MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

October 31, 2016

MOARTE DE NOAPTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:11 am

Câtă natură a murit în mine,
câte ogoare verzi ori înflorite,
câte păduri cu căpriori și ciute
și niciodată n-am știut opri
această boală a muririi mele.
Pe venele mai mici sunt arcuri mii,
pe multele țesuturi și celule
e parc-un stol de libelule,
ce mă acoperă.
În gând, în carne și în operă
e viață și e soare,
sunt malurile vii,
dar parcă apa moare
și nu știu ce va fi.
Iubirea mea-i ascunsă,
în grote, în pustiu,
acolo unde-i scorpionul viu,
cu ceata lui cea otrăvită.
Mi-e inima mărită
și-ntinsă pe bucutuci
precum o vie ce-i de struguri plină.
Pe Dumnezeu îl las să calce
peste stelele mele opace
și să le-nvie pe cele pustii.
În grădina din mine
e toamna morților vii
sau este vara care iarăși vrea să vină?

steklo-noch-ogni-kapli-dozhd

October 12, 2016

LIRICĂ ȘI NARAȚIUNE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 6:07 pm

Sub asediul ploii de toamnă
sângele meu devine narativ,
inventând mereu alte povești și alte circumstanțe,
probabil de teamă sau de frig.
În plină vară am sângele de un lirism extrem,
rotunjind volute erotice peste întreaga realitate.
De undeva, din adânc, se aude un plâns,
de copil sau de pui de animal,
inocent și dureros de pur,
iar eu mă uit aproape speriată împrejur,
să găsesc sursa acelei suferințe nelimitate.
Dar e doar ploaia rece și aerul fără contur,
lăsând timpul să se reverse în fotografii
sau amintiri răzlețe.
Întotdeauna am perceput tristețea ca pe o narațiune,
ca pe un proces subtil dar necruțător,
în timp ce bucuria e poezie liberă,
e zbor
deasupra acestei vieți.
Am în gură un fel de miere,
un fel de durere
după un timp care încă nu a venit,
dar pe care-l aud printre picăturile plânsului ceresc,
nu cu auzul urechii umane
ci cu auzul fiarei care aș fi putut să fiu,
dacă nu eram un om puternic și viu.
Mă duc să mă născocesc,
să-mi inventez o nouă existență, fără fatalitate,
în care vor fi toate poveștile fermecate
ale celei ce voi deveni mai târziu.

ploaie-de-toamna

October 3, 2016

INEL DE NUNTĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:10 pm

De câte ori mireasă voi fi?
O dată pentru mine,
o dată pentru tine,
o dată pentru tu și eu
și încă o dată pentru Dumnezeu.
Mireasa miresei ce sânt
se caută în Cuvânt
și trimite la Cer
silabele care se pot face înger.
Copiii mei zglobii
aleargă prin sângele meu uimit
și se apucă ei înșiși de nuntit.
Câtă duioasă mireasmă de nuntă
e în această toamnă coaptă și-atât de aurită,
încât poți auzi și dimineața cum e nuntită,
poți privi spre mirele luminii
și te poți închina.
Ia-mă, iubitule, de aici,
sunt a ta pentru o veșnicie!
Pe inelul meu scrie
întreagă viața ta.

most-beautiful-wedding-rings

September 19, 2016

VREME AMARĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:05 pm

Dezmăț de ploi, nefericită natură umană,
cu frunzele viselor căzute sub tălpi,
cu coroanele smulse,
lăsând demnitatea pradă tuturor indemnităților.
Dumnezeu e cărunt,
fuge precum regele Lear alungat de propriile fiice,
și nu-L ascultă nimeni.
E un abur peste lume,
o pleoapă a morții,
o umbră care ascunde strălucirea vieții,
obnubilând și mintea și inima.
Tu și eu într-o nucă,
în arca minusculă a iubirii,
împărțind același culcuș
și-aceeași hrană.
Poate e mană
sau poate e cine știe ce iarbă stelară.
Până la urmă,
numai lacrima pe care-o storc sfinții
mai poate îndupleca nesfârșirea,
dar nici asta nu e ceva foarte sigur.
Dintre toate certitudinile
nu ne rămâne decât
soarele intens al dimineții.

poze-de-toamna_frunza-lipita-pe-geam1

August 26, 2016

NAȘTERE ȘI CUNOAȘTERE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Măriile nasc mereu prunci
și nașterea e ca o prăpastie în care te arunci
și din care niciodată nu știi
dacă o să mai revii
ori dacă o să mai fii la fel.
Pruncul e ca un degețel de zeu,
e ceva între “tine” și “eu”,
sau poate dincolo de tot.
Miracolul nu se explică,
nu are fereastră și nici o ușă, cât de mică,
prin care să intri în el,
să-l poți fotografia.
Miracolul e parte din ființa ta,
e ca o celulă, ca un țesut.
Când dai iubire, uneori dai și ce nu ai vrut
și ce-ai fi dorit să păstrezi pentru tine
ori pentru Dumnezeu,
dar nu te poți stăpâni,
nu poți să te oprești din a iubi,
așa cum nu te poți opri din a naște.
Numai că toate astea fac în tine o rană adâncă,
țâșnește sângele crud,
care te năpădește și te mănâncă
și nici nu ai cum să te ascunzi.
Poate că toată tristețea asta din noi
vine din durerea creației dintâi,
când Cel Înalt a ieșit din Sine,
a fost tăiat în doi
și a ajuns până la jivine.
O, Doamne, Tu ai făcut Măriile să nască,
numai ca să Te cunoască!

Tree-of-Life

August 14, 2016

INACCEPTABILA MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:31 pm

Moartea are-un calendar al ei, o agendă, o rută
și, de multe ori,
ființele tale cele mai dragi o întâlnesc pe slută
și nu mai scapă din gura ei devoratoare.
Încerci să strigi că te doare,
că nu vrei, că e atât de absurd,
dar moartea calcă precum un tren
care merge spre Lourdes,
lăsându-ți mereu o speranță, o iluzie, un fum.
Până în ultima secundă tu tot mai simți că iubirea ta va scăpa,
va trăi, va fi mereu cu tine,
pentru că omul e făcut să creadă numai în bine
și să nu înțeleagă sfârșitul.
Existența noastră seamănă cu împletitul,
la care muncești o viață
și care se destrămă într-o clipă, în ceața
unei suferințe de neacceptat.
Dacă Dumnezeu ar fi fost bărbat
nu ar fi lăsat să se întâmple asemenea dezonoare,
iar dacă ar fi fost femeie, ar fi lăsat măcar o cale
prin care să te salvezi, să fugi,
să te metamorfozezi și să nu ajungi niciodată la un final dureros.
Poate că ar fi fost prea frumos
dacă Dumnezeu ar fi vrut
să facă din această creație
o altă ecuație,
una a vieții fără sfârșit.
Mă lupt cu El în infinit
și-L cert și-L conjur.
E atâta durere în mine și-n jur,
că nu mai încape.
Dar El pășește liniștit peste ape!


funeral-flowers

August 2, 2016

APOCALIPSĂ RATATĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:21 am

A fost din nou sfârșitul lumii,
profeții par să se înmulțească prin spori.
De la noi și până la sori
sunt numai prunci ai luminii,
numai nenăscutele vise ale unor condori.
Mă trag de mână fractalii,
mă împunge fiecare cerb din aurite medalii,
dar nu mă oprește nimeni din această alergare
existențială.
Bucuria e-n fiecare petală de floare,
în fiecare bob încolțit.
De ce oare vin doar profeții
iar Mesia încă nu a venit?
E-un ev dual, al fericirii în vârf
și al durerii la poalele vieții,
e-o nerăbdare de-a fi precum scaieții,
o dezinvoltă stupiditate
străbate această omenire neinstruită.
Mintea, ca și inima, se cere primenită,
se cere antrenată spre cer,
altfel moare strivită de ger
ori de propria-i neputință.
Cineva ne pune botniță la ființă,
ne rupe de runele primordiale.
Numai în adânc mai este vie lava,
în adâncul neclintit al celulei dintâi,
din care toți am venit
și-n a cărei dulceață ai tot vrea să rămâi.

Australian heatwave causes wildfires

July 20, 2016

IUBIRE FĂRĂ SFÂRȘIT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:18 am

Într-un fel de ghioc, într-un joc
al destinului,
eu sunt regina setei și cineva e regele vinului.
Aș vrea să mă întorc în ciorchine,
să-mi simt sevele circulând
prin artere,
să văd sângele cum vine
și se înnoadă pe un toiag al iubirii,
sau pe un fel de prag
al nemuririi
sau al unui sus cât mai înalt.
Mă devoră dorința ca fulgerul,
mă arde pe stern,
mă taie toată,
de parc-aș fi o bacantă care se-mbată
și intră-n orgii
pentru a-i arata zeului felul ei de-a-L iubi.
Și totuși, mi-e atât de bine pură,
cu frunze de arțar pe gură,
cu sânii strânși în coajă,
cu pleoapele pline de spic,
dar pentru asta ar trebui să nu mai fac nimic,
să nu mai spun, să nu mai râd,
să rămân mută în oricare secundă.
Mi-e imposibil, pentru că ființa mea e undă,
e o vibrație a marelui zeu,
așa că-n delir și-n sfințenie sunt tot eu,
cu petalele zburate
ori cu ochiul peltic.
Tu știi să mă găsești și să mă scoți
dintr-un sâmbure cât de mic
și să mă faci să rodesc.
Oh, Doamne,
cât pot să Te iubesc!

12227674,width=178,height=178

June 8, 2016

NOUL MEU EDEN

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 6:58 pm

Parcă cerul a căzut și s-a umplut de libelule,
așa cum în epoci de jale
se umplea de lăcuste.
Cine sunt cei care-ar vrea să mă muște,
să fure,
să-mi ia merele din Eden,
ori să urle că florile mele nu au polen?
Sunt dușmani ori prieteni,
pregătiți să mă umple de vini,
să-mi ofere bogata coroană de spini,
ca și cum ar fi piepteni?
Sunt din nou la fântâna cu apa cea vie,
liberă de ierburi și broaște.
În jurul meu, mulți pupă moaște
și le cred Dumnezeu,
dar eu știu că-L port pe El sub coaste,
în inima fragilă
și plină de milă.
Sunt mai frumoasă ca oricând,
mai tăioasă,
mai pură ca o floare,
mai plină de miere și gând,
de măreția firii.
Dezlegată de orice povară,
tămăduită de dorul de țară,
mă-nfior cu fervoare
de dumnezeirea Iubirii.

metsa-eden

May 22, 2016

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 2:59 pm

Am pământ în plămâni
și inima plină de crengi răsucite în sus.
Pașii mei sunt încă stăpâni
peste zori și peste apus.
Mi-e cântecul mai lent și mișcarea aproape fetală,
existența aceasta domoală
e ca o halucinare a minții.
E ca atunci când ești adolescent și-ți minți părinții,
care nu știu că tu faci o greșeală.
Mă mai feresc și-acum de Dumnezeu
și mi-e frică,
nu pentru o greșeală mică, pe care o repar cu-o simplă remușcare.
mi-e frică pentru această floare
din pieptul meu,
păzită de coaste ca de un gard înghimpat.
Mă rog să recapăt tot ce-am aflat,
tot ce-am iubit,
tot ce s-a dus.
Mă ridic pe vârfuri spre cuvântul nespus,
până la îngerii cei mari
și-i fac să se uite la mine.
Mi-e soare și mi-e bine în vis,
dar vreau lumină în realitate,
să o ating și s-o tocesc în coate,
s-o gust,
s-o îmbrac,
să o sorb.
Din ochiul meu, deseori orb,
curge o lacrimă albastră.
Ferește-mă, Doamne, de năpastă,
de boală și de singurătate.
Te rog, ține la Tine cuiele ce mi le vor bate
în lemnul crucii din gând.
Iubește-mă cu muguri și ține-mă aproape,
peste ape
călcând.


purple

« Previous PageNext Page »

Blog at WordPress.com.