MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 31, 2008

ATAT DE DEPARTE IN SUFLETUL MEU

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 11:22 pm

Elena se simţea puţin ameţită şi avea impresia că timpul se derulează în ea, cu o rapiditate cinematografică. Nu mai simţea ziua şi momentul în care se afla, ci avea impresia că este în alt moment, apropiat de cel al rupturii de Sorin, când se simţise atât de sfâşiată, încât se temuse că îşi va pierde minţile.

O migrenă teribilă îi zdrobea tâmplele, iar amintirea acelei dureri o făcea să aibă acea senzaţie de vertij teribil, de carusel mental şi sentimental. Se aşeză cu grijă pe patul larg din dormitorul ei, rezemându-se cu atenţie de tăblia de lemn preţios, ca şi cum capul ei ar fi fost deodată la fel de fragil ca un vas de cristal. “De Baccarat, îşi spuse ea zâmbind.

Stătea uşor pe o parte, şi, de sub halatul de mătase care-i aluneca pe coapse, se vedeau muşchii puternici, de femeie căreia îi place mişcarea, fie aceasta de dans sau de sex. Se mişca încet, ca prin apă, şi simţi că în mintea ei s-a produs un declic. Erau propriile-i gânduri, care se derulau încet dar cu o claritate neverosimilă.Numai că erau gândurile ei dintr-un moment anterior, lăsate acolo să aştepte o analiză atentă.

“Cu câteva luni în urmă, atunci când nu ştiam nimic despre ce înseamnă adevărata iubire, era totul atât de simplu şi de clar pentru mine… Acum toate s-au complicat, par făcute din milioane de fire, pe care nici nu aş avea cum să le prind cu mâinile mele umane, ci ar trebui să am poate gheare de înger, pentru că eu cred totuşi că îngerii au şi gheare, dat fiind că au aripi!

Doamne, ce a putut să facă Sorin din sufletul meu! Mi l-a desfăcut ca pe o umbrelă, ori ca pe o hartă ale cărei contururi exprimă ţinuturi atât de îndepărtate şi de necunoscute dar, în acelaşi timp, atât de intim sudate în sufletul meu.

În ziua când l-am cunoscut cred că eram bine dispusă, cu acea bună dispoziţie pe care eu ştiu să mi-o fabric din indiferent ce motive, chiar şi atunci când realitatea nu-mi oferă aproape nimic pentru această bucurie. Eram liniştită, trăind viaţa mea paralelă, simulacrul meu de iubire, simulacrul meu de adevăr.

Nici măcar după câteva zile de la prima noastra discuţie, care a fost în exclusivitate pe probleme care îl priveau pe el, tot nu mi-am dat seama cât de mult s-a modificat peisajul meu sufletesc.

Creşteau munţi în mine şi eu nu ştiam, înverzeau câmpii şi eu nu vedeam! Simţeam doar că, atunci când eram în prezenţa lui, se elibera în toată fiinţa mea o energie care îmi era limpede că este de esenţă divină. Simţeam că iubirea mea îl cuprindea nu doar pe el, ci toată umanitatea şi tot universul.

Şi totuşi, nu ştiam că îl iubesc. Credeam că sunt în continuare cea care domină şi manipulează, cea care se foloseşte de un bărbat doar pentru a-şi mobila peisajul personal. Sorin mă privea cu ochii lui neverosimil de albaştri şi de puri, şi zâmbea cu gura aceea minunată, cu zâmbet trist şi amar. Tocmai acest zâmbet a topit în mine orice rezistenţă, orice apărare. Era ca o apă care îmi cuprindea pământurile lăuntrice, care îmi scufunda oraşele şi turnurile şi eu nu îmi dădeam seama de nimic.

Tot ce-mi doream era să fiu lângă el, în aerul lui, în lumina lui de apă adâncă. Eram lângă el şi mă simţeam în paradis, eram cu el şi ma simţeam completă. Trăiam un sentiment al totalităţii şi împlinirii, aşa cum nu mai trăisem niciodată…..

Apoi, totul s-a schimbat. Sorin a devenit mai rece, mai exigent, mai dur. Iar eu am revenit, poate pentru a mă apăra, la vechile mele forme de seducţie stupidă, transformându-l pe cel care mă făcuse să-mi descopăr sufletul într-un obiect de dorinţă. Sorin a simţit. Ceea ce făceam eu strivea în el parcă toată iubirea şi visele şi idealul.

Atunci a început să fie rău şi să mă respingă, să mă refuze, să mă alunge chiar. A devenit aproape brutal, împingându-mă din calea lui, dându-mă la o parte. Am suferit cumplit şi, deşi înţelegeam, continuam să fac exact ce nu trebuia.

Aşa l-am pierdut pe Sorin cel minunat, cel care mi-a deschis sufletul ca pe o hartă pe care, departe de mine dar atât de dorit, sălăşluieşte miraculosul tărâm al Iubirii!

Şi totuşi… Nu mai pot trăi după vechile mele rutine, nu mai vreau să mint într-atât încât să nu îmi mai găsesc firul real al existenţei mele. Sorin mai este cu mine şi totusi departe, departe în sufletul meu, dar conţinut în propria-mi fiinţă pentru totdeauna.

Aproape că nu mai contează dacă ne vedem sau nu, dacă vorbim sau nu, el e cuprins în mine, iar atunci când suntem totuşi alături, indiferent ce am face sau ce am spune, chiar cele mai stupide banalităţi, fiinţele noastre par să se regăsească în adevărul lor şi să fie fericite. Poate că mi se pare mie, dar atunci când suntem împreună pluteşte în jurul nostru o aură luminoasă şi toţi cei din jur par să întrezărească această miraculoasă iradiere.

Nu mai am curajul să fac nici un pas înspre el, şi poate că nici nu mai am nevoie, atunci când el însuşi este cuprins în sufletul meu şi, aş îndrăzni să spun, că şi eu sunt cuprinsă în sufletul lui. Şi poate tocmai asta este acea minune despre care el tot vorbea la început, intuind, cu geniul lui divinatoriu, ceea ce poate că nici o prezicătoare din lume nu ar fi putut vedea!”

După ce îşi refăcu acest pasaj al gândurilor ce o aşteptau ca şi cum ar fi fost scrise pe un carneţel inefabil, Elena se simţi mai bine, mai clară. Poseda din nou realitatea şi timpul, realizând că ea chiar scrisese undeva aceste cuvinte, într-o misivă ce cuprindea această lungă confesiune, trimisă pe e-mail lui Relu.

Relu era la acel moment în Germania la un Congres de psihologie, dar aştepta cu interes această mărturisire. Ea îi promisese că va scrie o confesiune, pe care Relu o considera un fel de “exorcizare”, dar ea ştiuse încă de atunci, – iar acum, când ea şi Sorin erau atât de fericiţi, ştia cu atât mai mult, – că nu avea nevoie să se vindece de nimic, pentru că sentimentul ei devenise de fapt parte integrantă din ea însăşi.

(va urma)

Advertisements

January 30, 2008

NOI, NOI, NOI

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 12:07 am

Căzuse atâta zăpadă, că nu se mai putea ieşi din casă. Maşinile erau ascunse de tot, ceea ce făcea ca look-ul marii metropole să semene cumva cu un idilic peisaj rural. Zăpada nivela totul şi dădea o impresie de puritate şi de curăţenie, atribute pe care Bucureştiul nu le-ar putea primi altfel niciodată.

Elena sări din pat, aproape speriată de lumina aceea neverosimil de albă şi de stratul gros de zăpadă care se depusese pe marginea balconului. Scaunele pe care le uitase acolo erau acum înnobilate cu uriaşe perne albe. Era mirific. Asta o făcu sa fie fericită, deşi dormise foarte puţin şi avea o ciudată durere de stomac. Merse în bucătărioara care semăna cu o chicinetă dintr-un studio tv şi puse ibricul de cafea la fiert.

Îi plăcea să bea acasă cafea la ibric, deşi avea tot felul de aparate pentru cafea filtru sau espresso. Abia după ce ieşea din coconul domestic şi mergea în diverse locuri i se făcea poftă de cafeaua preparată de automat. Elena era genul de persoană care îşi bea cafeaua doar fierbinte şi făcea asta cu plăcere, cu poftă. Numai câteodată fuma şi numai dacă era în compania cuiva cu care să se simtă foarte bine.

Fusese seara târziu la un protocol, unde dăduse peste tot felul de personaje politice, care încep orice frază cu un “eu” pompos, afacerişti dubiosi, care au făcut afaceri cu banii Statului, fufe în căutare de pradă masculină, – că doar imbecilitatea şi sexul se combină perfect! – şi o grămadă de “vedete” autohtone, ceea ce înseamnă ţaţe cu ţâţe siliconate şi tipi arătând a homo, chiar dacă poate nu erau, ceea ce e complet derutant. Stătuse acolo vreo două ore, cu sentimentul că se află într-o lume din care lipseşte inteligenţa, dat fiind că nu putea vorbi cu nici unul dintre indivizii ăia nimic ce putea aduce a intelecţie, şi lipsea, desigur, bunul simţ.

Conversaţiile acelea despre hemoroizii soţilor şi chisturile amantelor o scârbiseră atât de tare încât se întorsese acasă cu o puternică senzaţie de vomă, care îi încleştase fălcile. După multe încercări zadarnice de a se linişti, deşi era foarte târziu, nu se putuse abţine şi îl sunase pe Sorin.

– Hei, Sorin! Te-am sunat pentru că ţi-am “auzit” gândul, adică am simţit că te gândeşti intens la mine.

– Dar mă gândesc tot timpul, să ştii, nu numai într-un moment sau altul. Mereu.

– Daaaaaaaaaaaaaaa!?

– Ce-i cu tine, prostuţo? Îţi simt vocea tremurată. Ce-ai păţit?

– Nimic special, doar că am fost la chestia aia protocolară de la Ambasadă… ţi-am spus încă de la prânz că merg, nu?

– Bun! Şi ce s-a întâmplat acolo?

– Mi s-a făcut silă, de toţi şi toate, de fauna aia grotescă, de tot.

– Fii cuminte! Parcă nu i-ai mai văzut şi altădată pe ăştia… nişte terminaţi… dă-i naibii. Vin să te iau dimineaţă, adică pe la 10?

– Da, abia aştept. Şi fugim, da? Cât mai departe.

– Adică unde?

– Nu ştiu. La munte, sau… la Ploieşti, ca-n Caragiale!

– A, super. Mă faci să râd cu lacrimi. Doamne!

– De ce râzi? De mine? Să ştii că mă supăr şi pun botic.

– Şi ce dacă, nici nu-mi pasă.

– Nu-ţi pasă? Dar vreau să-ţi peseeee? Vrei să plâng?

– Nuuuuuuuuuuuuuu!

– Păi vezi? Asta înseamnă că îţi pasă.

– Bine, dacă zici tu, înseamnă că aşa e.

– Tu ce făceai când te-am sunat?

– Dormeam, e aproape trei noaptea. Nu e toată lumea noctambulă ca tine.

– Atunci eu de ce am simţit că te gândeşti la mine? Şi tu de ce ai zis că aşa este, că tot timpul te gândeşti? Adică şi în somn?

– Da, şi în somn. Mulţumită?

– Da. Acuma poţi să te întorci la nani. Te aştept mâine, abia aştept să fie mâine.

– Abracadabra. Se face mâine, viiiiiiiin. Poate încerci şi tu să faci nani.

– Bine. Promit.

– Aşa. Pupici, noapte bună!

– Te pupicesc, somn uşor!

– Şi ţie. Pa!

– Pa!

Asta vorbiseră azi-noapte. Elena zâmbi aducându-şi aminte de conversaţia lor stupidă oarecum, dar dulce, care îi lăsase o urmă luminoasă în suflet, ca un praf de stele. Îi era atât de dragă vocea lui Sorin, uşor somnoroasă, şi parcă îi vedea gura lui frumoasă, umflată de somn, de parcă cerea să fie pupată. Muşcată!

Gata, acum trebuia să se grăbească pentru că mai era puţin timp până când avea sa vină Sorin şi ea mai avea atâtea de făcut. Adică nimicurile unei toalete feminine, iar ei îi plăcea teribil să se bibilească. Oare unde or sa fugă? Zâmbi şi i se lumină toată faţa. Probabil că undeva la munte, să mănânce la o cabană, să se plimbe în aerul tare şi apoi…., se gândi Elena, şi simţi cum se înfioară de plăcere, anticipând deliciile care o aşteptau de la această escapadă!

(va urma)

January 28, 2008

REVELATIE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 10:15 pm

de ce-am şezut şi-am plâns

şi am jurat de neuitare?

pe malurile-acestui râu

ne trebuie putere şi răbdare.

din harfele zdrobite mai curge cântec, vaier,

şi totuşi alta-i nota

ce şuieră-n văzduh puternica-i săgeată.

de ce-am şezut şi-am plâns

când lângă noi păşea

nădejdea cea înaltă?

izvor-bune-hercegovina-030.jpg

January 27, 2008

DE CE NE AUZIM DOAR PROPRIUL ECOU?

Filed under: Cultura,Dileme,Ideal — Maria Barbu @ 4:04 pm

O sa ziceti ca am innebunit ca il citez pe Patapievici, dar fac asta nu atat pentru  ca are dreptate in ceea ce spune in fragmentul acesta, ci mai ales pentru demagogia crunta  si pentru actiunea din realitate, care contrazice complit acest adevar exprimat aici. Demersurile lui, ca si ale grupului din care face parte, sunt absolut contrare fata de ceea ce afirma, atat de serafic, in acest text!

“Intr-o lume in care aproape toti vocifereaza, in care tot mai putini se pot smulge din orbire ideologica, intr-o lume in care prea putini mai stiu sa asculte si altceva decat sunetul propriei voci si in care nimeni nu pare dispus da cedeze la argument ori sa pretuiasca buna-credinta, sper ca prezenta carte sa poata aduce un moment de calm al discutiei si de seninatate a valorilor.” Asta e ceea ce, foarte frumos, spune Patapievici, in “Despre idei & blocaje”.

Si pe mine ma asurzesc tipetele fara argumente ale celor din jurul meu, ma infricoseaza agresivitatea lor ideologica si intoleranta exprimata in termeni triviali si nu contenesc sa ma intreb de ce noi, romanii, ne auzim doar propriul ecou?

Asta ne impiedica sa vedem ca si altii au dreptate, chiar daca exprima adevarul in formule poate inconvenabile pentru noi. Aceasta incapacitate de a accepta si intelege ceea ce spun si altii ne handicapeaza, transformandu-ne in autisti, abandonandu-ne in inchisoarea unui ego supradimensionat morbid si nu creativ.

Iar patima politica ne intuneca de tot mintile, transformandu-ne in niste mici hitleristi, care parca asteapta doar momentul in care i-ar putea extermina pe preopinenti. Incapacitatea romanilor de a comunica fara urlete si fara ranchiuna, in mod civilizat si respectuos, ne-a tranformat in oameni-problema.

Noi nu identificam problemele, facand efortul de a da logica si coerenta unei demonstratii argumentate, ci suntem cei care ne complacem in a fi o problema. Trantim totul, inclusiv o idee, precum un baros. Brutal, irational, distructiv. Fara sa ne pese de ceilalti, decat pentru a-i strivi si nu pentru a-i convinge.

Traind in propria inchisoare launtrica, ecoul cuvintelor noastre devine asurzitor, astfel incat nu ne putem intelege decat pe noi, chiar daca suntem absurzi. Totul e scuzabil si chiar hirperbolic valorizat atunci cand ne priveste pe noi, si este aberant si intolerabil atunci cand e vorba de ceilalti.

Numai ca aceasta permanenta sfasiere va duce inevitabil la un sfarsit tragic, de la care nu se va mai putea sustrage nimeni. Un sfarsit rusinos, de oameni ucisi de propriul ecou, devenit atat de puternic incat poate sa faca si trupul si spiritul sa explodeze.

Ma doare sincer sa vad cum ne aruncam cu o ardoare demna de cauze mai bune intr-o absurda lupta ideologica, atunci cand ar trebui de fapt sa ne straduim sa decelam valoarea celuilalt, facandu-l partas pe cel de alta parere la adevarurile noastre, asa cum si celalalt ne poate face partasi la adevarurile lui.

Pentru ca dincolo de adevarurile noastre particulare, individuale si inevitabil trunchiate, sta Adevarul. Doar raportandu-ne la acesta ne vom putea scutura de mazga launtrica, adunata in atatia ani de prostratie, de obnubilare, de autism. Numai asa ne putem tolera ecourile vocilor, facand din lupta de idei o lupta nobila, de spirit, si nu o incrancenata devorare sangvinara.

January 25, 2008

Proletcultismul SAR – un model negativ

Filed under: Cultura,Dileme,Lumea de azi — Maria Barbu @ 11:22 pm

(Dedic acest articol amicului Mihnea Georgescu.)

Later edit. I-as adauga si pe Moshe&Mordechai in dedicatie.

Din pacate pentru democratie, pentru cultura si chiar pentru bunul simt, o asociatie, abuziv auto-intitulata Societatea Academica Romana – SAR, practica o vanatoare de intelectuali la fel ca proletcultistii. Cine nu este de parerea celor cativa insi care alcatuiesc aceasta asociate sunt excomunicati rapid, cu o judecata sumara si executati in temeni grotesti.

Eu cred ca aceasta SAR este urmasa de drept a comisarilor bolsevici care trimiteau intelectuali de elita la Canal ori in puscariile comuniste. Altii sunt de parere ca cei de la SAR ar fi de orientare fascista.

Ce este insa si mai cumplit este faptul ca acest model de atitudine intelectuala si de comportament politic pare sa faca scoala, creindu-si adepti si printre intelectualii democrati, ceea ce ma intristeaza enorm.

In sfera ideilor ar trebui sa domneasca armonia, cretivitatea, echilibrul si generozitatea. Singurul criteriu operant ar trebui sa fie valoarea si nu orientarea ideologica, ori preferinta politica.

Trecerea infectiei de la mahalaua politica la sfera intelectuala este impardonabila. Daca este sa avem o atitudine ferma si responsabila, atunci tocmai aceasta intoleranta ar trebui condamnata cu fermitate.

Apelul meu catre toti bloggerii, care sunt in cea mai mare parte intelectuali, este acesta: NU DEVENITI NICI FASCISTI, NICI PROLETCULTISTI. RAMANETI VOI INSIVA, NU CEDATI LA NICI UN FEL DE MANIPULARE!

January 24, 2008

UNIREA=SARBATOAREA MOLDOVENILOR?

Filed under: Dileme,Lumea de azi,Politica — Maria Barbu @ 8:28 pm

Astazi am aflat cu stupoare ca Unirea de la 24 ianuarie 1859 a fost, si este, dupa parerea actualului presedinte al Romaniei, un eveniment DOAR al moldovenilor! Eu/noi stiam ca este Unirea Principatelor Romane si formarea Romaniei, deci un eveniment al Romaniei! Dar, ce credem noi este irelevant. Important este doar ce crede si spune Seful Suprem.

Vedeti? Romanii se hlizeau pe seama lui Ceausescu, pentru ca era atat de fascinat de ideea de a da greutate istorica Romaniei, incat se ducea pana la Burebista! Ei bine, acum nu va mai puteti hlizi! Romania a inceput doar acum trei ani se pare, odata cu TRAIAN… Basescu. Tot ce a fost inainte este fara importanta, cel putin asa reiese din magistralul discurs al presedintelui.

Dar, cine o fi scris oare acest discurs? Ce minte luminata ori clar-obscurizata a scos din tainitele Cotrocenilor o asemenea colectie de aberatii? Oare presedintele a stiut la ce se expune, reproducand acel text? Sincer, cred ca nu. Adica nu ma lasa inima sa il invinuiesc pe Traian Basescu de aberatiile din discursul de azi.

Cu siguranta, presedintele va trebui ajutat sa scape de sub presiunea terorista a intelectualilor de palat, care, dupa cum se vede, ii fac numai deservicii, si sa isi aduca in echipa intelectuali adevarati si nu farseuri, anti-romani si poate chiar anti Basescu. Ca prea il pun in situatii nu numai ridicole, ci chiar periculoase si cu mesaje tradatoare de natiune. Nu e pacat de presedinte?

January 23, 2008

RASPUNSURI – despre leadership-ul transformational vs. tranzactional

Raspuns pentru DANIEL A.

 

Dacă ne referim la modelul de leadership tranzacţional, ca şi la modelul de leadership transformaţional, vom observa că cele două modele privesc în principal tipul de motivaţie a oamenilor, aparţinînd unei organizaţii, sau societăţii pur şi simplu.

Sistemul social, ca şi cel organizaţional, spun analiştii încă tributari modernismului, funcţionează cel mai eficient în condiţiile în care aşa-numitul lanţ de comandă este clar decelabil, astfel încît autoritatea liderului să fie legitimă, iar responsabilităţile sale să fie clar identificate.

Aşa spun moderniştii, iar postmoderniştii se mai sfiesc câteodată să îi contrazică, dat fiind că postmoderniştii acceptă că lanţul de comandă nu trebuie să fie expresia unei autorităţi discreţionare şi a unor ordine transmise de “sus în jos” ci o mai complexă reţea de interacţionări ale deciziilor luate, şi la cel mai înalt nivel şi la nivele intermediare, în consens.

Leadership-ul tranzacţional priveşte motivarea financiară a subordonaţilor, prin răsplata pecuniară, în timp ce leadership-ul transformaţional priveşte doar motivarea morală, prin convingerea cu argumente etice ori spiritual-morale ori cu auto-motivaţii venite din interior, în urma unei evoluţii individuale, şi nu prin plata în bani a performanţelor.

Despre aceste două importante direcţii de leadership organizaţional a scris cu multă aplicaţie celebrul specialist în domeniul leadership-ului, James Burns, care a dedicat în cartea lui de referinţă, intitulată chiar simplu şi semnificativ, “Leadership”, patru capitole modelului tranzacţional şi cinci capitole modelului transformaţional.

Leadership-ul tranzacţional promovează în organizaţii ori în societate un model de negociere pentru a se ajunge la o “motivare”, exprimată printr-o sumă aceptată, în timp ce leadership-ul transformaţional se referă la convingeri morale şi responsabilităţi asumate. Modelul tranzacţional priveşte în cea mai mare măsură stilul managerial, iar modelul organizaţional în care se practică este mai ales cel al companiilor, al firmelor de diferite profiluri. Acesta este modelul preferat de societăţile capitaliste moderniste liberale.

LEADERSHIP-UL TRANSFORMATIONAL, ca şi leadership-ul vizionar, motivează membrii organizaţiei apelând la principii şi idealuri comune, la viziuni împărtăşite, la strategii care să îi convingă pe cei care îi urmează pe lideri că membrii organizaţiei sau ai societăţii respective participă împreună şi din proprie convingere la atingerea unor scopuri superioare, de a căror valoare sunt cu toţii convinşi.

Acesta pare mai apropiat de postmodernism şi de principiile etice şi morale promovate de acesta. În cartea lor de referinţă, ”Leadership Challenge” (“Provocarea Leadership-ului”), apărută în prima sa ediţie din 1989 ca un eveniment remarcat pe plan mondial, James Kouzes şi Barry Posner au făcut o analiză in extenso a modelului de leadership transformaţional, deşi abia mai târziu acesta a fost denumit ca atare. Cei doi autori au decelat cinci principii ale acestuia, de care se ţine cont şi acum, şi anume: provocarea în procesul de leadership, viziunea împărtăşită, modelarea căii de urmat, însufleţirea celorlalţi şi încurajarea entuziasmului.

Aceste modele de leadership, cum sunt cel transformaţional ori cel vizionar-creativ, îi pot conduce pe oameni pe perioade îndelungate de timp, făcându-i să îşi asume privaţiuni personale ori eşecuri de parcurs, dar cu convingerea că fac un demers benefic şi că participă la progresul real al organizaţiei ori al societăţii date.

Liderii implicaţi în aceste modele de leadership sunt lideri de caracter, posedând o inteligenţă strategică activă şi o creativitate fertilă, totul subsumându-se responsabilităţii morale asumate şi a binelui general.

Liderii promovaţi de leadership-ul transformaţional pot fi lideri charismatici, dar nu sunt nici narcisişti şi nici paranoici, precum cei care reprezintă modelul individual de leadership charismatic, care profită de propria charismă în scopuri ignobile, ci pun în slujba binelui general toate calităţile lor individuale, oricât de puternice ar fi acestea.

Dorinţa liderilor implicaţi în actul de leadership transformaţional ori vizionar-creativ este de a transforma în mai bine, de a schimba organizaţia ori societatea, conform unei viziuni progresiste reale şi nu conform unor vanităţi ori orgolii personale, care, hiperbolizate, pot deveni pernicioase.

Aceste modele, dorite de modernismul evoluat şi adoptate de postmodernism, reprezintă cu adevărat, cele mai înalte şi mai progresiste modele de leadership, capabile să conducă oamenii, fie ei membrii unei organizaţii sau ai societăţii, pe drumul spre mai bine, spre acel mâine care să fie pe o mai înaltă treaptă decât azi.

 

NOTA BENE. Acest model de raspunsuri a aparut mai intai pe blogul lui Adrian Nastase si apoi pe cel al presedintelui Ion Iliescu.

January 22, 2008

N-AM AJUNS LA INTALNIRE!

Filed under: Blogosfera,Cultura,Leadership — Maria Barbu @ 11:23 pm

Regret, regret, dar degeaba! Astăzi am avut întalnire cu nişte universitari canadieni, experţi în leadership transformaţional. Veniţi în România, special ca să mă întâlnească, ceea ce m-a flatat enorm!

Ne-am apucat de lucru, apoi am fost undeva la masă, iar ei, fiind oaspeţii mei şi simţindu-se foarte bine, nu mai terminau cu vorba! De aceea nu am reuşit să ajung la întâlnirea bloggerilor cu preşedintele Ion Iliescu.

Promit să nu mai lipsesc altădată! Iar prietenilor din blogosferă, pe care i-am dezamăgit neajungând la întâlnire, le promit un eveniment special cât mai curând.

POEM pentru noi

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 10:41 pm

şi noi toţi, în exil, ca un cor de luntraşi,

ce nu se mai întorc de sub ape.

gura plină de alge.

o durere atroce răsucind în vertebre

cornul ei otrăvit.

sfâşiaţi de dihănii, osteniţi, gâfâind.

printre noi, când dormim,

trece-un înger.

făclie prinsă-n tainica poartă.

printre degete scapă

vechiul cântec al gliei.

rădăcină strivită,

peste care piciorul trece gol, fericit.

doar pământul aşteaptă

umbra noastră multiplă,

căutându-şi un chip.

253159734784.jpg

January 21, 2008

CE PARERE AVETI?

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 6:06 pm

Cineva, care s-a suparat pe mine ca i-am sters, – din greseala totusi, adica din neatentie! – un comentariu, publica pe blogul personal http://dilema.wordpress.com/ urmatorul articol despre mine.

Eu nu m-am suparat, dar voi, prietenii mei din blogosfera, ce parere aveti?

 

 

” Maria Barbu

Sau de la extaz la supărare.

 

Eu o citeam dinainte de a îmi face blog. Era în programa şcolară. Poeta. Artista. O femeie deosebita. Un fel de gheişă modernă şi politică.

 

Îmi place foarte mult de ea. E şi frumoasa. Mai ales în interior. Am un fel de admiraţie ascunsă pentru ea. Dacă ar concura la cea mai sexi blogeriţă, voturile mele s-ar scurge câtre ea.

 

Ştiaţi că e supranumită şi geniul familiei ei?! Eu nu, astazi am aflat. Dacă o să primească premiul de „marea speranţă a familiei ei”, eu voi merge acolo la festivitate. Să o aplaud. Îmi pare rău că am ratat premierea asta cu geniul familiei. Oricum sunt curioasă să aflu daca ar face echipă bună cu Maria Andrieş, aia de la Gazeta Sporturilor. Şi aia e o genială. Amândouă Maria. Şi amândouă geniale.

Maria Barbu dinspre derapta


Dar m-am supărat pe ea. O să îmi treaca. Dar să vă scriu de ce m-am supărat.

 

A scris un articol foarte fain. Splendid chiar. Politic splendid. Articolul în cauza se numeşte: „Jurnaliştii anti sunt mai buni decât jurnaliştii pro!”. Un articol care a declanşat o adevărată dezbatere intelectuală la ea pe blog. Nu mai puţin de 72 de comentarii la ora când eu voi publica articolul acesta. Şi am vrut să îmi spun şi eu părerea. Dar ea m-a cenzurat şi mi-a sters comentariul. E frumos măi Maria? După ce ţi-am citit poeziile tale şi după ce că te-aş vota în cadrul concursului de cea mai sexi blogeriţă, tu m-ai cenzurat? M-am supărat pe tine. De acum nu mai vorbesc cu tine.

Maria Barbu


Iată dragi cititori şi ce i-am scris sau motivul pentru care am fost cenzurată:

 

„Sincer să răspund nu ştiu dacă jurnaliştii anti sunt mai buni decât jurnaliştii pro. Eu îi urmăresc în mod deosebit pe jurnaliştii de ProTV şi pot spune că îşi fac treaba foarte bine. Deci jurnaliştii pro sunt buni.

 

Asta e doar părerea mea. Dar ca să mă pot pronunţa ar trebui să îi urmăresc pe şi pe jurnaliştii anti. Dar am abonament tv standart şi nu prind ANTI-TV, aşa că nu îi pot urmări.

 

Apropo, prinde cineva ANTI-TV să mă lămurească şi pe mine dacă sunt mai buni jurnaliştii anti, decât jurnaliştii pro?”

 

Şi mi-a dat unapprove la comentariu. Deci m-a privat de informare. Şi eu care chiar doream să aflu dacă jurnaliştii anti sunt mai buni decât jurnaliştii pro. De acum nu mai vorbesc cu ea. Maria… află că şi eu ştiu să scriu poezii, uite una pe care am scris-o mai demult:

 

Te dezvăţ de inhibiţii,

Oricât ai fi de busy.

Te învăţ noi poziţii,

Oricât ai fi de dizzy.”

Next Page »

Blog at WordPress.com.