta, femeile si barbatii vor redescoperi minunea asemanarii lor, acea minune launtrica care ii face sa fie mai presus de orice alta faptura pamanteasca! Vor redescoperi ca, inainte de a fi femei si barbati, sunt, in primul rand, OAMENI.

CE ESTE DECEPTIA

Oamenii sunt construiti sa transforme schema oricarui eveniment in ceva pozitiv, iar daca realitatea nu ii sustine, atunci contradictia dintre schema pozitiva pe care o vrea sufletul si schema negativa pe care o inregistreaza ratiunea duce inevitabil la o stare numita deceptie.

Deceptia reprezinta in general incapacitatea noastra de analiza corecta a realitatii si de adaptare a universului personal la exterior. Ceea ce ne inconjoara, fie ca este vorba despre oameni, fie ca este vorba despre evenimente, nu are in nici un fel obligatia de a raspunde asteptarilor noastre, iluziilor noastre, schemelor noastre prefabricate.

Daca din confruntarea dintre interioritate si exterioritate rezulta deceptia inseamna ca exista o grava eroare in sistemul nostru de perceptie si de apreciere. Pe plan personal, eroarea este data de iluziile pe care ni le facem in legatura cu un om sau cu o situatie care antreneaza sentimentele noastre, dar pe plan social ori politic, vinovati nu suntem oare tot noi, lasand iluziile si proiectiile noastre sa se substituie ratiunii dar si realitatii insesi?

Orice ar fi, deceptia este un esec personal, o stare de neimplinire si de inadecvare. Este o suferinta care ar trebui cumva transformata si fructificata in sensul perfectionarii propriilor noastre instrumente intuitive, rationale, sentimentale, cu scopul de a nu mai repeta erorile si de a nu mai suporta, daca se poate niciodata, aceasta traire umilitoare si nedemna care este deceptia!

POEMUL DE AMETIST

piatra vie, piatra tare,

piatra puterii

princiare.

gura mea-ngenuncheaza

la poarta cu har.

imparatii cei mari se inclina

si nu au habar

ca cerul si timpul se misca

pe fusul solar.

tine-ma in inima ta,

ca-ntr-un palat de ametist.

vinul cuvintelor

te face trist

si numai eu te pot ridica

din piatra ta,

din pretioasa ta impietrire

in sfanta zidire.

pruncul plange

inconjurat de trupul meu

ca de-un univers.

in tine ma regasesc invers,

ca-ntr-o oglinda miraculoasa.

incinge-ma c-un inel

pe aripa maiastra

si lasa-ma sa-mi plang

dorul de lumina,

ca pe un dor de casa.

IN OGLINDA – fragment de roman

Pe Elena o durea umarul stang si nici nu avea habar de ce. Dormise poate intr-o pozitie aiurea, dormise prost si pentru ca era prima oara cand dormea in apartamentul micut pe care abia reusise sa si-l inchirieze in Bruxelles, pe o straduta ingusta si intortocheata, dar bine plasata in centrul orasului, chiar daca in planul doi sau trei. Ii iesise mai ieftin sa inchirieze apartamentul deja mobilat si Elena i-a multumit lui Dumnezeu ca mobila din casa era frumoasa, noua, simpla de tot, chiar minimalista. Poate doar faptul ca toata mobila era de o culoare prea inchisa o stresa putin, in rest era bine.

Portarul imobilului parea sa apartina unei alte epoci, atat de protocolar se adresa si facea niste plecaciuni atat de caraghioase, in timp ce adresa niste saluturi complicate intr-un dialect wallon, incat, trecand pe langa el, Elena incepu instantaneu sa zambeasca.

In seara aceea, urma sa intalneasca un mare poet belgian, deja foarte in varsta, Roger Foulon, pe care ea il pretuia in mod deosebit. Un senior in adevaratul sens al cuvantului, marele poet avea fata de ea tandreturi speciale, ceea ce o flata enorm. Aceste tandreturi le exprimase in scrisori (sic!) ori in convorbirile telefonice pe care le purtasera pana acum!

Impreuna cu poetul urma sa vina la cina si un foarte bun prieten al acestuia, un industrias foarte bogat si mare amator de arta , dar si colectionar cunoscut. In afara de opere de arta colectiona cu o vie pasiune masini vechi si iahturi. Da, iahturi! Inalta elita belgiana avea acest hoby, pe care il intalnise si la olandezi. Aveau boala apei, pe care Elena nu o suporta deloc, dar, ce sa-i faci, “noblesse oblige!” Asa incat mergea la unele intalniri ori petreceri la prieteni care aveau iaht si care tineau ca toata lumea sa stie asta!

Bruxelles-ul devenise pentru Elena la fel de acasa ca si Bucurestiul, doar ca amintirile de aici erau mai putine si mai severe, pentru ca urmau un foarte strict protocol. Aici, Elena nu isi permitea escapade amoroase, pentru ca era o persoana oficiala, foarte atent monitorizata si prefera sa fie cat mai riguroasa cu putinta. Ceea ce nu insemna ca nu avea prieteni buni, cu care iesea sa manance ceva, sa asculte muzica si sa danseze, sau mergea la spectacole de opera, amicii stiindu-i Elenei pasiunea pentru asemenea tip de arta.

In timp ce deschidea usa cu greutate, pentru ca avea si poseta in mana, dar si o punga mare de cumparaturi de la o bacanie apropiata, Elena auzi telefonul fix sunand strident. Se mira teribil ca cineva o suna pe telefonul fix , dar in secunda urmatoare, un val de neliniste o cuprinse, parca sugrumand-o. Ce s-o fi intamplat acasa, la Bucuresti?

Intra repede, puse punga cea mare pe masa din bucatarie si arunca poseta pe un fotoliu in forma de ou, intinzand mana eliberata spre telefon.

– Alo, Alo! Elena? – se auzi in telefon vocea mamei ei.

– Da, eu sunt.

– Asculta, fata draga, a murit matusa Cecilia, a facut infarct, saraca!

– Cand, cum? Doamne!

– Ei, azi dimineata s-a prapadit, biata de ea, da’ nu te necaji tu asa de tare, ca era batrana! Sa traiesti si tu tot atata, cel putin, si sa ai mai multa grija de tine! – nu pierdu mama Elenei ocazia sa ii faca un repros de mama exagerata.

– Mama, ai nevoie de ceva, te pot ajuta?

– Nu, puiule, dar voiam sa stii ca nu mai e si, daca poti sa vii la inmormantare…

– Cand o sa fie?

– Pai… raspoimaine, asa trebuie!

– Bine, mama, o sa vin! Imi pare asa de rau dupa ea! – spuse Elena, suspinand.

– Fii cuminte, fata, nu boci acuma fara rost, ca n-o mai poti intoarce inapoi! Te pupa mama si te astept sa vii!

– Bine, mama! Si eu te pup! Condoleante! – mai spuse Elena, in timp ce lacrimi mari ii siroiau pe obraji.

Elena inchise telefonul si se sterse pe fata cu amandoua palmele, udandu-le de plans. Matusa Cecilia fusese pentru copilaria ei cea mai importanta fiinta din lume. Lasata la bunici, Elena fusese adusa pe la vreo trei ani la matusa Cecilia, pentru ca mama ei lucra si mai era si petrecareata cand era tanara! Matusa Cecilia era casnica dar era severitatea in persoana! Ea se purta conform unui cod de legi pe care si le impusese ea insasi dar pe care le respecta cu o strictete greu de egalat ori de intalnit.

….. Inca plangand, Elena intra in baie, de unde iesi, dupa vreo jumatate de ora, proaspata si parfumata. Vazu ca mai avea doar putin timp pentru imbracat si machiat, asa ca isi alunga orice gand din minte, orice lacrima din ochi si se apuca de ritualul care ii placea cel mai mult: pregatirea pesonajului Elena pentru o intalnire de mare importanta pentru ea. Ii placea sa aiba succes, sa seduca, sa isi atinga scopurile, asa ca se astepta ca dupa cina din aceasta seara sa i se deschida niste porti importante. Si era sigura ca asa va fi.

Atenta, meticuloasa, Elena se uita in oglida… si, spre uimirea ei aproape, ochii i se umplura de lacrimi, pentru ca dincolo de imaginea ei, i se parea ca din oglinda o priveste matusa Cecilia, asa cum era ea cand Elena era micuta si mergea la gradinita inca… Doamne, Dumnezeule! Pe fata Elenei trecu pentru o clipa o expresie de spaima, dar apoi se relaxa si isi desfasura tot ritualul de frumusete cu un zambet cald si dulce, care se adresa matusii sale, pe care o iubise atat de mult!

(va urma)

INTRE CER SI PAMANT

Exista in fiecare dintre noi o aspiratie nobila spre perfectiune, care, pe cei cu adevarat alesi, ii face sa creeze opere de arta sau opere spirituale, iar pe cei mai multi ii determina sa simta inlauntrul lor un fel de dor, de nesat al unei desavarsiri pe care nu o pot numi.

Pe de alta parte, fiecare poarta in sine tentatia pacatului, posedand, parca impotriva firii, un fel de schema launtrica a caderii luciferice! Chiar si cei mai buni, mai puri, ori mai truditori pe calea desavarsirii tot cad prada acestei tentatii a caderii in haurile propriului sine, si oricat am regreta dupa aceea, dupa cainta si straduinta, cadem din nou, iar si iar, pana la capatul drumului nostru prin existenta.

Cele doua forte launtrice, cea ascendenta (sau ascensionala) si cea descendenta (sau viciala) ne definesc pe fiecare in parte, dar in proportii individualizate si cu trairi unice. Suntem cu totii suspendati perpetuu intre cer si pamant, intre sfant si ne-sfant, intre spiritual si carnal.

Din aceasta sfasiere launtrica permanenta se alcatuieste istoria noastra personala, povestea succeselor si esecurilor noastre, povestea urcusului si a caderilor personale, numai ca doar foarte putini sunt cei constienti de aceasta permanenta lupta si chiar si cei constienti si atenti raman sa nevoiasca intr-una, cum se spune in limbaj religios, spre a reusi in drumul spre lumina.

Din mine, Poeta, zboara iar si iar aripile mari ale sufletului, ducandu-ma inspre Lumina Divina, si tot in mine se rostogoleste roata carnii, pravalindu-ma in neantul simturilor. E o permanenta pedeapsa, o permanenta lupta intre mine-lumina si mine-intuneric, si uneori invinge partea de lumina si alteori cea de intuneric.

Intre cer si pamant ma simt suspendata ca o pasare minunata, pe care nimeni niciodata nu o poate prinde si nici intelege pe deplin. Poate doar Creatorul Divin, Cel din care vin, cu cantecul meu cu tot!

POEM SACRU

n sacerdot

imi face semnul sacru,

fructul din mine se misca si plange.

de ce sarutul primit

imi pare-atat de acru?

pe picioare am sange!

lumina ta palpaie-n mine,

si ma tine

in genunchi.

vino, parinte,

si fa-mi-te trunchi.

sa urc peste tine cordoanele

carnii

ca o iedera-n pom

si in bratele tale iluminate

sa ma urc

si s-adorm.

somn de aur,

de rod,

de iubire de domn.

MESAJUL UNEI ROMANCE DIN STRAINATATE

 

 

Am primit ieri pe email, de la o prietena din Canada, acest mesaj extraordinar si am simtit nevoia sa vi-l arat tuturor. In forma lui originala si autentica!

 

DE CE SUFERA ROMANIA IN ANUL DE GRATIE 2008:

In primul rand tara sufera deoarece se incalca in mod constant Drepturile Omului iar prima consecinta este saracirea materiala si spirituala a populatiei. Cei care incalca acest cod au in general o atitudine de dispret arogant fata de dimensiunea fiintei umane. In opinia mea, acesta atitudine este consecinta lipsei de cultura care prelungeste reflexele comunismului. Asa se explica de ce unul ca Vanghelie este impins in fata. Ceea ce numim generic „cultura” este o virtute capitala. De fapt, este un registru formativ. Dupa o expresie a lui Noica, un fel de „inchidere care se deschide”. O cultura adevarata nu e numai o cultura vasta, dar si integrata in personalitatea individului, amestecand informatiile generale cu specializarea.

Romania mai sufera din cauza de falsi intelectuali. Falsul intelectual este de doua tipuri: i) fie impostorul care a fraudat cursurile say calificarea academica, fie, ii) individul pe care cultura redusa tendentios la o acumulare de informatii neutre sau obiective in loc sa-l imbogateasca spiritual il saraceste. Astfel de intelectualii sunt lipsiti de dorinta de a avansa spiritual si isi permit sa analizeze, sa judece, sa pedepseasca verbal si faptic semenii din toate domeniile, fara a avea competenţa necesara si nici macar simtul critic. In Romania totul devine misleading deoarece prostii cultivati, multi dintre ei sunt bibliofagi vanitosi care nu trec prin intelect informatia acumulata. Pe de alta parte avem intelectualii moderni, insa, trebuie tinut cont de faptul ca, modernitatea permite accesul oricui la info dar nu aduce cu sine si posibilitatea de a o integra mental. Vezi intelectualii-tonomat ai Cotroceniului.

Omul adevarat de cultura nu este agresiv. Agresivitatea este insusirea indivizilor care nu pricep nimic, dar care nu se pot abtine sa „analizeze critic” in numele democratiei. Din cauza frecventei inalte a falsilor intelectuali s-a ajuns la confuzii, asfel incat, oamenii de rand nu mai fac diferenta intre calitatea analfabetelor bretonate de Cotroceni, Elena Udrea proaspat devenita lector universitar, Vanghelie, sau Cristian Badilita, absolvent stralucit al Sorbonei care nu-si gaseste un post academic in Romania.

Pe mine nu ma mai mira nimic, deoarece in 22 decembrie 1989, m-am tezit homeless, m-am instrainat si insingurat fata de neamul in mijlocul caruia m-am nascut. Consider ca in prezent Romania, in afara de un grup mult prea mic de adevarati politicieni cu suflet, este condusa de doua categorii de oameni: fosti tortionari deveniti-lichele si clowni impotenti. Primii au distrus tara prin reactiavrea logicii autoritar-bolsevice iar mascaricii lipsiti de putere, asa zisii „intelectuali progresisti” au devenit vanitosi, complexati. Dorind mereu puterea ce le-a fost refuzata au trecut la compromis, acceptand sa fie baietii de mingii ai „fostilor”. Nu dau nume. Toti acestia stau pe muntele istoriei si nu stiu ce sa faca, cu Romania, asa ca, au decis a se imbogati material in mod ilicit, cat pt 7-8 generatii ce-au sa-i urmeze. Cu alte cuvinte, Romania este condusa de impotenti „de marca” sub conducerea carora toti securistii au continuat in special sub domnia lui Emil cel Umil si Inutil, sa prospere linistiti in cadrul pseudo-economiei de piata. Tortionarii si activistii comunisti si-au văzut mai departe de politica si circ, fara teama, fara rusine. Constantinescu va ramîne pentru generatia mea o nefericita caricatură a lui Vaclav Havel. Atat mascaricii cat si fostii tortionari nu fac decat sa prelungeasca reflexele pavloviene dobandite in timpul lui Ceausescu. Evident, capul plesuv cu suvitza taiata, pt mine apare ca o mixtura hidoasa intre Smerdiakov si de ce nu Parpangel, ambii vandulti raului.

Din pacate in Romania se afla un mic numar de adeavarati politicieni, care insa, nu reusesc sa sta alaturi unul de altul deoarece tara a intrat in epoca prostului cu experienta politica. Majoritatea romanilor nu au trait alta alternativa decat aceea a ingenunchierii, cu mainile si mintea legate. Un popor popor aproape orbit, aproape arierat, sufocat, indoit de nevoiile cvasi-animalice de supravietuire, provocand compasiune, nicidecum incredere cand este privit din afara tarii. Dar cine sa aiba curajul de schimba lucrurile? Curajul nu inseamna tupeu, aroganta sau infatuare. Curajul este capacitatea omului de a fi rational, demn chiar si în cele mai irationale si mai nedemne imprejurari ale vietii asa cum s-a comportat AN. Cand ma intorc acasa in tara „de bastina”, zac de parca mi s-a retras brusc tubul de oxigen, n-am aer; mai bine spus, aerul e irespirabil. Nimic nu are sens in lumea dusmanoasa a Romaniei anului 2008, condusa de „ideologii atotstiutori”. De aceea plec imediat. Aceasta tagma jenanta care a supt „valorile” si mentalul bolshevicismului adaptandu-l acum Noii Terori, isi traduce azi experienta prin mentinerea insecuritatii fata de ziua de maine, degradarea si decimarea continua a populatiei romanesti.

Stiu ca o diploma dobandita in USA nu poate justifica pretentia de a furniza informatii decat intr-un anumit domeniu intelectual; in nici un caz aceea de a te ocupa de educatia morala si spirituala a celor care nu au ales acest drum, ba mai mult se incapatineaza sa ramana acolo, unde e greu. Asa ca nu scriu aceste randuri crezand ca as avea vreun drept sa vorbesc despre Romania sau despre Romani. Acest mesaj e cu ingaduinta ta pur prietenesc, asa… de parca as vorbi cu propria-mi constiinta

—

Cristiana Iosef, Ph.D.
Research Associate Scientist
University of Western Ontario
Dept of Pediatrics
Victoria Res Labs
800, Commissioners Rd E
London, Ontario, Canada

RECE/FIERBINTE

din cate saruturi

sa te compun?

pe inima, pe gura, pe san

imi dai tu darul.

dar caldul meu destin

unde-si gaseste harul?

incet te tragi din cer

si intri-n lan

de nuferi.

in gura ta,

sta soapta mea

si-ti spune sa nu suferi.

aorta-ti sant,

episcopala carja,

ori scara pan’ la cer.

padurea mea

ia lupii tai

si ii arunca-n ger.

fierbinte frig

pe coapsa mea si-n gand,

speranta, vara, frunze,

peste-un pamant

plapand.

FILME CARE M-AU MARCAT

Am primit de la Mihnea o leapsa mult prea draguta ca sa o pot refuza! Filme care m-au marcat! Wow! Mi-e greu sa ma hotarasc, dar o sa insirui macar cateva:

KAGEMUSHA (= Umbra /Sosia) – realizat in 1980 de Akiro Kurosawa, eu l-am vazut ceva mai tarziu, dar a avut asupra mea un impact extraordinar. Am simtit in mine cum se incinge picatura de sange asiatic, cea care face sa am ochii semibridati. Ador povestile astea despre lupta si onoare, ceea ce este neobisnuit pentru natura feminina!

PARFUM DE FEMEIE (Scent of a Woman) – film de Oscar, cu Al Pacino si frumosul, la acel moment, Chris O’Donell, filmul asta pune degetul pe “rana” invatamantului de leadership politic american, care uita adesea ca mai presus de principiile insesi este morala, cea care te faci sa respecti principiile. Orice abatere de aceasta morala te descalifica automat, indiferent cat de important esti ca pozitie in societate, ori in elita. Asta stie sa afirme raspicat colonelul orb interpretat magistral de Al Pacino.

MATRIX – un film colosal, o trilogie vizionara, pur si simplu o intalnire cu genialitatea. Mie mi-a prilejuit o calatorie in cer, in supra-timp si supra-spatiu ….. si gata! I-am gasit un milion de interpretari, care mai de care mai super-simbolice! Of, si Keanu Reeves in personajul Neo, si toata povestea cu Zion ca fiind ultima reduta a umanitatii, si nenumaratii Agents Smith, si toata povestea de iubire si credinta intr-un Messia care vine mereu, iar si iar, salvand ceea ce mai e de salvat!

CONTACT – un film minunat, delicat si nuantat despre o aventura cosmica, sau cine stie, poate doar un mister insondabil. Minunat, cu Jodie Foster pe care o admir enorm. Mi-a placut cel mai mult faptul ca acea calatorie in spatiul cosmic duce in fapt la o intalnire realizabila in “spatiul” spiritual, ori in suflet.

TACEREA MIEILOR – film teribil, brrrr! Dar exceptional realizat. M-a impresionat si m-a facut o fana a filmelor despre psihologia criminalilor. Anthony Hopkins in rolul lui Hannibal Lecter, criminal canibal, cu o inteligenta brilianta si cu un rafinament psihologic atat de intens si pervers incat o poseda complet pe gingasa psiholoaga politista, interpretata de Jodie Foster!

TITANIC – superb! Eu am inteles acest film ca pe o lectie despre iubirea vazuta ca incredere fara limite, dincolo de viata si de moarte. Personajul lui Di Caprio moare ca trup, dar ramane perpetuu in femeia iubita, pe care o salveaza tocmai increderea netarmurita in iubirea lui. Doamne, de ar fi posibila o asemenea iubire in existenta fiecarui om, umanitatea ar evolua miraculos!

BASIC INSTINCT – super-senzual, manipulativ, excitant, frematator. Asta a fost pentru mine. Puterea femeii frumoase si insolente, inteligenta ucigasa, jocul de roluri intersanjabile, au facut un film dinamic, palpitant, cu o la fel de mare tensiune ca suspans, ca si o mare tensiune erotica!

7 ANI IN TIBET – o comunicare curata, limpede, fluida intre micul Dhalai Lama si frumosul blond, interpretat de Brad Pitt. Peisajele din Tibet, fantastice. Si tradarea, la fel de urata, ca oriunde pe lume.

ULTIMUL SAMURAI – o reiterare a obsesiei mele pentru Japonia si samurai. Din nou, despre razboi si onoare, cu un Tom Cruise de zile mari!

MEET JOE BLACK (Intalnirea cu Joe Black) – este de fapt intalnirea cu moartea a unui mare om de afaceri. Dar nu moartea pur si simplu, ci Moartea personificata! Un film perfect, absolut perfect, cu Anthony Hopkins si Brad Pitt, care interpreteaza Moartea. Offff, Doamne… si ce superb era Brad in rolul spiritului mortii, care, ca un fel de Hyperion, isi traieste iubirea in trup de muritor! Si scena aceea din final cu cei doi coborand treptele din spledida gradina, ca si cand ar fi plecat din gradina lumii!

Dau leapsa mai departe in primul rand lui Mely, si tuturor celor care cred ca exista filme care, asemenea cartilor, si-au pus amprenta pe mintea si sufletul lor!

"Frumusetea e in ochii privitorului" – despre BUCURESTI

Am preluat aceasta leapsa de la Mely, in primul rand pentru ca imi face placere sa vorbesc despre Bucuresti, de care raman indragostita, in ciuda durerii cu care privesc acum acest tesut urban sfasiat de interesele marilor investitori in imobiliare. Si, in al doilea rand, pentru ca tin la Mely si o admir, ca seriozitate, profunzime, inteligenta si, mai presus de toate, ca frumusete!

Eu sunt indragostita de Bucuresti de cand eram inca eleva in oraselul meu natal si am venit in Capitala sa ma interesez de facultatea la care voiam sa dau si…. sa consult un chirurg plastician. Dar operatie estetica nu am facut nici atunci si nici nu cred ca voi face vreodata, in schimb m-am indragostit de atmosfera Bucurestiului, de Calea Victoriei, de Herastrau, de Palatul Regal, de Cotroceni, etc, etc.

Intre timp, am terminat facultatea in Bucuresti si am mai facut si multe alte chestii intelectuale, pe care nu e locul sa le insir aici, m-am maritat cu un bucurestean si am ramas definitiv in acest oras, pe care l-as schimba doar cu Parisul sau New Yorkul! Deci, am crescut mare, m-am maturizat si sunt acum in masura sa privesc critic acest oras al iubirii mele de adolescenta!

Bucurestiul arata foarte rau ca intretinere a drumurilor, ca iluminat public, desi contractul cu Luxtenul ii arde la buzunar pe bucuresteni! Ma infior de sila cand vad gunoaiele care zac peste tot, gaurile din asfalt si fatadele mizerabile, dar cel mai mult ma doare cand vad case splendide lasate sa cada in ruina, numai si numai cu scopul de a fi cumparate pe nimic de cine stie ce shmeker, prieten al cine stie carui primar!

Dar continui sa iubesc centrul, locul studentiei mele, chiar daca acum peretii Universitatii au devenit panouri de afisaj pentru tot felul de aberatii. Dar, asta e democratia! Oare? Imi place si Palatul Parlamentului, ma face sa ma umflu de orgoliu, iar bulevardele care pornesc din proximitatea lui, pana la Piata Alba Iulia si chiar mai departe, pana la Piata Muncii, au ceva din Champs Elysees, asa cum visa Ceausescu!

Imi place ca se construieste la un regim superior de inaltime, si privirea mea se “loveste” de noile turnuri cu pereti de sticla si cu incantare dar si cu stupoare. Stupoarea vine mai ales din faptul ca sunt plasate la intamplare, fara a se tine cont de contextul arhitectural, ci numai si numai de interesele investitorilor! Pai da, o sa va spun din nou, ca asta e democratia si libertatea! Si din nou ma voi intreba retoric: oare?

Deci, ca sa revin la titlul pe care l-am preferat in romaneste, desi leapsa venea cu titlul englezesc: “Frumusetea e in ochii privitorului” si voi spune ca si iubirea e in sufletul celui care iubeste. Bucurestiul este minunat in ochii mei de indragostita! De aceea mi-as dori mult mai mult decat va imaginati ca viitorul primar general sa iubeasca si el, cu adevarat, Bucurestiul! Dar… cine stie ce isi doresc de fapt bucurestenii!