MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

February 4, 2016

ATUNCI, ACUM, CÂNDVA

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:12 am

Vai, îmi smulg penele și solzii,
chiar pielea, învechită, terminată.
Nu mă mai reprezintă
pe mine cea de azi,
o reprezintă pe cealaltă,
care am fost în alt prezent,
de-acuma ars.
Nu vreau să am nimic fals,
nici trup, nici suflet
și nici minte,
deși ea mi-o ia mereu înainte
și mă leagă de cea care voi fi.
Poate o să mă împac cu mine într-o zi,
acea ce voi fi fost,
cu cea care m-așteaptă,
mereu mai sus cu-o treaptă.
Cărările din mine se-ntretaie,
sunt parcă eu mereu multiplicată,
precum o apă
care-a țâșnit altădată din munte
dar azi e cuminte și curge unsă,
ca mai apoi,
învolburată și plânsă,
să se transforme-n șuvoi.
Magia mea e-n jocul ființării,
al lui a fi și va fi fost,
într-o tresărire de aripă, într-o bătaie de clipă,
e-o străfulgerare de infinit.
Din gândul meu plecat,
ai și sosit pe prag,
dând în vileag
oglinzile-amintirii.
Numai Dumnezeu știe rostul iubirii,
noi doar trecem prin spini,
năpădiți de ciulini,
alungați de vânt.
Din bucata mea de pământ se face stea
și din picătura de șoaptă
se face marea poartă.

20-2

January 15, 2016

INSOMNIACII

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 7:58 pm

Mă suprind ocolind obstacolele,
garduri ori nămeți,
ziduri, lacrimi și dureri.
Viața mea de ieri s-a înnoit și sclipește,
ceea ce sunt acum spune altă poveste,
de parcă, eternă efemeridă,
eu mă-nnoiesc neîncetat,
bând din Tigru și Eufrat
și dăruindu-mi zilnic un alt paradis.
Și tu, ca și Dumnezeu, mi-ai promis
o viață nou-nouță și neîntinată,
virgină chiar,
ca o fată nenuntită și neatinsă.
Inima mea a fost prinsă într-o plasă
de evenimente și gânduri,
venele stau țepene ca niște scânduri
și nici iubirea nu mai poate circula.
“Bea un pahar de vin roșu”, îmi spui,
“vinul roșu îți reface viața”.
Te cred și îl beau cu nesaț, cu grabă, cu sârg,
arterele-mi dau în pârg
și te strâng cu brațele ca un șarpe constrictor,
dar tu râzi și îți place,
parcă ai vrea să te și omor
numai să fii la sânul meu de femeie nouă
și plină de rouă.
Hai să ne sărbătorim, noi,
cei care ne înnoim
cu fiecare respirație, cu fiecare cuvânt,
cu fiecare oftat.
Eu mă îndrept spre auroră și tu spre înserat
și ne facem semn cu mâinile,
coapte ca pâinile,
în cuptorul vreunui zeu.
Numai tu și eu,
numai noi suntem perpetuu înnoiți
în această viață
și asta ne face mai buni, mai frumoși și mai fericiți
în fiecare dimineață.


paradis-ciel

December 4, 2015

HIGH

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 12:41 am

Nu mi-am permis niciodată să mă droghez
de teama îngerului din mine,
să nu se otrăvească, să nu facă infarct,
să nu moară din senin,
lăsându-mă fără pâine și vin,
deși mi-ar fi plăcut să investighez
dimensiuni zodiacale la care nu am acces,
pe care nu le ating decât în vis,
în viziuni,
în ochiul întors invers.
Dispărută demult,
sinceritatea mea se întoarce spre stern
așa cum te întorci din leșin,
cu gura plină de venin,
cu sufletul plin de etern.
Poate că m-aș fi așezat pe rug
de bună voie și senină,
fără ca Dumnezeu să-mi fi găsit vreo vîna
și fără să fiu mai eretică
decât cei rătăciți de crug,
ori fugiți din altar,
ori căzuți de pe turn
și împunși de țepușe.
Mi-aș fi dat carnea și sângele pentru această lume,
pentru ticăloșii plini de spume
ori pentru sfinți,
dar am văzut cum creanga vieții mele atârnă de cer,
ca un măr dat de părinți
și lăsat să fie fără de păcat.
De-aceea nu pot să mă îmbăt ori să mă droghez,
nu pot să întinez
lumina din mine, sâmburele mic,
focul din ombilic,
divinitatea in nuce.
Când mărul va fi fost mâncat
și lanțul de sânge se va fi rupt,
eu voi fi dedesubt,
iar deasupra,
pe nor,
va străluci îngrozitor o uriașă cruce.

images

November 5, 2015

DURERE ȘI ÎNVIERE

Filed under: Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:43 pm

Ay, și a fost focul urlând, mușcând sângeros
din carne și din os,
din viața palpitând.
Negrul crud s-a înstăpânit,
zdrobind retina luminii.
Au rămas numai spinii, numai lacrima
ca un deluviu
ce nu s-a putut face fluviu
și n-a putut să stingă rugul dogorâtor.
Dumnezeu a fugit și m-a lăsat să mor –
spune o fată desfigurată.
Pe pragul iubirii s-au arătat zbirii
și au făcut acolo prăpăd,
să nu se mai vadă ochii,
să nu se mai audă gurile,
și-au pus centurile
și-au căsăpit de zor,
lăsând în urmă un zbor tulburător,
o ceată de îngeri curați,
zburând din mormanul de crini carbonizați.
Lasă-mă, Doamne, să te țin de picor,
lasă-mă să te ating,
în clipa asta flăcările mă ling
și toate vârstele mă dor!
Dacă în această răscruce m-ai transformat în cruce,
dă-mi, Doamne, puterea să pot învia,
să mă găsească mamele în apă și-n cafea,
în pâine și-n vin.
Dă-mi, Doamne, aromele înfiorate
din mugurii de pin!

fire_flower_by_leonheart756

October 16, 2015

ÎNTRE A FACE ȘI A FI

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 3:17 pm

E-o contradicție și-un război crunt
între ceea ce fac
și ceea ce sunt.
Mă mișc, respir, iubesc și mint,
mă scald în alint
dar și-n treburi murdare,
cu melci pe cărare,
cu faguri striviți,
cu nopți desfăcute,
cu ochi otrăviți.
Asta e ceea ce fac, mereu, iar și iar,
mă ridic din genunchi și mă-ntorc
dar orice rugăciune e-n zadar,
îngerul femeii din mine e mort,
ori s-a drogat puțin,
disperat de fuga mea și de cuvintele învăluite,
pline de har, însă ascunse și prea puțin rostite.
Poate că îngerul meu e beat
de miere și vin,
ori de păcatul de-a se fi vrut împărat.
Dar eu unde sunt?
Cândva hălăduiam pe pământ laolaltă cu zeii,
mă desfătăm zburând
prin ceruri mai înalte și mai subțiri,
mai strălucitoare decât tot ce i-a fost dat
acestei firi
și nu știam ce e durerea ori frica.
Ori și-acum sunt la fel,
dar nu se mai vede nimica pe pielea mea
de șopârlă arsă
de cine știe ce stea.
Ceea ce fac e să mă salvez,
să dau coaja la o parte
și să ajung la miez,
acolo unde sunt ghemuită toată
doar eu.
Cuvintele-mi sunt imnuri sparte,
trompetele lor s-au împrăștiat
prin cine știe ce carte,
din care se-aude șoptind, din când în când,
Dumnezeu.


images

October 9, 2015

NUMAI EU CU DUMNEZEU

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 9:15 pm

Din acest moment începe apocalipsa,
vin călăreții cruzi să taie urzicile gurii mele,
sau urzelile,
sau ce-a mai rămas din asprimea de fată-fecioară,
încuiată în temnița trupului meu.
Chiar începe apocalipsa durerii de-a fi mai mult în poem
decât în carne,
chiar începe epoca aceea în care vine Dumnezeu
și mă mângâie și mă adoarme?
Din adâncul pământului se aude un urlet,
se desface pieptul și țâșnește plânsul
ca un mănunchi de săbii.
Nici nu mai știu deosebi lacrimile,
parcă sunt mărgele pe un gât de lebădă pribeagă
ori mătănii de cristal.
Acest moment este oare un val
din viitoarea furtună,
din marea vâltoare?
Poemul meu spune că tocmai mă nasc
și mă doare,
dar nu e nimeni să-mi picure apă pe frunte.
și chiar de ar fi,
apa pe fruntea mea ar sfârâi
și s-ar evapora,
fiind mai fierbinte ca focul,
mai arzătoare decât cel mai aprins nucleu.
Dar în această lume a mea,
sunt numai eu cu Dumnezeu,
ca doi copaci înlănțuiți.
El – cu spațiul dilatat,
eu – cu dinții timpului șlefuiți.

hssunrisesunset

October 4, 2015

BĂRBATUL ÎN NEGRU

Filed under: Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 6:59 pm

Chiar în fața Isabelei stătea bărbatul cu care-și petrecuse mulți ani de viață, iar ea îl privea și nu reușea să recunoască în nici un fel și în nici o trăsătură ființa care-i fusese cândva atât de dragă. Desigur, știa că ceea ce simțise pentru el nu fusese deloc dragoste, ci o uriașă compasiune pentru omul plin de defecte, care-l schilodeau și-l făceau să-și dorească poate să fie om întreg dar să nu poate ajunge niciodată să fie.
Bărbatul acesta era îmbătrânit înainte de vreme, cu obrajii supți și cu ochii pustii. Era îmbrăcat în negru, nu convențional și nici funebru, ci parcă venit dintr-o altă lume, stătea în fața ei ca și când s-ar fi prezentat la judecata din urmă. Drept, țeapăn aproape, fără nici o tresărire și fără nici o expresie, bărbatul în negru era într-un anume fel fantoma bărbatului ei, a celui cu care-și făcuse copiii și în care crezuse o vreme că i-ar putea fi un partener și un apărător pe drumul greu și periculos de pe muntele vieții.
Nu se gândise niciodată înainte la bărbatul ei ca la o persoană aflată în afară ființei ei extinse, care era familia, nu putuse să-l excludă din acest cerc nici măcar când realizase că nu era în nici un fel omul merituos și plin de iubire pe care și-l imaginase. Ea continuase să-l țină alături, nu din inerție, ci din conștiința dificultății acestui drum existențial și, dincolo de asta, dintr-un fel de nobilă datorie de raportare la un destin ideal pe care dorea să-l împărtășească și copiilor ei, pe care nu voise să-i lase să fie desfigurați de vulgaritatea și mizeria vieții obișnuite.
Poate că tocmai asta era vina ei, că se raportase mereu la un ideal, în timp ce existența alături de un bărbat nedemn de ea se degrada inevitabil, parcă pentru a-i demonstra intenționat cât de puternică este realitatea măruntă față de idealul dorit.
Asta fusese cândva, după aceea bărbatul dispăruse din viața ei ca printr-un fel de magie, destul de sinistră, și ea își continuase existența alături de copii cu aceeași încăpățânată raportare la ideal, ignorând ori eludând faptul că lipsea elementul patern din acea familie ideală.
Dar iată că el reapăruse, sub forma unui străin pe care sfera ei lăuntrică îl respingea categoric, ca pe un element totalmente incompatibil, acest bărbat în negru fiind poate nu atât o sosie a celui dispărut, cât cineva care-i furase identitatea formală, dar care nu avea nici trăsăturile și nici elementele de recunoaștere firești ce ar fi trebuit să le prezinte un fugar la întoarcerea sa în matricea inițială. Nu avea nimic, decât această înstrăinare care semăna într-adevăr cu aproape patologica detașare emoțională de care suferea bărbatul ei, iar ea știuse asta din primul moment și crezuse că se va putea descurca și că va putea trăi cu acest gol imens alături de ea, cu această gaură neagră din inima celui pe care și-l alesese drept tovarăș de drum.
Crezuse că preaplinul din inima ei avea să compenseze perpetuu acel gol, dar nașterea copiilor și nevoile lor afective depășiseră cu mult previziunile ei, așa că se trezise că ulciorul inimii îi era adeseori gol și apropierea acelui ins fără inimă o storcea de vlagă și îi distorsiona cerul interior.
Dar asta fusese demult, și bărbatul din fața ei nu-i spunea nimic și nu făcea nici o conexiune cu absolut nimic din viața ei, așa că ea continua să-l privească pe străin cu detașare și cu un fel de silă, ca față de o apariție fantomatică dintr-un coșmar, de care abia aștepți să scapi și să te bucuri că exiști în afara lui.
Isabela era o fire solară, optimistă și plină de bucurie, care se exprima în cuvinte frumoase și gesturi tandre și toată viața știuse că această natură lăuntrică era un dar de la Dumnezeu pe care trebuia să-l împartă cu ceilalți, mai ales cu familia pe care și-o făcuse cu pasiune și dăruire. Dar aflase repede că nu avea cum, că bărbatul pe care și-l luase alături era mai puțin viu decât un copac sau chiar decât o piatră, dar mersese înainte, condusă de acea dorință de ideal. Ce știa însă atunci era că bărbatul ei nu era complet mort, că nu avea emoții față de ființe, dar că se emoționa la fenomenul artistic, ceea ce oricum era ceva.
Apariția acestei fantome, a bărbatului în negru din fața ei, i se părea a fi o încercare, un test la care o supunea Dumnezeu sau soarta, fără să știe încă de ce și cu ce scop. Ar fi vrut să se poată sfătui cu copiii ei dar aceștia erau plecați și ea era singură în casă, în fața acestui bărbat straniu, care stătea pe un scaun și nu spunea nimic.
La început îl întrebase despre diverse lucruri, încercând să-l recunoască în vreun fel, dar lispa lui de răspuns și de reacție o înfiora. Nu era un mort, nu era un zombie, nu era o fantomă și nu era moartea, ci era un bărbat în carne și oase, care scosese din buzunarul sacoului negru actele de identitate ale bărbatului ei dispărut acum câțiva ei și i le pusese în față fără nici un cuvânt.
Bărbatul ei făcuse parte dintr-o lojă masonică și se îmbrăca adeseori în negru, dar bărbatul în negru din fața ei nu avea strălucirea aceea specială a masonilor ci era tern și nedefinit, ca și când nici măcar n-ar fi existat. Ciudată apariție! Oricine ar fi fost însă acest individ, Isabela voia să știe ce caută în casa ei și de ce stă așa, fără nici o reacție.
A încercat toate tertipurile posibile pentru a-l face să vorbească, dar fără nici un rezultat.
Până la urmă, se decise să nu-și mai piardă timpul cu acel individ și-i spuse cu hotărâre să plece din casa ei și să nu o mai deranjeze niciodată. Abia atunci observă o anume tensionare a mușchilor obrazului și fălcile bărbatului se descleștară cu greu ca să-i spună:
– Sunt acasă, nu mă poți da afară din casa mea!
– Te înșeli, stimate domn. Chiar dacă ai fi fostul meu soț și tot nu ai avea dreptul să stai aici, pentru că această casă nu-ți aparține și nu-mi aparține.
– Cum adică?
– Așa cum auzi. Eu am vândut toate proprietățile familiei și le-am împărțit între copii și casa aceasta este a copilului meu, fără ca eu sau altcineva să aibă drept de proprietate, așa că dacă nu ieși imediat din casă o să chem poliția și va fi urât de tot.
– Bine, atunci voi pleca, dar să știi că te voi bântui.
– Cum adică mă vei bântui? Ești mort și mă vei bântui sau vei muri în curând și ești convins că mă vei bântui?
– Voi muri în curând, foarte curând și voiam să știi asta și voiam să mă ierți ca să pot muri liniștit.
– Păi spune așa, nene, că-ți dau iertarea mea pe loc. Am și uitat de mult timp chiar și faptul că ai existat, darămite ceva ce mi-ai fi putut face rău. Așa că poți să mori liniștit, dar nu aici, te rog, ci unde vrei tu, unde ai fost cât timp ai fost dispărut, oriunde pe lumea asta, numai în apropierea mea nu.
– Aha, ți-e frică de moarte, nu-i așa?
– Nu mi-e frică de moarte, cel puțin deocamdată, pentru că știu sigur că mai am încă mulți ani de trăit, ani frumoși și plini de soare, dar se vede că tu te-ai combinat cu întunericul, așa că nu vreau să am nimic de-a face cu tine.
– Bine. Plec. dar ai să regreți că m-ai alungat.
– Asta e, o să regret și gata, așa cum regret foarte multe alte lucruri pe care le-am făcut în viața mea, cum regret adeseori și ce nu am făcut și ar fi trebuit poate să fac. Eu îmi asum viața, cu bunele și cu relele ei, dar nu mă las învinsă.
– La revedere.
– Nu, nu-mi doresc să te revăd niciodată, nici pe lumea asta, nici pe lumea cealaltă, daca există una. Du-te pentru totdeauna!

Isabela închise ușa în urma bărbatului în negru și răsuflă ușurată. Parcă i se luase o greutate de pe piept și reîncepuse să respire normal și bine și plămânii ei se bucurau de aerul curat.
Deschise repede televizorul și dădu sonorul tare ca să aibă o atmosferă veselă, se bucura de zgomot și voia să alunge de tot fantoma oribilă care-i maculase casa și existența pentru o scurtă bucată de timp.
Dar la televizor se întrerupse emisiunea și dădură repede breacking news.
Spuneau că, în fața clădirii Parlamentului, se produsese o busculadă teribilă cu mai multe mașini avariate și chiar cu răniți, din cauza unei uriașe limuzine negre apărute pe neașteptate în trafic și care luase foc subit.
Din limuzina neagră, pompierii sosiți la fața locului au scos cadavrul aproape carbonizat al unui bărbat îmbrăcat în negru.

September 27, 2015

PISICA SĂLBATICĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:57 am

Andra era singură de vreo doi ani. Bărbatul ei murise într-un cumplit accident de mașină, pe când se îndrepta în viteză spre un caz grav, care-i fusese semnalat telefonic, în legătură cu un copil care vărsa sânge, și el, ca un doctor adevărat ce era, nu putuse să stea acasă la el și să trimită doar ambulanța, așa cum ar fi făcut oricare alt doctor în locul lui, ci s-a repezit la mașina proprie și a zburat cu toată viteza spre sătucul amărât în care zăcea copilul acela, prin ploaie și vânt, uitând de sine și neluînd în seamă nimic altceva….
La o curbă, un camion venind în viteză l-a acroșat și l-a strivit de peretele de piatră, transformându-l într-o păpușă inertă, pentru că sufletul lui se dusese mai departe spre copilul aflat în nevoie.
După moartea lui Dan, Andra s-a interesat de cazul micuțului pacient și a aflat cu bucurie că acesta supraviețuise și că era bine, iar ea era convinsă că sufletul dragului ei soț făcuse această minune posibilă, că-l veghease pe micuț cu toată grija și cu toată dăruirea de care fusese el în stare când era viu.
După ce rămăsese singură, Andra a vândut apartamentul ăla enorm în care locuiseră împreună și care purta amprenta lui în fiecare bucățică de perete, de ușă, de dulap, de mobilă, de cărți, de covoare, de tot. Mai întâi voise să-l vândă cu tot cu lucruri, dar s-a trezit deodată plângând în hohote și-și dădu seama că amintirile acelea erau atât de prețioase și că toate acele obiecte păstrau vie amintirea ființei lui minunate. Dar casa, apartamentul enorm, era expresia unui gol și a unei absențe pe care nu o mai putea îndura.
A plecat luând cu ea lucrurile, ca pe niște relicve ale unei fericiri pierdute, din care rămăseseră doar firimituri atât de mici și atât de prețioase, încât atunci când a spart cana lui, cana preferată în care el, Dan, își bea cafeaua, Andra a plâns o noapte întreagă.
Atunci și-a dat seama că devenise mult prea sensibilă, că suferă de singurătate și de regret, că viața ei se golise deodată, că umblă prin casă ca o zăludă și nu reușește să adoarmă deloc, că îl caută pe omul ei drag în lucruri, în cuvinte, în umbre, în vis. Dar degeaba, Dan nu mai era nicăieri. Uneori îl visa și era parcă și mai rău după aceea.
Nu mai mergea nici măcar la editură, deși era cea mai importantă realizare a ei, o editură specializată pe cărți de artă, pe care o făcuse și o condusese cu pasiune și care-i adusese multe bucurii și chiar o mulțime de bani. După dispariția lui Dan, editura nu mai conta pentru ea și Andra o lăsase complet în mâinile angajaților care, din fericire, erau oameni inteligenți și loiali, pasionați de artă ca și ea și care-și făceau treaba bine și la timp, chiar dacă ea nu mai era în stare să meargă la sediul editurii.
Ei își făcuseră ședință singuri, hotărâseră cine să preia conducerea, interimar și fără salariu sporit, și o lăsaseră pe Andra să-și parcurgă suferința și doliul în ritmul ei, oricât ar fi durat asta. Slavă Domnului că era așa, pentru că Andra nu mai ieșea cu săptămânile din apartamentul pe care și-l cumpărase după moartea lui Dan, care era mult mai mic, fără spațiul acela enorm și înspăimântător de gol, ci plin de lucrurile care-i păstrau atingerea, mirosul, amintirea.
Era un apartament departe de centru, parcă departe de lume, în apropiere de lac și cu multă verdeață în jur, așa încât Andra se credea sau voia să se creadă într-o vacanță lungă, dar la sfârșitul căreia se va reîntâlni cu iubitul ei și vor vorbi vrute și nevrute și se vor îmbrățișa fără sfârșit.
Nu mai răspundea nici la telefon, nu deschidea nici televizorul și nici laptopul, decât de nevoie, nu mai comunica cu nimeni. Parcă i se încleștaseră fălcile de atâta tăcere și îi era greu să scoată chiar și cele câteva cuvinte pe care le schimba cu vreun curier care-i aducea ceva de mâncare la ușă, mâncare comandată cu un simplu click.
Nu mai suporta nici muzica, mai ales muzica, căci Dan fusese un pasionat fervent și nu era clipă din viața lui, atunci când nu consulta și nu opera, în care să nu aibă urechile pline de muzică. Fusese și un virtuoz violonist, dar făcuse medicina de teama sărăciei, căci în familia lui existase prejudecata că artiștii sunt predestinați unei vieți de privațiuni de toate felurile, inclusiv financiare și oricum tradiția familiei din care venea era ca în fiecare generație să se formeze cel puțin un doctor, care să ducă mai departe această dinastie a doctorilor renumiți, purtând numele de Marchescu, dinastie al cărei prim doctor se născuse la începutul secolului al 19-lea, marele Dr. Eustațiu Marchescu, care făcuse carieră europeană și devenise un reper greu de atins dar obligatoriu de urmat.
Andra, în schimb, venea dintr-o familie de artiști boemi, liberi și fericiți, care nu ar fi dat viața de artist pe niciuna dintre bogățiile lumii și care purtau în același timp o asemenea aură aristocratică încât nici una dintre greutățile vieții nu le putea clătina strălucirea aceea interioară atât de minunată. Andra ar fi vrut să fie scriitoare și chiar era, scria povestiri scurte, dar editura pe care o făcuse și care era dedicată cărților de artă o umpluse cu adevărat de fericire.
Asta și făcea de când îl pierduse pe Dan, răsfoia în neștire albume de artă și-și bucura spiritul și sufletul cu un iureș de forme și culori care o mai făceau să uite de teribila durere suferită. Pe oameni nu-i suporta și nici viața de afară. Slăbise, își simțea picioarele aproape paralizate dar încă nu putea să reintre în rutina obișnuită a existenței, căci din ea lipsea cel mai important element, omul ei drag, omul ei de nădejde, iubitul ei Dan.
Dar într-o noapte de insomnie, auzi un fel de țipăt care sfâșia întunericul și ieși pe balcon, ca împinsă de o mână nevăzută. Undeva, în spatele blocului exclusivist în care locuia, era un parc fabulos, cu mulți arbori și un lac, totul fiind atât de dens de parcă ar fi fost un habitat sălbatic. De acolo răzbătuse acel țipăt straniu și, scrutând obscuritatea, Andra reuși să vadă în ramurile unuia dintre uriașii copaci din apropiere, o pisică enormă ca un linx, care scosese probabil țipetele acelea cumplite.
Dintr-un impuls necontrolat, Andra întinse mâna în afara balconului și o strigă șoptit pe frumoasa fiară și, spre stupoarea ei, pisica aceea mare făcu un salt neverosimil și-i poposi pe balcon, făcând-o să se tragă înapoi înfiorată.
Văzută de aproape, pisica nu mai părea chiar atât de uriașă, dar continua să semene cu un linx, avea ochii foarte mari și foarte strălucitori și cine știe ce frică sau ce senzație îi străbătea mușchii de sub blană, făcând-o să unduiască aproape halucinant. Andra se simți înfricoșată și înduioșată în același timp, față în față cu fiara aceea, și-și dori să o ia în brațe și să o strângă la piept. Culmea este că, deși nu se așteptase la asta, pisica cea mare acceptă îmbrățișarea Andrei ca și cum tocmai asta voise si voia, ca și cum dupa asta ar fi țipat cu atâta disperare.
Cu pisica enormă în brațe, Andra se intoase în dormitor, închise ușa balconului cu brațul rămas liber și se așeză pe pat cu minunata felină lângă ea.
– Linn, Linn, iubirea mea, ce faci tu, splendoare scumpă? Asta îi șușotea Andra minunatei pisici sălbatice cu care stătea acum pe pat, ca și când ar fi fost împreună dintotdeauna.
Pisica se destinse și închise ochii și chiar începu să toarcă, mai întâi discret și apoi din ce în ce mai puternic, ca un motoraș bine întreținut.
Când Andra se ridică de pe pat ca să scoată din dulap o cuvertură pe care voia să o pună pe parchet pentru minunea felină, cea pe care o numise Linn deschise ochii și-i aruncă o privire lungă și dulce, dulce și profundă, așa cum numai Dan știa să facă, făcând-o pe Andra să se cutremure din cap până-n picioare, ca scuturată de o mână divină. Era oare Dan însuși, sau Dan îi trimisese pisica și Linn urma să umple fizic locul lăsat gol de dispariția lui?
De fapt nici nu mai avea importanță, căci Linn adormise pe pat, iar Andra o înveli bine, peste blănița umedă de frigul nopții, cu plapuma ei și o cuprinse cu brațele, observând abia după aceea că pisica umplea locul în care dormise cândva Dan, în patul acela mare în care fuseseră atât de fericiți!

September 25, 2015

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 11:14 pm

Mi-e rugăciunea strivită de aerul prea fierbinte,
mi-e amintirea crucișă,
cu ochii pieziși,
îmi plouă parcă din frunte
sau sunt doar lacrimile
porumbeilor uciși de zborul lor călător.
Tu încă nu te-ai pervertit
și stai zâmbitor în calea atâtor păcate
cu care m-am luptat în vis.
Eu încă sunt golașă în iia aceasta
de puritate gingașă
și parcă nu mă susține nimic
decât această rugăciune ce palpită
în inima mea pedepsită să trăiască enorm de mult
și de intens.
Pe geamuri, soarele face condens
și luna e doar o epură,
șterge-mă la gură
și leagă-mi mâinile la spate!
Cuvintele, sfintele,
se vor sărutate.

37114631

September 18, 2015

VIZIUNEA UNEI FOSTE IUBIRI

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:07 pm

In ochiul meu profetic se întâmplă
să te văd strâns cu sârmă,
chinuit,
să simt cum șiroiește sarea-n urnă
și să aud lătratul unui câine hăituit.
Tu urci pe-o scară singur,
sau poate doar cobori,
în tine e un murmur,
în jur sunt numai nori.
Nu știu dacă te doare,
nici nu știu dacă plângi,
doar soarele departe
te vede cum te stingi,
dar e un vis,
o viziune-absurdă a unui dor intens.
Pământul se despică pe-o linie trasată
de-un pictor cam lugubru
pe-un desen fără sens.
Te-aș prefera-n adâncu-mi să cauți o comoară,
te-aș absorbi în hăuri de destin,
te-aș coborî-n fântână pe o sfoară,
să-ți iei din apă
chipul cristalin,
dar tu te zbați ca peștele-n năvod,
de care râd pescarii într-o dimineață,
fără să vadă dincolo de ceață
duhul de aur atârnat la bord.
Stiu că te duci fără să știi nici unde
și nici măcar de ce ori cum.
Parc-ai ieșit dintr-o arcadă caldă
și-ai înghețat deodată pe sub peplum.
In viziunea mea exiști
așa cum niciodată nu ai fost,
ești cântec dulce strâns în armonii
care se toarnă-n trombă
peste miriști.

2660443781_de03d19f68

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.