MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 24, 2018

DESTIN ȘI HAR

Filed under: Poezie — Maria Barbu @ 4:09 pm

Am vrut să fiu o stâncă sfântă,
dar am ajuns doar magiciană,
un fel de vrăjitoare sofisticată,
ce poate transforma tot ce va fi
în ce a fost odată.
Nu-mi plac zorzoane și oglinzi,
decât pentru a-mi juca rolul de femeie,
când de fapt sunt o zee
ce știe calea sacră
care arată cum din destin poți face-un nod
care se pune pe rod.
Nu-i niciodată destul loc
pentru aglomerările mele de planete,
de sori ori de trompete îngerești.
Dacă îmi spui cine ești,
eu îți pot ridica statui în ceața vieții
ori în iluzia tinereții celeste.
Știu cât de negri pot fi ereții
când se lasă peste sfârșitul de lume,
dar am învățat să mint omenește,
să spun cuvinte de alint,
să seduc și să abandonez.
Tot ce e zeiesc în mine mă face să lucrez
la a-i face pe oameni mai iubitori
din noapte până-n zori
și-apoi din zi până în noapte.
Fântânile lumii sunt pline de șoapte,
dar cine poate să le asculte?
Imaginile înșelătoare sunt atât de multe și de vii
încât nici nu mai știi care chiar este
ori care doar se preface a fi.
Ceasul uman bate în soartă
și-i spune fiecăruia ce hram poartă
pe această lume mică.
Din gura cerului
lumina pică
precum un lapte al adevărului.

January 22, 2018

CASĂ DE LUMINĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:19 am

Trăiesc fiecare secundă, fiecare cuvânt,
stau în lumina orbitoare,
nu mă ascund precum cârtița sub pământ.
Râd și mă bucur,
e un izvor în mine,
chiar și atunci când vine vremea rea
și sunt înconjurată de jivine
care râvnesc la inima mea,
eu tot găsesc puterea de-a privi la soare.
Îi simt pe cei nemiloși de la distanță
și pentru ei
ușile mele nu au nici clanță și nici chei.
Oamenii răi au o duhoare
mai urâtă decât marile fiare
și un rânjet strepezitor.
Rămân departe,
mă înconjor de narcise și de animale vorbitoare,
ca în povești ori ca în profeții.
De aceea știam că tu aveai să vii
să îmi ridici o casă mare,
o casă de piatră nestemată,
în care eu aveam să fiu tot fată
și tu aveai să fii un prinț rătăcitor.
Oh, Doamne, cât mi-e de dor
de noi amândoi,
călăre pe mânzul năvalnic al unei vârste pierdute!
Am urcat deal, am urcat munte
și-acum privim de pe creastă
eternitatea albastră a marilor împliniri,
păstrând încă în noi
rotunda voluptate
a foștilor miri.


January 8, 2018

PUTERE LĂUNTRICĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:17 pm

E un zgomot de fond în tot ce facem,
ca o amenințare de furtună.
În orice faptă,
rea sau bună, e un ghimpe pitic
care se poate face ucigător sau moale ca un mugure.
Lacrima boabei de strugure
îți stă în colțul gurii,
furând din zâmbetul promis acelor admiratori
pe care i-ai ignorat mereu.
Știu cât este de greu
să te ții de oglinda strălucitoare,
să nu spui că te doare
crucea pe care ești pus.
E un curaj ancestral, din care ne tragem un fel de tărie
care e mai mult decât se știe
și care ne poate face învingători.
Pe fruntea boltită de sori e un fel de magie
care ne atrage magnetic.
Și chiar dacă ești eretic
tot te mai poți apropia de fața nevăzută a lui Dumnezeu,
cel puțin așa cred eu,
când, în fiecare noapte,
Îl am pe El aproape de plânsul meu.
Suntem un fel de piramide,
ridicate de cine știe cine și orientate către un Orion ceresc.
Simt mereu asta atunci când mă îndrăgostesc
și când centura de stele se activează
și-mi luminează clipele.
În îngerii din noi cresc aripile
și se unesc într-un fel de harfă lăuntrică.
Când va începe să cânte
o să știm oare dacă e din inima proprie
sau dintr-un fel de stare mirifică?

Create a free website or blog at WordPress.com.