Elena se simţea puţin ameţită şi avea impresia că timpul se derulează în ea, cu o rapiditate cinematografică. Nu mai simţea ziua şi momentul în care se afla, ci avea impresia că este în alt moment, apropiat de cel al rupturii de Sorin, când se simţise atât de sfâşiată, încât se temuse că îşi va pierde minţile.
O migrenă teribilă îi zdrobea tâmplele, iar amintirea acelei dureri o făcea să aibă acea senzaţie de vertij teribil, de carusel mental şi sentimental. Se aşeză cu grijă pe patul larg din dormitorul ei, rezemându-se cu atenţie de tăblia de lemn preţios, ca şi cum capul ei ar fi fost deodată la fel de fragil ca un vas de cristal. “De Baccarat, îşi spuse ea zâmbind.
Stătea uşor pe o parte, şi, de sub halatul de mătase care-i aluneca pe coapse, se vedeau muşchii puternici, de femeie căreia îi place mişcarea, fie aceasta de dans sau de sex. Se mişca încet, ca prin apă, şi simţi că în mintea ei s-a produs un declic. Erau propriile-i gânduri, care se derulau încet dar cu o claritate neverosimilă.Numai că erau gândurile ei dintr-un moment anterior, lăsate acolo să aştepte o analiză atentă.
“Cu câteva luni în urmă, atunci când nu ştiam nimic despre ce înseamnă adevărata iubire, era totul atât de simplu şi de clar pentru mine… Acum toate s-au complicat, par făcute din milioane de fire, pe care nici nu aş avea cum să le prind cu mâinile mele umane, ci ar trebui să am poate gheare de înger, pentru că eu cred totuşi că îngerii au şi gheare, dat fiind că au aripi!
Doamne, ce a putut să facă Sorin din sufletul meu! Mi l-a desfăcut ca pe o umbrelă, ori ca pe o hartă ale cărei contururi exprimă ţinuturi atât de îndepărtate şi de necunoscute dar, în acelaşi timp, atât de intim sudate în sufletul meu.
În ziua când l-am cunoscut cred că eram bine dispusă, cu acea bună dispoziţie pe care eu ştiu să mi-o fabric din indiferent ce motive, chiar şi atunci când realitatea nu-mi oferă aproape nimic pentru această bucurie. Eram liniştită, trăind viaţa mea paralelă, simulacrul meu de iubire, simulacrul meu de adevăr.
Nici măcar după câteva zile de la prima noastra discuţie, care a fost în exclusivitate pe probleme care îl priveau pe el, tot nu mi-am dat seama cât de mult s-a modificat peisajul meu sufletesc.
Creşteau munţi în mine şi eu nu ştiam, înverzeau câmpii şi eu nu vedeam! Simţeam doar că, atunci când eram în prezenţa lui, se elibera în toată fiinţa mea o energie care îmi era limpede că este de esenţă divină. Simţeam că iubirea mea îl cuprindea nu doar pe el, ci toată umanitatea şi tot universul.
Şi totuşi, nu ştiam că îl iubesc. Credeam că sunt în continuare cea care domină şi manipulează, cea care se foloseşte de un bărbat doar pentru a-şi mobila peisajul personal. Sorin mă privea cu ochii lui neverosimil de albaştri şi de puri, şi zâmbea cu gura aceea minunată, cu zâmbet trist şi amar. Tocmai acest zâmbet a topit în mine orice rezistenţă, orice apărare. Era ca o apă care îmi cuprindea pământurile lăuntrice, care îmi scufunda oraşele şi turnurile şi eu nu îmi dădeam seama de nimic.
Tot ce-mi doream era să fiu lângă el, în aerul lui, în lumina lui de apă adâncă. Eram lângă el şi mă simţeam în paradis, eram cu el şi ma simţeam completă. Trăiam un sentiment al totalităţii şi împlinirii, aşa cum nu mai trăisem niciodată…..
Apoi, totul s-a schimbat. Sorin a devenit mai rece, mai exigent, mai dur. Iar eu am revenit, poate pentru a mă apăra, la vechile mele forme de seducţie stupidă, transformându-l pe cel care mă făcuse să-mi descopăr sufletul într-un obiect de dorinţă. Sorin a simţit. Ceea ce făceam eu strivea în el parcă toată iubirea şi visele şi idealul.
Atunci a început să fie rău şi să mă respingă, să mă refuze, să mă alunge chiar. A devenit aproape brutal, împingându-mă din calea lui, dându-mă la o parte. Am suferit cumplit şi, deşi înţelegeam, continuam să fac exact ce nu trebuia.
Aşa l-am pierdut pe Sorin cel minunat, cel care mi-a deschis sufletul ca pe o hartă pe care, departe de mine dar atât de dorit, sălăşluieşte miraculosul tărâm al Iubirii!
Şi totuşi… Nu mai pot trăi după vechile mele rutine, nu mai vreau să mint într-atât încât să nu îmi mai găsesc firul real al existenţei mele. Sorin mai este cu mine şi totusi departe, departe în sufletul meu, dar conţinut în propria-mi fiinţă pentru totdeauna.
Aproape că nu mai contează dacă ne vedem sau nu, dacă vorbim sau nu, el e cuprins în mine, iar atunci când suntem totuşi alături, indiferent ce am face sau ce am spune, chiar cele mai stupide banalităţi, fiinţele noastre par să se regăsească în adevărul lor şi să fie fericite. Poate că mi se pare mie, dar atunci când suntem împreună pluteşte în jurul nostru o aură luminoasă şi toţi cei din jur par să întrezărească această miraculoasă iradiere.
Nu mai am curajul să fac nici un pas înspre el, şi poate că nici nu mai am nevoie, atunci când el însuşi este cuprins în sufletul meu şi, aş îndrăzni să spun, că şi eu sunt cuprinsă în sufletul lui. Şi poate tocmai asta este acea minune despre care el tot vorbea la început, intuind, cu geniul lui divinatoriu, ceea ce poate că nici o prezicătoare din lume nu ar fi putut vedea!”
După ce îşi refăcu acest pasaj al gândurilor ce o aşteptau ca şi cum ar fi fost scrise pe un carneţel inefabil, Elena se simţi mai bine, mai clară. Poseda din nou realitatea şi timpul, realizând că ea chiar scrisese undeva aceste cuvinte, într-o misivă ce cuprindea această lungă confesiune, trimisă pe e-mail lui Relu.
Relu era la acel moment în Germania la un Congres de psihologie, dar aştepta cu interes această mărturisire. Ea îi promisese că va scrie o confesiune, pe care Relu o considera un fel de “exorcizare”, dar ea ştiuse încă de atunci, – iar acum, când ea şi Sorin erau atât de fericiţi, ştia cu atât mai mult, – că nu avea nevoie să se vindece de nimic, pentru că sentimentul ei devenise de fapt parte integrantă din ea însăşi.
(va urma)
