MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

May 3, 2016

NOUL IERUSALIM – parabolă (reeditare)

Filed under: Literatura,Naratiune,Parabola — Maria Barbu @ 9:11 pm

Aurel Dohotaru, fost secretar de stat în guvernul României, actualmente om de afaceri independent, tremura de frig în timp ce închidea portiera mașinii sale, pe care o lăsa în parcarea de la aeroportul internațional Henri Coandă din București.
Deși mai era foarte puțin timp până la sărbătoarea Paștelui ortodox, era o vreme rece, mohorâtă și ploioasă, spre deosebire de alți ani când, la sfârșitul lui aprilie, era frumos și însorit.
Aurel încălțase o pereche de pantofi noi și îl dureau degetele de la picioare, mai ales la piciorul drept, pe care și-l paradise în adolescență, când mersese ca nebunul cu motocicleta BMW care-i aparținea tatălui său, mare polițist la vremea aceea. Nici pardesiul, abia cumpărat de la un boutique de mare firmă, nu-i convenea, parcă ar fi fost al unui străin, pentru că încă nu mirosea a el, adică nu avea aroma aceea de mosc și vetiver, care-i plăcea atât de mult.
Abia ajunsese Aurel Dohotaru în aeroport că avionul de la Atena și sosi. Era nerăbdător să-l revadă pe vechiul său prieten, Sakis Antonopoulos, pe care-l știa de când era un absolvent fraier de facultate, iar acum era mare boss, CEO la o firmă tare. Venea în România pentru un proiect comun, pe care românii îl aveau cu grecii și olandezii pe niște bani europeni.
Din start însă Aurel si-a dat seama că sumele care le reveneau, la o muncă egală, ca parte a acestui team, nu erau împărțite în mod egal, ci după modelul Uniunii Sovietice parcă și nu al Uniunii Europene. Adică olandezii luau cei mai mulți bani, pe urmă grecii și la sfârșit românii, ale căror sume erau ceva mai mult de jumătate din cele ale olandezilor.
Huooo, la oase, ar fi strigat băieții din cartierul copilăriei lui Aurel, un cartier destul de rău famat, pentru că era cam plin de țigani și mitocani! Era o nemernicie că se putea întâmpla așa ceva în această atât de adulată UE, despre care toți crezuseră că e un fel de nouă Arcadie și că deîndată ce vor deveni membri va curge lapte și miere pe toate drumurile românești, de la autostrăzile puține și ciunte până la cele mai amărâte drumuri de țară, pline de noroi și de dâmburi.
Dar au aflat curând că nu e deloc așa, că sunt unii care se cred mai tari și o fac pe stăpânii, mâncând la masă cu mâinile și gurile soioase hălcile de carne înfipte-n țepușe, așa cum au făcut în toată istoria lor, în timp ce slugile stau pe jos, bătându-se cu câinii ca să apuce niște ciosvârte ori niște oase mai puțin goale.
E ca dracu toată politica asta europeană, se plângea Sakis, în timp ce luau masa la un restaurant foarte fancy de lângă televiziunea națională, unde le plăcea amândurora să meargă și să mănânce somon cu sos de piper verde!
Aurel Dohotaru ținea la Sakis ca la un frate, îl dusese în anii trecuți la toate mănăstirile din Bucovina, îl făcuse să urce pe Piatra Craiului și să înlemnească de admirație, îl luase în Delta Dunării și-l făcuse să mănânce colțunasi cu icre negre, așa cum numai acolo știu gazdele să facă.
Lui Aurel ii era drag Sakis pentru că era modest și bun, că nu se dădea mare ca mitocanii români, care, deîndată ce s-au pricopsit cu un post mai bun din care fac avere pe furăciuni abjecte.
Sakis Antonopoulos rămânea pentru Aurel un reper al prieteniei și știa sigur că dacă avea nevoie de ceva, putea să-l sune și acesta l-ar fi primit fără discuție în casa lui din Atena, sau putea da o fugă la Londra să se întâlneasca urgent cu John Dewey, bancherul lui Sakis, un englezoi simpatic și prietenos, cald și fermecător, așa cum nu sunt în general englezii.
Dar acest John avea ceva sânge românesc credea Aurel, tot așa cum Sakis credea despre acelasi individ că are sânge grecesc! Oricum John avusese o străbunică venită de undeva din zona ortodoxiei și-și umpluse casa de icoane, care după moartea ei s-au răspândit pe la toate rubedeniile, făcându-si rudele engleze ortodoxe fără să vrea!
Ajunși la vin și cafele, Aurel și Sakis și-au dezlegat limbile și au răsturnat sacii cu necazuri și nedumeriri pe care joburile lor le produceau, ori mai bine zis erau generate de mecanismele stupide ale acestei non-arcadiene Uniuni Europene.
Vorbind pe îndelete, au ajuns și la subiectul clădirii Parlamentului României, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon și prima ca volum, deși americanii nu voiau nici în ruptul capului să recunoască asta.
– Spune-mi, e adevărat că Ceaușescu a vrut să ridice Casa Poporului după planul Templului lui Solomon? întrebă Sakis.
– Da, de ce întrebi asta? se miră Aurel.
– Păi știi că se spune că deîndată ce e ridicat al treilea Templu, se va declanșa Armagheddonul și omenirea o să moară! răspunse Sakis cu convingere.
– Nu cred că se poate împlini profeția biblică decât dacă Templul e ridicat pe pământul sfânt al Ierusalimului, pe locul lui adevărat și să fie Al Treilea Templu, dar Ceaușescu voia să facă din București un fel de Nou Ierusalim, pentru că visa să mute aici ombilicul pământului, centrul lumii, cel puțin așa credea el! comentă oarecum zeflemitor Aurel.
– Băi, eu nu știu ce mai credeți voi, românii, despre Ceaușescu acum, dar mie mi se pare că a fost un mare om, care și-a iubit țara la nebunie.
– Măi Sakis, se poate să fie adevărat. L-au acuzat unii și alții că a dat banii pe construcții faraonice, dar construcțiile astea au rămas în patrimoniul țării, nu le-a luat cu el în mormânt, în timp ce șleahta asta de golani nu știe decât să fure averea țării și s-o bage în buzunarele personale. Niște calici, niște nimeni, cum spunea bunică-miu. Să te ferească Dumnezeu de calicii procopsiti!
– Ai dreptate! Este și în Grecia boala asta nenorocită a furtului de la stat, dar parcă la voi a ajuns să nu mai aibă limite, e ca un cancer în stadiul de metastaze.
– Așa este, din nefericire. Colcăie viermii ăștia jegoși, și-și etalează banii și casele și mașinile și nemernicia. Niște hoți și niște curve, parc-am fi blestemați.
– Păi chiar se poate să fie vreun blestem prin istoria voastră, că prea v-au încălecat străinii! Iar pe Ceaușescu, singurul care a vrut să vă facă egali cu stăpânii ăștia care mănâncă la mesele bogate, l-au omorât ca pe un câine turbat! Foarte ciudat, foarte, foarte ciudat.
– Numai Noul Ierusalim ne mai putea salva de blestem, ai dreptate!
– Era un inițiat Ceaușescu ăsta al vostru și un mare patriot. Ăștia se dau inițiați, dar sunt inițiați numai în hoții!
– Da, așa este. Mă doare sufletul să văd ce se întâmplă cu țara asta, grădina Maicii Domnului!
– Știi ce mă miră? Că la voi Biserica ortodoxă pare ca nu ține cu neamul ăsta românesc, văd că popii s-au dedat la viciile bogaților. Cum de tolerați toate astea?
– Ei, sunt așa numai popii cu funcții înalte, că sunt și preoți sărmani dar cu har o grămadă. Și eu am crezut că Biserica ar putea schimba ceva, dar nici pe departe nu e așa. Avea dreptate un mare român care râdea de autocefalia bisericii române spunându-i autofecalie! Dar lasă, că și la voi e tot cam așa, cu autocefalia!
– Dar nici nu poți să spui că masoneria ar putea salva România, tot așa cum nu poate salva nici Grecia.
– Dar nici nu cred asta, Doamne ferește! Credeam însă că Biserica ar putea să mai spele sufletele oamenilor, că ar putea să mai facă apel la morală. Dar cine să facă asta? Cei care s-au înhăitat cu bandiții din politică? Hai să fim serioși!
– Tot mă obsedează povestea asta cu Noul Ierusalim. Știi ce cred eu? Cred că odată construit acest palat, Casa poporului sau Parlamentul de acum, să știi că s-au pus în acțiune niște energii subtile, misterioase, s-au deschis niște porți spirituale pe care nu le mai poate închide nimeni. Degeaba l-au omorât pe Ceaușescu, pentru că de fapt l-au transformat în jertfă adusă templului. Și să nu te miri dacă la un moment dat soarta României o să se schimbe într-un fel absolut spectaculos, pentru că Dumnezeu a primit jertfa, are și Lăcașul și El poate veni oricând să se așeze pe tron și să binecuvânteze această țară! Ce zici? Ți se pare că spun aberații?
– Sakis, tu ești îngerul meu astăzi! Mi-ai dezvăluit ceva ce nu eram în stare să văd, mi-ai dezvăluit un foarte posibil plan divin, pe care eu, în nemernicia mea, nu-l văzusem deloc. Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi să fie așa! Dă Doamne să se pogoare din cer Duhul Sfânt și Harul lui Dumnezeu peste neamul ăsta chinuit!
– Tu înțelegi ce se întâmplă cu noi? Parcă nu noi am vorbi acum ci niște îngeri ar vorbi prin gurile noastre, nu simți asta?
– Ba da! Și culmea este că nu mă simt deloc ridicol în postura asta de gură care exprimă un adevăr îngeresc. Fie așa, facă-se Voia lui Dumnezeu și Noul Ierusalim să-l aducă pe Ziditorul nostru! Dar știi ce mă miră totuși? Că tu, cu orgoliul tău grecesc, poți să admiți că România ar putea fi lăcașul Domnului și nu Grecia.
– Asta pentru că pe pământul vostru s-a construit Noul Ierusalim, nu-ți dai seama? Astea nu sunt simboluri goale, sunt realități materiale și spirituale deopotrivă, sunt peste înțelegerea noastră, a muritorilor de rând. Dar așa se explică și profețiile făcuse de unii în legătură cu viitorul României.
– Doamne, Sakis, să-ți fie gura aurită și să te audă Dumnezeu și să se împlinească!
– Amin!
S-au ridicat tăcuți de la masă după ce au plătit nota și parcă și Aurel și Sakis erau storși de energie.
S-au dus la hotel pe jos, au mers fără să spună nici un cuvânt, parcurgând toată Calea Dorobanților până la hotelul Howard Johnson, iar în holul hotelului s-au despărțit cu o îmbrățișare blândă.
– Pe mâine, Sakis!
– Pe mâine, Aurel!

big_exterior solomon_temple

Advertisements

February 10, 2016

DORINȚĂ NESFÂRȘITĂ – parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 8:25 pm

În întreaga regiune alpină nu întâlneai un mai mare înțelept și un mai strălucit matematician decât Arthur Silvestrini, descendent, spun gurile rele, al unui cândva  celebru astrolog de la curtea regilor Franței, dar asta era doar o legendă, pe care adeseori el însuși, marele geniu într-ale numerelor, o menționa câteodată, cu un amuzament aparte și cu un zâmbet abrupt în colțul gurii.
Geniul alpin, cum îi plăcea să se autodefinească, era un bărbat înalt de aproape doi metri, osos și cu o expresie de vultur pe figura aspră, cu trăsături de muntean care nu cunoaște civilizația. Marele matematician se și lăuda cu genele lui alpine și spunea că specia extraterestră din care provine are genele mai tari decât pământenii obișnuiți.
Planeta sa erau munții Alpi, pe care-i cunoștea foarte bine, căci vara făcea lungi drumeții, iar iarna schia neobosit, în ciuda vârstei sale, care de altfel nu se vedea deloc pe trupul masiv al profesorului. Arăta oricum cu vreo 30 de ani mai tânăr decât era în realitate!
– Îmi funcționează creierul mai bine când e hiperoxigenat, am nevoie de munte, nu pot să trăiesc altfel și nici să gândesc. Cred că toți oamenii ar putea fi geniali dacă ar avea creierul foarte bine oxigenat! spunea râzând cu poftă genialul Arthur Silvestrini.
Râsul îi dezvelea dinții mari, cu canini foarte ascuțiți, ca la fiarele adevărate. Culmea era că genialul matematician semăna cu mult mai mult a țăran de munte alpin decât cu un savant școlit la cele mai strălucite și renumite universități din lume.
– Numai funcționarii mediocri seamănă a „intelectuali”, măi copii! le declară ritos Arthur Silvestrini studenților săi.
– Cum așa, dom’ profesor?
– Uite-așa! Gânditorii adevărați arată fiecare extrem de special, de personal, nu sclivisit, cu freză pe-o parte și cravată colorată cum au tolomacii ăia făcuți la ștanță! Ăia sunt toți la fel, roboți cu pretenții și fără creier, hahaha!
Studenții se amuzau, dar aveau grijă ca nu cumva să apară în fața genialului profesor cu aspect din acela de android, adică nu veneau îmbrăcați după moda birourilor și nici nu făceau paradă de urbanitatea lor exagerată. Dacă ura ceva cu adevărat pe lumea asta, Arthur Silvestrini îi ura pe așa-numiții metrosexuali, adică masculinii obsedați de modă ca niște pițipoance, căci bătrânul gânditor era convins că preocuparea fundamentală a unui intelectual adevărat este să-și muncească mintea și nu să-și asorteze fundul, cum spunea el.
Era în apropierea Paștilor din anul 1991, când genialul Arthur Silvestrini împlinea chiar 91 de ani și era atât de preocupat de numere și semnificațiile spirituale ale acestora dezvăluite de formule matematice, încât umbla ca un bezmetic, nu mai dormea, nu mai mânca la timp, aproape nu se mai îngrijea.
Părea obsedat să descopere acea formulă matematică, acea combinație de numere, acel cod care tradus în cuvinte se numește Dumnezeu și acestui scop îi dedica întreaga sa genialitate și energie.
– Și ce-o să faci când o să-l decodifici pe Dumnezeu, bunicule? îl întrebă nepotul său de 13 ani, cel mai mic dintre nepoții săi, născut de fiica sa cea mai mică, rod al bătrâneții sale, și singurul care părea să-i fi moștenit preocupările și poate chiar genialitatea.
– Richard, când o să-l decodific pe Dumnezeu, o să pot înțelege universul și ființa și tot ce este în această lume și în alte lumi posibile.
– Adică o să-ți îndeplinești dorința ta nesfârșită de a cunoaște, dar alți oameni, bunicule, dacă ar avea acces la codul lui Dumnezeu, ar putea să-și îndeplinească cine știe ce dorințe criminale, nu-i așa?
– Dragul meu, oamenii obișnuiți în general își îndeplinesc dorințele, inclusiv pe cele criminale, pentru că nu sunt atât de evoluați încât să-și reprime dorințele primitive și să caute să-și împlinească dorințe superioare, spirituale de exemplu.
– Vai, bunicule, tu vorbești despre oameni cu un dispreț implicit, de parcă ar fi viermi, nu ființe cu conștiințe.
– Ce bine ar fi dacă la toți oamenii ar fi active aceste conștiințe, dar conștiința, Richard, este știință, cunoaștere adică, conjugată cu credință, de aici derivă și acea particulă „con”, care înseamnă împreună. Ori, din păcate, prin cine știe ce eroare de programare, oamenii au ieșit defecți și nu-l pot reflecta clar pe Dumnezeu, deși codul divin este înscris și în ei înșiși.
– Poate că oamenii simpli dar curați, puri, au acces la acest cod divin nu prin intermediul numerelor, cum vrei și poți tu, ci, așa cum „văd” orbii, prin ceva informal, inefabil, nu crezi?
– Hmm, nu e rea deloc ideea ta. Mă gândesc că acest cod numeric divin are și expresii alternative, așa cum este lumina, care este și undă și corpuscul. Deci acest cod numeric ar putea fi un cod muzical, așa numita muzică a sferelor, ori un cod cromatic, ori o expresie de altă natură, poate afectivă, da, da, cred că este posibil.
– Și totuși, până la urmă, în esența lor, toate aceste expresii sunt tot numerice, pentru că sunt vibrații, iar vibrațiile se decodifică tot matematic. Numai tu ai dreptate, bunicule, când spui că tot ce există, și Dumnezeu însuși, sunt expresii ale unor coduri numerice. Aha, oare de asta au început să fie puse coduri numerice la toate alea, oameni și obiecte, ca să-l imite pe Dumnezeu?
– Să știi că nu m-am gândit la asta, dar este extrem de interesantă abordarea ta. Acum, lasă-mă singur, Richard, pentru că simt că mă apropii de Lumina Primordială, de Numărul Divin!
– Așa să fie, bunicule. Și ai grijă cum îți formulezi dorința ta nesfârșită, ai grijă, atunci când îl decodifici pe Dumnezeu!
– O să am, Richard, o să am!
Puștiul ieși gânditor din imensul birou al bunicului său, ca dintr-o grotă de cărți și păși gânditor, mergând pe cărarea ce ducea de la casa genialului Arthur Silvestrini spre una din pădurile alpine din apropiere.
Richard era atât de atent la meandrele gândurilor sale, încât era gata să se împiedice de doctorul Meuron, care se grăbea, cu pași mari, spre reședința Silvestrini.
– Bonjour, docteur! Îmi cer scuze că nu am fost atent, sper că nu v-am lovit.
– Nu e nici o problemă, Richard, nici eu nu eram atent. Mă grăbesc să merg la domnul profesor Silvestrini, pentru că am primit un telefon urgent de la mama ta, care mi-a spus că domnul profesor este încuiat în biroul său și că se aude de acolo cum geme fără oprire.
– Nu se poate, abia m-am despărțit de el și era în stare perfectă, probabil că scoate cine știe ce sunete în timp ce umple tablele cu formulele lui fascinante. E pe cale să-l găsească pe Dumnezeu într-o formulă matematică, să știți! îi spuse Richard doctorului Meuron.
– Și totuși, hai să grăbim pasul spre casă, să vedem ce se întâmplă acolo! răspunse doctorul.
Richard era nu doar nepotul preferat al bunicului său, dar părea să fie, într-un fel destul de straniu, aproape o clonă a acestuia. La fel de înalt și osos, la fel de expresiv, numai că Richard, la cei 13 ani ai săi, arăta poate cu câțiva ani mai mare, dar era un adolescent blond, cu ochi mari și albaștri, în timp ce genialul său bunic era aproape brun, numai ochii săi verzi, ca veninul de șarpe, îl salvau de la a fi smead de-a binelea.
Mama lui Richard era a cincea și cea mai mică dintre fiicele profesorului și nu fusese căsătorită niciodată. Rămăsese gravidă încă din timpul liceului și nimeni, dar absolut nimeni din familie, nu a reușit să afle cine era de fapt tatăl băiatului său. Nici măcar preotul nu a reușit să-i smulgă această mărturisire, cum nu a reușit nici vestitul psiholog elvețian chemat în ajutor de celebrul Arhur Silvestrini pentru fiica sa preferată.
Richard primise explicații hazlii despre originea sa supranaturală, ca și cum frumoasa sa mamă ar fi fost lăsată grea de vreun preaputernic duh alpin, cum sunt atâtea prin pădurile acelea.
Oricum, Jeanette, căci așa o chema pe mama lui Richard, a rămas lângă părinții săi, abandonând orice ambiții academice, iar după moartea mamei sale, adorata soție a profesorului Silvestrini, ea a fost cea care a preluat conducerea uriașei reședințe familiale, care nu se limita doar la reședința propriu-zisă ci avea și construcții dedicate oaspeților, adică mai ales studenților care veneau în grupuri mari să stea alături de marele profesor în convorbiri care durau zile întregi, așa că aveau asigurată pensiunea acolo, pentru indiferent cât voiau să stea.
Deasemenea, într-una din curțile ”castelului”, cum spunea în glumă Richard, erau și vreo trei-patru mașini, mereu la dispoziția membrilor familiei sau a oaspeților care se perindau permanent pe acolo.
Doctorul Meuron o luase cu mult înaintea lui Richard și pătrunse pe poarta mare, urcă scările și intră în vastul apartament al matematicianului.
Jeanette îl însoți până la ușa biroului, din care însă nu se mai auzea nici un sunet. Îl strigară și unul și celălalt pe profesorul Silvestrini, rugându-l să deschidă ușa, care era încuiată pe dinăuntru.
Cum nu primiră nici un răspuns, Richard, ajuns și el în fața ușii, se repezi pe scări în jos, ca să aducă cheia de rezervă și poate și vreo bucată de ceva care să-l ajute să deschidă ușa forțat, dacă era nevoie.
Cam la soluția asta s-a și ajuns până la urmă, pentru că nu se putea face nimic cu cheia de rezervă, atâta timp cât pe interior mai era o altă cheie în broasca ușii.
Deschiseră cu forța și, spre marea lor stupoare, profesorul Silvestrini nu era absolut nicăieri. În timp ce dădeau telefon la poliție, de undeva de dincolo de curtea reședinței, dinspre pădure, cineva striga, aproape urla, că l-a găsit pe profesorul Silvestrini.
Au dat fuga să vadă ce și cum și îl văzură pe bătrânul geniu zăcând în poziție fetală la intrarea într-o grotă din apropiere, cu mâinile împreunate a rugă.
Între timp, Richard putuse să vadă, pe una dintre imensele table negre din biroul bătrânului, un nucleu spectaculos de formule matematice, care parcă emanau o energie aparte.
– L-a găsit pe Dumnezeu, bunicul l-a găsit pe Dumnezeu! murmură băiatul.
Nu mai spuse nimănui secretul care-i fusese împărtășit, dar își notă cu grijă formula, înțelegând că bunicului său îi fusese împlinită dorința nesfârșită de a cunoaște Totul, de aceea, credea Richard, putuse să dispară din camera de studiu, poate dematerializându-se și rematerializându-se în pântecele alpin pe care-l iubise așa de mult.
Oricum, poliția nu a găsit nici o explicație pentru cele întâmplate, iar moartea bătrânului matematician a fost declarată, bineînțeles, moarte naturală!

numerology_1

January 18, 2016

MANUSCRISUL PIERDUT- parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 9:17 pm

În casa enormă a defunctului filosof Edward Kremer era un scandal monstruos, pentru că moștenitorii, veniți însoțiți de avocații lor, au căutat în toată uriașa bibliotecă a maestrului ultimul său manuscris, care propunea o teorie a cunoașterii cu totul inedită, din care Kremer publicase deja câteva capitole ce făcuseră deliciul dezbaterilor mondiale de idei, dar nu-l găsiseră nicăieri.
Acest manuscris era de o importanță fundamentală pentru cunoașterea filosofică actuală și, mai mult decât atât, editorii de prestigiu promiseseră niște sume colosale pentru privilegiul de a-l edita în ediție princeps.
Fiica cea mare a filosofului, Victoria, era căsătorită cu un cunoscut bancher, cu care avea trei copii și era însărcinată cu al patrulea, în ultima lună de sarcină, ceea ce nu o împiedica să urce și să coboare scările care duceau la camera aceea mare de la etajul vilei, în care era biblioteca tatălui său.
Victoria nu era chiar o intelectuală, în adevăratul înțeles al cuvântului, deși făcuse o facultate de ochii lumii, studiind management ori ceva de genul ăsta și-și luase licența cu o lucrare pe care nici măcar nu avusese curiozitatea să o citească după ce-i fusese adusă, deja scrisă, de un amic al tatălui ei, mare specialist în domeniu.
Avea deci o diplomă, dar nu lucrase nicăieri niciodată, căci se măritase rapid cu Hans Goldberg, un bancher foarte bogat, de vârstă mijlocie, care fugise de însurătoare până pe la 45-46 de ani, dar care, atunci când a cunoscut-o pe Victoria, a înțeles că nu mai are nici o șansă să scape din ghearele acestei splendide femei roșcate, cu ochii verzi. Se căsătoriseră rapid dar cu mare pompă și de atunci Victoria îi turna câte un copil din doi în doi ani, cu o precizie matematică.
La căutarea febrilă a minunatului manuscris participa și fratele mijlociu al Victoriei, fiul preferat al tatălui lor, care era un mare filosof în cărți dar un tată plin de defecte în realitate, el neînțelegând niciodată că trebuie măcar păstrată aparența unei iubiri egale pentru copii și-și permisese să-și arate iubirea sa paternă exclusiv față de fiul mijlociu, ignorând-o pe Victoria pentru că era fată și pe fiul cel mic pentru că nu-și amintea, se pare, că și acesta era fiul lui.
Deci favoritul său, Caspar, inventator recunoscut și inginer talentat în aeronave, umbla acum în patru labe, răvășind sertarele cele mai de jos ale uriașelor dulapuri din biroul-bibliotecă al tatălui său, considerându-se de altfel singurul îndreptățit să găsească și să publice lucrarea fundamentală a regretatului său tată.
Caspar nu se pricepea la filosofie în nici un fel și nici nu pretinsese vreodată că s-ar pricepe, așa cum făcuse mereu fratele său mai mic, mereu ignoratul Paul, muzician, aiurit și boem, care nu moștenise practic nimic din rigoarea seniorului.
Toată lumea țipa isteric, uitând cu desăvârșire că mama lor, soția răposatului filosof, zăcea în camera ei cu febră mare, supravegheată de o asistentă lăsată special acolo de medicul de familie, care diagnosticase o pneumonie periculoasă la vârsta ei și mai ales pe fondul unei depresii teribile, de care suferea frumoasa doamnă Kremer după pierderea celebrului ei soț.
Era în toată vila aceea splendidă o asemenea mișcare și un asemenea zgomot ce nu avea nimic din reverența și decența unui doliu firesc după o pierdere atât de importantă, a unui drag membru al familiei. Se pare însă că sumele fluturate de edituri îi făcuseră pe toți să-și piardă mințile, sau aproape pe toți, căci Paul părea că nu e atât de interesat de acest manuscris, ci mult mai mult de sticla de bourbon pe care abia o deschisese.
Paul era un bărbat tânăr, blond și înalt, cu alura tipică muzicienilor, față fină, degete lungi, cearcăne vinete sub ochi, care nu aveau însă nimic a face cu muzica ci mult mai mult cu nopțile nedormite și cu consumul serios de alcool la care se deda Paul, cu o teribilă voluptate.
Suferise ani în șir din cauză că tatăl lui îi ignora existența dar renunțase să mai facă vreun efort în a-i atrage atenția gânditorului său tată ci, susținut de iubirea mamei sale, își îngăduise să facă absolut tot ce-și dorea, și în materie de carieră și în viața personală. De altfel Paul era singurul necăsătorit dintre moștenitorii filosofului, căci frumosul muzician schimba iubitele mai repede decât își schimba viorile.
Caspar însă, marele favorit, era însurat cu fata unui magnat din domeniul automobilelor, avea o reședință somptuoasă în capitală și multe altele prin locuri exotice și se simțea stăpânul lumii, căci puterea banului și a propriei sale minți inventive îi dădea un aer de lider total.
Paul își bău paharul de bourbon și coborî apoi în apartamentul mamei sale, pe care o iubea cu o tandrețe liberă, căci fusese învățat să fie independent și să ofere doar atât cât era autentic în sine, nu din obligație. Se bucură că-și găsi mama mai vioaie și mai liniștită, căci scăpase și de febră și de tuse și urmărea pe tabletă un filmuleț nostim care o făcea să fie bine dispusă.
– Ce faci, dragule? – îl întrebă mama sa pe Paul.
– Bine, mamă, sunt din ce în ce mai uimit de cât de hrăpăreți pot să fie scumpa mea soră și minunatul meu frate. Caută ca nebunii ultimul manuscris al tatei, cică le-au oferit niște editori câteva milioane de euro pe el și au înnebunit amândoi. Ce părere ai tu de asta?
– Ce să spun, dragule, eu îmi cunosc bine copiii și îi știu pe cei mari ca fiind foarte materialiști, ei nu sunt artiști ca tine. Crede-mă că mi-aș dori ca tu să fii cel care găsește manuscrisul ăla, abia așa ai scăpa pentru toată viața ta de stresul financiar, nu crezi?
– Hai, mamă, mă vezi pe mine găsind ceva când caut, ori, și mai rău, atunci când nici măcar nu caut?
Începură amândoi să râdă, mama și fiul ei cel mai mic, singurii, se pare, complet dezinteresați de teribila moștenire a ilustrului filosof.
Paul ieși din camera mamei lui senin și cu un zâmbet ce nu i se ștergea de pe figură. Făcea pași lenti și se gândea: „ce-ar fi, totuși, ca tocmai eu să găsesc acel manuscris?”
Intră în bucătărie, pentru că i se făcuse foame. Bucătăria familiei Kremer era foarte mare, parcă era cea de pe Titanic, spuneau copiii în glumă când erau mici. Avea trei plite și trei cuptoare, cel puțin unul dintre ele fiind complet nefolosit, căci doamna Kremer nu prea mai dădea prin bucătărie de când plecaseră copiii de acasă, iar bătrâna bucătăreasă care lucra la ei de vreo treizeci de ani, nu stătea acolo decât două-trei ore pe zi și gătea puțin.
„Ce-ar fi să-mi pun o pizza la microunde?”, se întrebă Paul, dar căutarea cuptorului cu microunde nu dădu nici un rezultat. Își aminti că mama sa îi spusese cu ceva vreme în urmă că a citit că nu era sănătoasă mâncarea preparată la microunde și Paul bănui că a renunțat la cuptorul respectiv. Scoase totuși o pizza din congelator și aprinse unul dintre cele trei cuptoare electrice. Când deschise ușa cuptorului să pună pizza în el, văzu că interiorul cuptorului era plin cu un teanc enorm de foi, învelite într-o folie de plastic, peste care se pusese o alta, din nu se știe ce material.
Pentru că Paul aprinsese cuptorul înainte să deschidă ușa lui, țiplele care înveleau teancul de foi se încălziseră deja, dar nu foarte tare. Tânărul muzician scoase teancul din cuptor, desfăcu țiplele în care era învelit și văzu cu stupoare că era chiar manuscrisul pierdut al tatălui sau, pe care ceilalți doi frați și avocații lor îl căutau de zor în bibliotecă.
Paul reînveli teancul de foi și merse în camera mamei lui.
– Uite, mamă, ce am găsit în bucătărie, în cuptor!
– Ce e asta? – întrebă doamna Kremer cu o nedisimulată uimire.
– E manuscrisul tatei! Uite-așa! Vezi că Dumnezeu ține cu mine?
– Foarte bine, e foarte bine așa. Te rog ia mașina mea din garaj și du-te la această editură care e notată pe biletul pe care mi l-a lăsat sora ta pe măsuță, încă de ieri, când i-a fost făcută oferta aia mirobolantă.
– Ok, mamă, așa o să fac, spuse Paul și ieși pe ușă.

**

Trecuseră cinci ani de la această zi de pomină și lucrarea fusese publicată, cu un succes fantastic. Practic, filosofia contemporană se reconfigurase odată cu publicarea acestei lucrări și nu numai, căci gândirea filosofică din toate timpurile se dezvăluia acum dintr-o cu totul altă perspectivă.
Paul devenise îngrozitor de bogat odată cu publicarea ultimului manuscris al tatălui său și nu voise să le dea nimic celor doi frați ai săi din uriașa sumă încasată. Ei nici nu aveau nevoie, dar au fost uimiți cu toții de atitudinea lui Paul, altădată atât de generos cu familia.
Victoria născuse al patrulea copil, care avea un handicap sever și încă nu putea merge, deși împlinise deja cinci ani.
Casper supraviețuise unui accident de avion și era fericit că e în viață, iar mama lor, doamna Kremer, era mai sănătoasă și mai strălucitoare ca niciodată.
Paul devenise un muzician recunoscut pe întregul mapamond, dar în faima lui de muzician emerit intervenea mereu faptul că el era fiul tatălui său, ajungând practic să împartă cu acesta posteritatea, ca o mare, uriașă ironie a sorții. Și tocmai el, Paul, fiul ignorat de tată, era cel mai cunoscut dintre copiii tatălui său și Paul se gândea uneori că tatăl său, aflat în rai sau în iad, se răsucea de furie pentru ceea ce se întâmpla, dar nu mai avea cum să intervină în nici un fel în asta.

Destinul era, de data aceasta, cel învingător.

 

May 8, 2013

PADUREA DE CRISTAL – parabola

Filed under: Fictiune,Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 1:44 am

    In a doua zi de Pasti, matusile printesei Sonia mergeau obligatoriu pana la manastirea din deal, intr-un scurt pelerinaj de multumire fata de Dumnezeu. Chemau masina, il luau cu ele pe soferul cel batran, care conducea incet si claxona tot timpul, si, bineinteles,plecau dis de dimineata.

    Amandoua erau imbracate in rochite de brocart, ca doar Sfanta Inviere a Domnului nostru Isus Christos trebuie sarbatorita cum se cuvine!  Aveau in picioare pantofi de lac si in mana posetute din piele veritabila de aligator, manusi de dantela incheiate cu nasturei diamantati si umbrelute de soare. Si, indicutabil, palarii! Palariile matusilor printesei Sonia erau celebre si prin forma si prin culoare. Erau adorabile, in culori pastelate si dulci, precum cremele de charlotta, dar de Pasti isi puneau palarii de dantela neagra, cu bentita aurie, ca la cea mai mare Sarbatoare a anului.

    In timpul acesta, cand matusile isi faceau pelerinajul pascal la manastirea Sfantul Duh din dealul Shimka, printesa Sonia dormea dusa, ca doar statuse toata noaptea de Inviere treaza si nici in noaptea urmatoare nu dormise prea bine, asa ca se razbuna dormind pana la pranz, cu draperiile trase. Draperiile din camera primtesei erau din catifea de culoare magenta, cu ciucuri aurii si cu snur la fel. Patul insusi avea o forma ca de ou, la cererea expresa a printesei si fusese comandat de la o firma italieneasca renumita, al carei proprietar se spunea ca este vrajitor si ca pune in obiectele pe care le executa la comanda cate un descantec special, in functie de care beneficiarului avea sa ii mearga foarte bine sau foarte rau, dupa cum fusese mesterul intr-o dispozitie buna sau proasta.

      Patul printesei fusese, se pare, beneficiarul unui descantec benefic, pentru ca fetei ii mergea foarte bine de cand dormea in el, nu mai avea cosmaruri din acelea care ii intunecasera copilaria si care o faceau sa arate trasa la fata si cu cearcane vinete, ca o stafie.

       De cand murisera Regele si Regina intr-un fel foarte ciudat si greu de inteles, pe cand printesa Sonia avea numai doi ani, fata fusese bantuita de cosmaruri sinistre si numai patul aceasta in forma de ou reusise sa o scape de ele, in timp ce toti doctorii si toate tratamentele scumpe pe care le facuse atatia ani nu o ajutasera cu nimic. Regele Pavel si Regina Ania luasera foc sau ceva de genul asta in timp ce se aflau la un picnic regal in padurea de cristal, o imprejurare foarte stranie si care ramasese neelucidata, in ciuda anchetei de ani de zile la care partcipasera cei mai buni experti cruiminalisti din regat si unii chiar adusi din strainataturi.

     Dupa moartea lor s-a instituit o regenta formata din cele doua matusi, pana la majoratul printesei Sonia, care urma sa implineasca 18 ani chiar la sfarsitul acestui an, cu o zi inainte de Craciun. Acum insa era abia primavara si se sarbatorise cu mare fast Pastele si Invierea Domnului.

     Cand Regele Pavel si regina Ania fusesera gasiti morti pe pledul lor tesut cu fir de aur, padurea de cristal era abia inmugurita. Copacii abia facusera primii turturi de cristale galbene si rosii, care se leganau usor pe ramuri si susurau subtire un cantecel nemaiauzit de nici o alta faptura omeneasca inaintea alaiului regal. Se producea un fel de muzica facuta din vibratii, din sunete parca ceresti, iar Regele si Regina erau cuprinsi de extaz din ce in ce mai mult.

       Slujitorii se indepartasera discret pentru a lasa pe majestatile lor sa se bucure de acel susur divin, cand, deodata, s-a produs un fel de explozie, o lumina orbitoare si un zgomot asurzitor care i-a facut pe toti din alaiul regal sa intepeneasca in locurile unde erau. Cand s-au dezmeticit si s-au dus in mare graba spre locul unde cu numai cateva clipe inainte fusesera Regele si Regina, nu au gasit decat un morman de material carbonizat sau mai bine zis cristalizat, ca un fel de sticla amestecata cu metal topit, in care se intrezareau, in mod cumplit de inspaimantator, ca si cum ar fi fost niste masti mortuare, chipurile cuplului regal.

    Printesa Sonia nu a inteles mult timp ca regalii sai parinti nu mai sunt in viata. Era de altfel foarte, foarte micuta, si ceea ce ei i se parea atunci a fi realitate, era lumea minuscula a jucariilor sale. Matusile ei au compensat cu prisosinta si cu milioane de tandreturi lipsa parintilor, dar Regele si Regina lipseau intr-un fel atat de misterios incat intreg poporul era indurerat si se simtea cumva vinovat de disparitia lor.

    De atunci, nimeni, niciodata nu a mai avut voie sa intre in padurea de cristal, care crescuse enorma si avea copaci uriasi cu imensi turturi de cristal galben si rosu. In unele nopti, o muzica profunda, ca dintr-o orga hiperbolica, se auzea din padurea aceea stranie si parea ca totul intra in vibratie cu turturii stranii si ca luna insasi se transforma pentru cateva clipe intr-o imensa, cosmica, masca de cristal topit.

      Nimeni nu isi mai aducea aminte de unde primise Regele darul acela neobisnuit, saculetul de seminte de cristal care au fost sadite pe unul dintre cele douasprezece dealuri ce inconjurau marele castel regal, seminte din care crescuse padurea vrajita. Nimeni nu isi mai amintea parca nici chipurile cuplului regal si poate ca nici regele si nici regina nu ar mai fi ramas in nici un fel in amintirea supusilor, daca nu ar fi fost uriasele portrete oficiale din  sala tronului sau pozele oficiale din cartile de istorie in care Regele si Regina pareau ca privesc undeva in zare, spre o viitoare padure de cristal!

       Matusile printesei Sonia intrasera in manasirea Sfantului Duh, in varful picioarelor, una dintre matusi, cea mai inalta, mergand cu niste balerini auriti, iar cealalta, cea mai scunda, purtand cu mult curaj niste toculete subtiri care pareau sa se rupa dintr-o clipa in alta sub greutatea rubicondei si veselei matusi.

       Erau amandoua surorile Regelui, mult mai in varsta decat acesta si se purtasera intotdeauna cu majestatea sa intr-un fel matern si protector, care il scosese adeseori din sarite pe maritul rege. Dar cu printesa Sonia isi gasisera adevarata vocatie de mame emblematice. O rasfatau si faceau totul sa ii cucereasca inima, luandu-se chiar la intrecere, care sa fie cea mai iubita si care sa ofere cele mai multe si mai dulci alinturi.

       Din fericire pentru intregul regat, printesa Sonia, care urma sa devina Regina, era o fata desteapta si reusea sa faca fata cu brio cu numai avalansei de dulcegarii ale matusilor indragostite de frumoasa lor nepoata ci si aliului popular si valului urias de simpatie pe care locuitorii micului regat i-o transmiteau in permanenta.

        Sonia era echilibrata si, desi anii in care avusese cosmaruri o marcasera si o facusera mai sensibila, nu ii afectasera  nici inteligenta si  nici caracterul. Crescuse intr-un mediu plin de iubire si intelegere si avea sa fie o regina mare si puternica, inteleapta si plina de curaj. Asa spunea toata lumea si asa credea si ea insasi.

        In timp ce matusile erau in biserica manastirii Sfantului Duh de pe dealul Shimka si se rugau cu fervoare, printesa Sonia dormea inca in patul ei in  forma de ou si visa ceva atat de frumos si atat de luminos, cum nu mai visase niciodata. Se facea ca era inca in pantecele mamei sale regale , dar  acesta era transparent si putea vedea afara, ca si cum ar fi fost inchisa intr-o colivie de cristal. Vedea cerul si copacii, pasarile zburand si peisaje nesfarsite desfasurandu-se rapid, ca la fereastra unui tren de mare viteza si totul era atat de luminos si de plin de caldura, incat micuta faptura isi dorea cu intensitate sa iasa din acea colivie si sa atinga ea insasi lumina minunata care era in lume.

       Deodata, in vis, derularea peisajelor s-a oprit si a putut vedea doar figura Reginei, mama sa, cum statea aplecata spre mica printesa, in spatele acesteia fiind Regele, amandoi avand niste fete atat de zambitoare si atat de pure cum nu isi amintea sa le fi vazut vreodata. Cand si-a dorit insa sa se apropie de parintii sai regali, sa ii atinga cumva, fetele lor au disparut brusc intr-o explozie de lumina si colivia de cristal a devenit albastra parca, de un albastru acvatic. Printesa Sonia inca mai zambea si simtea ca isi doreste sa mai revada acea fabuloasa lumina si chipurile dragi ale parintilor ei cand s-a trezit, intelegand intr-o fractiune de secunda ca fusese un vis.

       Dar ceea ce continua sa o nedumereasca era claritatea acelui pantece de cristal in care se gasea in vis si, fara sa vrea, mintea ei facu analogia cu padurea de cristal in care se mistuisera in mod misterios parintii ei. Simtea ceva, ca o revelatie, ori ca un adevar ascuns ce i se dezvaluia deodata, ca acea moarte nu era naturala si nici intamplatoare ci fusese pretul platit de cuplul regal pentru viata printesei Sonia. Poate ca facusera un legamant, poate ca jurasera ca daca li se indeplineste acea dorinta extraordinara de a avea urmasi, ei ar putea sa dispara, mistuiti ori devorati de strania, magica padure de cristal.

     Printesa Sonia isi dadu seama cat de pretioasa era viata ei, pentru care Regele si regina platisera cu propria lor viata!  Fata simti nevoia sa fa o promisiune fata de a insasi de a se stradui sa fie o mare, o foarte mare Regina, pentru ca avea sentimentul ca parintii ei au avut poate o viziune a viitorului si au vazut ca era cineva mai pretios decat ei pentru destinul acelei tari ce trebuia sa existe, sa se manifeste si sa se ridice si asta merita  orice pret si orice sacrificiu!

        Padurea de cristal era acolo, ca un glob ce reflecta viitorul, istoria, destinul, rece si nemiloasa, fara emotii fata de sacrificiul suprem, inregistrand doar ceea ce povestile spun, dar cunoscand in adanc si acele secrete pe care nici povestile si nici istoria nu ni le spun aproape niciodata.

      Cand matusile printesei Sonia s-au intors din scurtul lor pelerinaj pascal, au gasit-o pe printesa complet schimbata, cu o alta atitudine si cu alta expresie pe chip. Se vedea limpede ca intelesese destinul si ca era gata sa faca ceea ce ii fusese scris ei, sa adauge in cartea vietii acele pagini minunate pentru care cei ce ii dadusera viata facusera sacirifiicul suprem.

     Ea insa nu a considerat ca asa ceva poate fi impartasit cu dragile sale matusi, cel putin nu in cuvinte, ci le-a mangaiat delicat, dar cu o superbie noua si cu un  aer regal pe care il avea deja pe chip si pe care avea sa il pastreze pentru totdeauna.

December 17, 2011

LACRIMI – parabolă

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 2:35 am

Între soții Antonov nu mai era de mult nici un fir de iubire, dar interesul financiar îi făcea să fie solidari în conducerea firmei lor comune. Dintr-o mică firmă de familie, care dintr-un apartament de bloc făcea legătură între cei interesați de anumite obiecte și producătorii de resort, firma lor ajunsese în zece ani la o cifră de afaceri comparabilă cu a unei fabrici de automobile.

      Vladimir și Ania aveau și un băiețel, deja școlar, a cărui afecțiune și-o disputau cu ferocitate, adversitatea lor devenind astfel din ce în ce mai încrâncenată. Se iubiseră cândva cu pasiune, dar o pasiune scurtă, ținând mai mult de trup decât de suflet, așa încât atunci când Ania deveni mamă, soțul ei nu mai vedea în ea o femeie iubită, ci doar un obiect casnic, de a cărui utilitate nu era foarte lămurit la început.

       Din bărbatul tandru și fermecător de la începuturile poveștii lor nu mai rămăsese nimic, nici măcar rutina vreunui gest mecanic de mângâiere, așa cum faci cu un animal de casă. De partea cealaltă, Ania cea drăgălașă și dulce și răsfățată se transformase într-o femeie aspră, cu vocea poruncitoare și cu un interminabil chef de ceartă. Acum însă era în pericol firma lor, amenințată de guvern că va fi scindată și împărțită între mai mulți acționari, așa încât făcură în mod spontan front comun.

 –      Ce-și închipuie nemernicii ăștia de la guvern că le vom da rodul muncii noastră, al sacrifiiilor noastre așa, pe degeaba? Dar ce suntem noi, asociație de caritate?

 –      Păi da, frate, auzi! Cică e inadmisibil că o singură firmă familială să aibă asemenea profituri uriașe, de parcă nu le-am fi făcut noi, ci ni le-ar fi dat ei și noi am stat doar degeaba, la cerșeală!

 –      Nu știu cum dracu fac ăștia de nu se mai satură de luat, că bugetul îl sug, taxele la fel, șpăgile curg tot la ei în conturi…  numai noi cât le-am dat limbricilor ăstora! – tună și fulgeră Vladimir.

 –      Lasă dragă, că și eu câte neveste de demnitari am cărat cu mine la Paris, la Milano, la Londra, de-am îmbrăcat toate tzoapele de la cele mai renumite branduri! mi se face greață când mă gândesc! – adăugă și Ania cu lacrimi de furie în ochii ei minunat de albaștri.

         Chiar în seara aceea însă, amândoi s-au supus cerințelor guvernului, au alcătuit un consiliu de administrație și au băgat o mare parte din firma deja gigantică pe un consorțiu alcătuit dintr-o mulțime de firme off shore, create sigur în străinătățuri și cu sediul în diverse insule exotice, ei fiind în spatele acestor misterioși acționari anonimi. De fapt, toți cunoșteau șmecheria, dar cum la fel făceau și ceilalți, guvernul se prefăcea că îi crede și că firma va avea acționariat multiplu, cu investitori străini și că ei, Antonovii, nu vor fi decât niște administratori loiali!

        Minciuna ajunsese în toată țara o politică oficială, nici nu mai era cazul să se ascundă sau să se streseze. Cine nu știa să mintă,  gata, veneau urgent procurorii dirijați de sus, de la Nașul mare și-l săltau pe respectivul, băgându-l la zdup ca infractor periculos! Frumos de tot, cu televiziuni la poartă, cu tot tacâmul! Între puterea politică și cea a unor Antonovi deveniți prea tari se ducea un război greu, de mai mulți ani  și încă nu se știa cine va câștiga.

         Numai bieții oameni obișnuiți, cu familii amărâte, își duceau de pe o zi pe alta necazurile, fără să aibă problema conflictului afectiv pe care-l aveau Vladimir și Ania și cu atât mai puțin nu duceau grija grea a unei firme de miliarde, grija unui bănet prea gogonat, care să supere guvernanții! Deci, s-ar putea spune că ei erau fericiți, săracii! Fericiti cei săraci cu duhul, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, spusese Cristos și fiecare moment al istoriei i-a dat și-I dă necontenit dreptate!

         Între timp, băiețelul Antonovilor, exasperat de atmosfera de ură din familie, fugise de acasă, luat de niște elevi mari care se duceau la munte să facă alpinism. Neștiind nimic despre băiat, Ania și Vladimir aflară cu stupoare că e de negăsit și începură cu presiuni pe poliție, pe salvamontiști, pe directorii școlari, pe toată lumea. Copilul lor era, simțeau ei așa, în mod instinctiv, în pericol și nu-l putea ajuta nimeni ! Însă, în ciuda urletelor înfuriate sau disperate ale celor doi părinți, nimeni nu a putut lua legătura cu copilul.

        Doar o familie, a unuia dintre elevii mari, a aflat de ce au plecat cei din  grup la munte și știau cu aproximație cam  pe unde ar putea să înnopteze. Lanțul relațiilor sus-puse funcționa perfect, dar în cazul ăsta nu prea mergea ca la afaceri. Copiii erau de negăsit, pentru că nu ajunseseră la nici o cabană din zonă și nici nu puteau fi văzuți din elicopterul cu care Vladimir Antonov se și dusese în recunoaștere.

        Era o noapte neagră și urâtă, cu luna scunsa de nori și cu o atmosferă sumbră, ca o presimțire rea. Începuse și ploaia și căutarea devenise imposibilă. Lăsară totul pentru a doua zi în zori, dar nici căutările ulterioare nu dădură vreun rezultat. Parcă-i înghițise pământul pe copiii ăia, cu bocanci cu tot! Foarte târziu, în noaptea următoare, Ania primi un telefon de la mama unuia dintre elevii mari. Femeia plângea și printre suspine spuse că i-a fost găsit băiatul zdrobit de o stâncă și că nu știe despre ceilalți.

 –      Vladi, Vladi, scoală-te, hai să căutăm baiatul! – strigă Ania cu glas răgușit.

       Vocea cu care-l trezise pe Vladimir nu mai era a Aniei, doamna cea învățată să comande, ci era vocea disperată a unei mame care presimte ceva cumplit în legătură cu puiul ei. Vladimir s-a urcat în elicopter iar Ania a pornit să colinde spitalele. Abia spre dimineața următoare a dat de un doctor de la urgență care i-a spus că i-au fost aduse trei corpuri de adolescenți, dar aflate într-o stare de asemenea distrugere fizică încât nu crede că ar putea fi recunoscuți.

     Înainte însă ca Ania să înceapă să urle de durere, doctorul îi spuse că în sala de operație mai era un copil, pe care încercau să-l salveze, deși șansele erau minime. Doctorul nu știa cine era copilul și nici nu putea să intre acolo, așa că o sfătui pe Ania să aștepte terminarea operației pentru a-l vedea.

       Numai Dumnezeu știe cum au trecut cele vreo două ore, până când au ieșit doctorii, cu fețele desfigurate de oboseală. Între timp sosise și Vladimir și amândoi Antonovii se repeziră la doctori cu niște figuri deformate de plâns.

 –      Nu știm cine e copilul, dar…. trăiește! – asta a fost tot ce a mai putut să îngaime doctorul care-l operase.

      Când targa pe care era copilul a fost scoasă din sala de operație, cei doi s-au aruncat  în genunchi să-i vadă fața.  Era, ah….  era chiar băiatul lor și soții Antonov inzbucniră în hohote de plâns, îmbrățișându-se spasmodic, în timp ce copilul operat era dus la reanimare!

November 26, 2011

MIRACOL – parabolă

Filed under: Fictiune,Parabola — Maria Barbu @ 2:59 am

Se apropia Crăciunul și încă nu dăduse nici o ninsoare, de parcă undeva în cer se produsese un blocaj și creierul cosmic uitase anotimpul. Era o vreme urâtă și murdară, rece și lipsită de orice fel de freamăt. Tot ceea ce știa Natasha despre magica apropiere a Crăciunului era acum contrazis cu răutate parcă și cu o teribilă negare a sărbătorii.

        Strângându-se mai bine în haina scurtă de blană,  Natasha își stăpâni cu greu un fior rece care îi tăia parcă niște vertebre, făcând-o să se simtă ca o papușă dezarticulată.

–      Doamne, ce vreme urâtă și rea! O să ajung acasă și o să scot din dulap cutiile cu globuri și beteală pentru brad, deși mai sunt câteva zile până când o să-l împodobim de-adevaratelea, dar am neapărată nevoie de sclipirile acelea jucaușe, ca să-mi luminez sufletul.

     În casa doctorilor Zenoviev nu fusese niciodată atâta liniște înaintea Sărbătorilor.  Acum însă părinții Natashei erau plecați în străinătate, la un congres medical, iar îngrijitoarea casei, care făcea și oficiul de bucătăreasă, era bolnavă tare, doborâtă la pat de o viroză de care nu mai putea scăpa. De-aceea din casa lor nu venea binecunoscutul miros de cozonaci ori de varză călită, așa cum era de obicei înainte de Crăciun.

          Doctorul Zenoviev făcuse câteva operații revoluționare și acum era invitat peste tot în lume, să explice cam ce găsise el în viscerele celor pe care îi scăpase de niște tumori maligne considerate letale, dar care dispăruseră cu desăvârșire sub bisturiul lui Lev Zenoviev. De când devenise ateu, deși nu-și dorise deloc asta, doctorul nu mai avuesese parcă nici o tragere de inimă pentru casă și familie, pentru nevasta lui cea frumoasă ori pentru Natasha, unica sa fiică.

          Deși era deja un bărbat matur, trecut de cincizeci de ani, doctorul nu crezuse că i se mai poate întâmpla ceva atăt de neprevazut cum era pierderea credinței. Se întâmplase brusc, în timp ce opera o fată venită dintr-un sat de munte, și care, crezând că e însărcinată, purtase cu mare grijă și cocoloșise în trupul ei o tumoare perfidă, care creștea asemenea unui foetus. În timp ce o curăța pe biata femeie de sinistra ei sarcină, doctorul începuse să se certe în gând cu Dumnezeu, căruia îi reproșa că poate lăsa să se intâmple astfel de lucruri.

         Și pentru că Dumnezeu nu putea sau nu voia să ii răspundă, Lev renunță la credință, declarându-se din acea zi ateu și gata.

         Natasha nu îl înțelegea deloc pe tatăl ei. Când era mică îl vedea rar și dacă întreba de el, mama ori bunica îi răspundeau imediat că tata e doctor și e foarte ocupat să salveze viețile oamenilor bolnavi. Pentru Natasha, meseria tatălui ei o făcuse să creadă că a fi chirurg e la fel cu plecarea într-o cruciadă, că doar doctorul se luptă cu răul din bolnavi așa cum cruciații se luptau cu liftele păgâne!

           Între timp, Natasha, ea însăși studentă la medicină în anul patru, înțelesese că medicina e o cruciadă numai pentru anumiți doctori, care au această vocație a luptei cu răul fizic. Dăduse examen la medicină dintr-un fel de ambiție ori dintr-un fel de dorință de a se apropia de tatăl ei, deși înțeleapta de maică-sa, care era medic pediatru, îi spusese că nu există nici o cale de apropiere de acel om.

          Dar Natasha nu punea prea mare preț pe ce spunea mama ei, pentru că se învățase de când era mică de tot ca maică-sa să o trateze pentru bolile copilăriei, să îi dea medicamentele făcându-i un program special, personalizat și făcând-o să aibă impresia că medicina pe care o practica mama era ceva domestic, în timp ce medicina pe care o practica tata era ceva eroic!

          Nici nu-și dăduse prea bine seama când și-a schimbat totuși această părere, deși nu îndrăznise să și-o schimbe chiar complet. Mama ei reușise să pună la punct un tratament pentru copiii atinși de boli grave, cum ar fi reumatismul infecțios și îi trata cu o ușurință și o jovialitate care te făceau să crezi că nu există nici un efort în munca ei și nici o oboseală, deși avea lungi perioade în care muncea și câte 20 de ore pe zi.

      Acum plecase cu soțul ei la acel congres pentru că aveau fiecare ceva de spus acolo, iar Natasha rămăsese bosumflată acasă. Abia ajunsă în pragul casei enorme, Natasha simți în nări aroma de scorțișoară și de cozonac proaspăt scos din cuptor.

       Descuie ușa în fugă și se repezi la bucătărie, crezând că are iluzii olfactive dar în fața sobei de faianță trona mama Zoia, bucătăreasa, cu mânecile suflecate și mâinile băgate în vasul mare de aluat și cu obrajii înroșiți de căldură. Se vindecase ca prin minune, nici ea nu știa cum, și parcă o voce din piept îi spusese să se ducă la casa Zenovievilor și să le faca niște cozonaci de Crăciun cum numai ea știa să facă.

–      Doamne… mamă Zoia, ce minune că te-ai înzdrăvenit! Eram așa de suparată că o să fie un Crăciun urât și parcă fără binecuvantare … ce bine-mi pare că ai venit, ești un înger!

–      Nu-s înger, fată dragă, că nu-s îngerii așa de grași ca mine! Dar îs o bucatareasă strașnică! Acuma stai cuminte că mi se ard cozonacii! – spuse dolofana bucătăreasă, trebăluind cu pricepere.

        Natasha se duse in living, fredonând fericită și desfăcu larg una dintre ușile glisante ale dulapului untuliu, mare cât perete. Acolo țineau ei decorațiile și globurile și tot ce aveau pentru bradul de Crăciun. Veselia fetei parcă făcea și mai strălucitoare sutele de globuri de toate culorile care umpleau multele cutii, rod al unor străduințe artistice ale Natashei, care tenta în fiecare an câte un design aparte pentru pomul de Crăciun. Pusese într-un an numai globuri mov și beteala lila și argintie, altădată globuri maronii și de culoarea cuprului cu beteală aurie și brun-roscată… și tot așa.

       Natasha puse muzică și dansând ușor, cu mișcări feline, desfăcea din cutii și selecta pentru acest Crăciun numai globurile de culoarea vinului rubiniu și beteala cu un auriu greu, profund, ca aurul vechi. Afară se întunecase și sunetul telefonului mobil o scoase din reverie cu o anume brutalitate.

        Spre uimirea Natashei era tatăl ei cel care o sunase, ca să îi spună că se vor întoarce chiar în ajunul Crăciunului, cu un avion de după-amiază.

–      Aveti grijă să nu vă ciocniți în aer cu sania lui Moș Crăciun! – glumi Natasha, care era atât de bine dispusă, cu tatăl ei, ceea ce se întâmplă extrem de rar de altfel.

–      Naty… aș vrea să îți spun un secret… – șopti tatăl ei și Natasha deveni deodată foarte atentă și serioasă.

–      Ce e, tată, ce  vrei să-mi spui?

–      Copilă dragă, știi că eu mi-am pierdut credința și… am suferit pentru asta, dar….  Nu știu cum să-ți spun… aici, în munții ăștia ai Elveției, unde nici nu credeam că vine vreodată Dumnezeu, m-am întâlnit din nou cu El și ne-am împăcat … și asta mă face foarte fericit. Am primit și o medalie la congresul ăsta…. Asta voiam să-ți spun.

–      Bravo, tati, mă bucur așa de mult pentru tine… și pentru noi, de fapt, pentru că mama știi cât a suferit că tu vorbeai așa de rău de El…Tare mă bucur! – spuse Natasha emoționată și cu o anume uimire în glas.

       Se simțea de parcă i se luase o povară de pe suflet, o povară de care nici nu fusese conștientă, o greutate care îi făcuse viața mai întunecată. Natasha simți că îi vine să plângă și se duse la fereastră, dădu perdeaua la o parte și se uită, așa, cu ochii înlăcrimați, spre poarta grădinii din fața casei. Mai întâi nici nu realiza, dar apoi înțelese că afară ningea cu fulgi mari de tot și zapada se așternea moale și groasă, ca o dumnezeiască binecuvantare peste lume.

–      Doamne, Dumnezeule, ce frumos! Ce frumos!

     Fugi repede la bucătărie și, fără să rostească nici un cuvânt, o îmbrățisă strâns pe mama Zoia, care nici nu avea nevoie să știe ce s-a întâmplat. Îi era de  ajuns că fata era fericită și simțea că dincolo de bucuria ei era ceva mult mai înalt și mult mai minunat.

        În noaptea de afară se petreceau tot felul de mici miracole, cu fiecare stea de zăpadă și parcă stelele de pe cer se transformau în ceva umed și înduioșat, curgând pe pământ în mici fragmente de lumină albă și pură. Părea că zăpada nu era doar o simplă zăpadă ci un fel de mântuire și binecuvantare venită după multă suferință și după multă îndurerată căutare.

November 8, 2011

TAINICA METAMORFOZĂ- parabolă

Filed under: Fictiune,Parabola — Maria Barbu @ 8:37 pm

            Lumina lunii se strecura delicată, ca un șarpe subțire, pe sub perdeaua scurtă și dantelată. Era lună plină și Matilde glumea spunând că îi vine să urle ca lupii de fiecare dată când era luna așa de mare și de întreagă pe cer. De fapt nu îi venea să urle doar, ci simțea și un fel de fior pe toată șira spinării, un curent electric straniu făcea să își simtă vertebrele gata de zbor

–         Cine știe, poate că în altă viață am fost vrajitoare sau lupoaică, sau poate că am fost câteva secole și vârcolacă! – spunea adesea râzând Matilde prietenilor săi care o priveau și uimiți și oarecum ambarasați de aceste afirmații ciudate.

–         Ei, vorbești aiurea. – îi răspundea fratele ei, care, deși simțea exact la fel, nu avea niciodata curajul să își exprime așa de liber și de clar senzațiile, parcă fără nici o jenă de nimeni.

      În asemenea nopți cu lună plină se întâmplau cele mai stranii evenimente în toată lumea. Morți ciudate, fenomene paranormale abundau în buletinele de știri și parcă un fior general străbătea planeta însăși, supusă unei atracții magnetice căreia nu i se putea împotrivi.

      Privind-o pe Matilde aveai totuși impresia stranie că s-ar putea să spună adevărul. Alin era prieten cu frații Rosen de când erau cu toții la grădiniță și știa că avusese, chiar și atunci, când erau foarte mici, o ciudată teamă de privirea fetiței dulci și inocente, cu fețișoară delicată dar cu ochi reci și adânci ca niște prăpăstii care păreau că te sorb înăuntru. Fuseseră și colegi de clasă Alin și Matilde, numai fratele ei, Daian, care era cu doi ani mai mare, era mereu înaintea lor, ca într-o cursă al cărei secret păreau să-l știe doar ei.

       în familia Rosen era cultivată o ierarhie foarte strictă. Tatăl era singurul care lucra și aducea bani în casă, familia era înstărită dar nu există nici un fel de libertate ori de așa zisa democrație. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să vorbească tare în prezența domnului Rosen. Doamna Rosen în schimb era atât de gureșă încât cu greu reușeai să mai strecori câteva cuvinte printre șuvoaiele sale verbale. Gospodină talentată dar nu foarte curată, doamna avea mereu nevoie de servitoare pentru a-și putea îndeplini îndatoririle.

        Domnul Adolf Rosen lucra la o mare bancă și era mereu îmbrăcat în costum negru și cu o cămașă de un alb imaculat. Niciodată înainte Alin nu ințelesese de ce domnul Rosen purta numai cravate negre, ca într-un doliu păstrat perpetuu. Acum însă, în ultima vreme, citise niște chestii pe internet care îl făcuseră să se gândească la domnul Rosen și la cravatele lui negre și parcă întrezărea un fir de adevăr ce părea că i se ascunsese mereu până acum.

       În casa lor văzuse Alin pentru prima oară cărți de cunoaștere secretă, cu texte inițiatice, care se spune că exprimau adevăruri pe care doar foarte puțini oameni pe lume le cunoșteau. În afară de serviciul lui la bancă, domnul Rosen nu făcea decât să citească, mereu și mereu aceleași cărți, cu o expresie de mirare pe figură și cu o ușoară încovoiere melancolică a umerilor lui slăbănogi. În biblioteca din casa Rosen nu existau însă cărți de magie ori prostii de genul ăsta.

–         Nu știam că o evreică ar putea să creadă în vrăjitori și vârcolaci, spuse Alin. Mi se pare așa de ciudat să spui toate astea, dar în același timp am senzația clară că ceea ce spui e adevărat, și asta pentru că mă faci să mă înfior atunci când mă privești.

–         Poate că e doar fiorul dragostei, spuse râzând Angela, prietena lor. Oricum, și mie și altora ne e destul de limpede că voi doi aveți o anume chemistry între voi, zău!

–         Adică… dacă e așa de vizibilă această atracție dintre mine și Matilde înseamnă că și eu sunt un pic vârcolac, nu? Aoleu!!!

        Alin glumise, sau voise să glumească dar râsul lui era mai mult un rânjet, iar expresia ochilor nu era una de veselie ci de groază. Angela era îndrăgostită în secret de Alin dar știa că nu are nici o șansă în fața atracției magnetice pe care o exercita Matilde asupra băiatului. Era destul ca Matilde să facă cel mai mic semn că ceva nu-i convine și Alin renunța imediat la acel ceva, chiar dacă făcea un  sacrificiu pentru asta.

      Angela avea impresia chiar că Matilde îi anula voința lui Alin, de parcă l-ar fi hipnotizat instant. Poate că din cauza asta Angela nu o plăcea deloc și de cele mai multe ori îi evita privirea sau, dacă era obligată să îi vorbească direct, se uita la gura Matildei, nu la ochii ei.

–         Hai, Maty, tu chiar vrei să ne faci să ne fie frică de tine? – o întrebă Angela.

–         Nu asta vreau, sunt chiar sinceră când vă spun ca mă apucă o senzație ciudatî în nopțile cu lună plină, pe bune, nu vreau să interpretez vreun personaj.

–         Las-o în pace, te rog! – îi luă apărarea Alin.

–         Dar nu am spus nimic ofensator, – se disculpă Angela, – vreau doar să înțeleg mai bine ce spune Matilde. Știi că ea dramatizează, așa că mă văd nevoită să dau la o parte acest balast dramatic, în cazul în care el există, desigur.

–         Maty nu dramatizează, mie mi se pare mai degrabă ingrijorată sau chiar înfricoșată de ceea ce simte. – spuse, aproape în șoaptă, Alin.

–         Da, asta cam așa este, mi-e frică de ceea ce ar putea să se întâmple cu mine, mi-e groază la gândul că aș putea deveni deodată cine știe ce creatură și n-o să mai pot comunica în nici un fel cu oamenii la care țin. – răspunse, tot în șoaptă, Matilde.

–         Vrei să stăm cu tine în noaptea asta? Presimți că se va întâmpla ceva neobișnuit? – o întrebă cu duioșie Alin.

–         Da, cred că ar fi bine. Chiar dacă vom adormi cu toții buștean până la urmă, dar tot aș vrea să fiți lângă mine. Iar dacă rămâneți cu mine, atunci haideți să ieșim în grădină și să stăm pe băncile alea frumoase de sub nuc, da?

–         Sigur că da, cum vrei tu e cel mai bine. – răspunse zâmbind Alin.

       Ieșiră toți patru în grădina plină de umbra aproape mistică a nopții calde de vară, aproape dibuind ca să găsească cele două bănci de lemn montate recent sub nucul enorm. Băncile erau față în față, fără ca între ele să fi fost încă montată masa pe care o voia mama Matildei. Se asezară frumos, fiecare pereche pe altă bancă, așa încât fiecare dintre cele două cupluri era un fel de spectator al celuilalt cuplu.

       Coroana nucului era atât de bogată încât luna aproape că nu se mai vedea și ceva din fiorul înspăimântător de mai devreme parcă se risipise.         Matilde îi luă mâna lui Alin, cu o grijă atât de marcată de parcă ar fi fost din porțelanul cel mai fin. Era felul ei de a fi tandră, nu cu căldură, ci cu grație. Alin o privi lung, cu o atât de intensă iubire, încât fata se înroși brusc și își desprinse mâna de mâna lui.

       Dar nu se îndepărtă de el, pentru că simțea nevoia să fie acolo, lângă trupul lui cald și lângă zâmbetul lui bun. În ea se petreceau niște învolburări ale sângelui care o făceau să aibă un fel de spasme, dar făcea eforturi să nu se vadă asta, să nu știe ceilalti ce i se întâmplă de fapt. O durere puternică de coaste o făcu să geamă involuntar și, cu ochii plini de lacrimi, îi șopti lui Alin:

–         Mi-e frică, mi-e foarte, foarte frică!

      Brațul băiatului o cuprinse pe după umeri și o strânse lângă pieptul lui, încălzind-o și înlăturând pentru moment răceala aceea de moarte care se strecurase în corpul ei.

      Se lăsă îmbrățișată toată, cu o tainică speranță că asta o poate salva și închise ochii. Pe sub pleoapele ei treceau un fel de fulgere de lumină albastră, mai ales în partea exterioară a globilor oculari și își strânse ochii cu teamă, gândindu-se că s-ar putea să orbească. Își îngropă fața la pieptul lui Alin, ca și când ar fi fost o apă binecuvântată.

       Simțind capul Matildei pe pieptul lui, Alin avu o mișcare naturală de învăluire, parcă vrând să o cuprindă în el, să o apere cu trupul lui de acel ceva misterios și cumplit care ar fi putut să i se întâmple. Îi simțea respirația  și avu, nu știa de ce, senzația că fetei îi tremurau dintii și chiar că mușchii feței i se mișcî spasmodic. Nu i se făcu frică, dimpotrivă, simțea cum din el pleacă o puternică energie spre ea, o căldură mare și o lumină pe care aproape că le vedea țâșnind din pieptul lui și învăluind-o pe Matilde.

             Angela și Daian stăteau deoparte, uitându-se la perechea îmbrățișată, cu o privire uimită și nerăbdătoare, ca și cum așteptau ca, dintr-o clipă în alta, să se întâmple cine știe ce stranie transformare. Nimeni nu spunea nimic, nici un cuvânt nu strică liniștea grea a nopții. O liniște sticloasă, groasă, casantă. După vreo oră de tăcere și nemișcare, Angela și Daian adormiseră deja.

            Matilde începu să geamă din ce în ce mai tare, din ce în ce mai ragușit. Trupul i se zvârcolea din ce în ce mai putermic și fulgerele din ochi erau din ce în ce mai intense și mai dureroase. Alin o ținea la piept, lipită de el, cu fruntea ei transpirată și rece atingându-i bărbia.

            Deodată, un țipăt neomenesc sfâșie noaptea și un zgomot de oase rupte parcă ori de copaci prăbușiți îi trezi pe Angela și Daian. Se făcuse aproape dimineață și pe locul unde Alin și Matilde stătuseră îmbrățișați nu mai era decât o băltoacă de sânge negru, închegat și parcă niște vagi urme de țesut, piele ori carne… în rest nimic!

       Undeva, departe, un urlet îngrozitor îi făcu pe cei doi să o ia la fugă, în direcții diferite, ca și când ar fi trebuit să fugă de moarte. Cerul se luminase aproape complet și nimeni nu putea bănui că pământul acela ud și înnegrit ar putea să ascundă o teribilă, îngrozitoare, metamorfozare!

June 16, 2010

“Prinţesa şi grăjdarul”

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 4:36 pm

Se ţineau de mână, mângâindu-şi uşor degetele, alunecând şi revenind, coborând şi urcând, milimetru cu milimetru, por cu por, degetele mâinii părând să fie la fel de importante ca niste împărăţii câştigate prin luptă, ceea ce le dădea amândurora sentimentul unei transfigurări. Sau, poate că de fapt nu simţeau amândoi chiar acelaşi lucru, pentru că ea simţea că ar putea muta sorii şi stelele cu aceeaşi uşurinţă cu care-i mângâia lui degetele, în timp ce el simţea clar, punctual, în exact axul masculinităţii lui. El simţea direct, fizic, în timp ce ea simţea cosmic, metafizic, contrazicând radical ceea ce au crezut generaţii de filosofi, care atribuiseră femeii fizicul şi bărbatului metafizicul!

Era o deosebire fundamentală între ei doi, mai ales că ea venea de foarte sus, din înalta societate, în timp ce el venea de undeva de jos, din acea mâzgă a societăţii care dă de cele mai multe ori delincvenţi şi criminali, curve şi proxeneţi, dar care in cazul lui special şi al familiei lui făcuse o mare excepţie,  el ajungând să fie unul dintre cei mai apreciaţi îngrijitori de cai. Asta şi era de altfel tradiţia străveche a familiei lui Antonio, familie rurală iniţial, de oameni foarte simpli, care se stabiliseră la marginea marii metropole, dar cu un grad de orgoliu mult peste medie, familie de care el chiar era foarte mândru.

Bărbat frumos şi singur, dar de o frumuseţe aspră, parcă tăiată de o lamă prea ascuţită, cu buzele subţiri şi ochii de otravă, Antonio cucerise deja prea multe femei ca să mai fie sensibil la orice adiere feminină, dar apariţia Vilonei în viaţa lui avea ceva parcă predestinat. Se cunoscuseră la o cursă de cai şi se iubiseră nebuneşte, plângând moartea unui cal splendid, pe care-l iubeau amândoi şi care se accidentase cumplit în timpul alergării. Se iubiseră pe jos, în grajd, lângă trupul mort al minunatului animal, împletind eros şi tanathos laolaltă cu lacrimile, dorinţa şi suferinţa.

După aceea însă, Vilonia a fugit de acolo şi s-a străduit să uite acel episod. În afara unui prenume straniu şi greu de suportat, Vilonia era moştenitoarea uneia dintre cele mai bogate familii din ţinut, familie al cărei “copac” genealogic se întindea peste multe capete înnobilate şi chiar peste câteva tronuri, ceea ce o făcea să fie de o aroganţă teribilă. Altfel, femeie tânără şi modernă., Vilonia avea eleganţa şi extravaganţa acelor specimene feminine greu de găsit, care-şi pot permite aproape orice pentru că le stă bine şi  nu-şi pierd niciodată aerul de nobleţe indiferent ce ar face.

Cei doi aveau să se reîntâlnească iar în condiţii din nou dramatice, pe o şosea ultra-aglomerată, unde maşina Viloniei, pierdută de sub control, ajunsese sub un camion, pe care femeia, zăpăcită de trafic, nu-l văzuse în curbă, unde de altfel nici nu avea vizibilitate dar unde ea se angajase într-o depăşire. Scăpase însă cu viaţă, doar cu nişte coaste foarte dureroase şi cu o stare de panică apocaliptică. Deîndată ce Vilonia trase maşina pe dreapta şoselei, pentru a face un  bilanţ al pagubelor, în spatele ei a oprit un jeep mare şi urât din care a coborât Antonio.

– Hei, ce-ai păţit, că păreai gata să fii înghiţită de monstru?

– Ce să păţesc, aproape nimic, nu vezi?

– Văd, dar nu sunt sigur că e chiar nimic, ia vino încoace să te cercetez mai bine.

– Da, vrei să mă controlezi ca pe cai! – râse Vilona, parcă şi mai emoţionată de prezenţa lui decât de accidentul în sine.

– Ce zici tu, că eu era să mor de inimă când te-am văzut băgându-te sub camion, m-am gândit că te voi scoate de acolo  bucăţi-bucăţele!

– Eeeeei, ce tot spui tu acolo, că n-a fost chiar aşa de tragic!

– Bine că nu a fost tragic, pentru că din exterior a fost teribil de dramatic, să ştii!

– Ok, te cred. – râse Vilonia uşor, copilăreşte, încântată că cineva era aşa de afectat de păţania ei.

– Hai, vino-ncoace să te văd mai bine, aşa ca Lupul din poveste….

– Sigur, şi eu să fiu Scufiţa roşie pe care o papi, nu?

– Nu, nu de data asta! – râse şi Antonio cu hohote grele, virile, venite parcă din viscere.

O luă pe Vilonia în braţe şi o răsuci pe toate părţile , întrebând-o mereu dacă o doare ceva.

– De ce naiba zburai aşa cu maşina, nu ţi-a fost frică  sau te credeai într-o maşină blindată?

– Păi să ştii că şi este o maşină blindată, în familia mea existând tradiţia ca toate femeile să umble numai în maşini blindate.

– Oooo, remarcabil, îmi place asta. Înseamnă că ai tăi ştiu cam ce catastrofale pot fi femeile la volan, nu-i aşa?

– Misoginule, nu e asta, e vorba de protecţie!

– Da sigur, eu sunt misogin pentru că sunt un grăjdar incult şi needucat, iar tu o prinţesă delicată şi zănatecă!

– Bineînţeles că trebuia să spui tu ceva şi despre mine, aşa… dilematic!

– Ia, hai, gata cu vorba şi stai cuminte să văd dacă eşti bine şi întreagă! … Da, eşti ok, aşa se pare, nu s-a rupt nimic fundamental, … poate doar inima şi capul, dar astea nu contează!…..  Glumesc!

Antonio o lăsă aproape cu regret pe Vilonia din braţe dar când îi văzu paloarea şi starea de vertij o luă din nou repede în braţele lui, cu senzaţia că a preîntâmpinat o prăbuşire iminentă.

– Văd că nu eşti chiar bine, aşa că hai să mergem la spitalul de urgenţă, nu e de glumă!

– La spital? – întrebă cu voce moale Vilonia, înainte de-a leşina.

Antonio o aşeză pe bancheta din spate a jeepului, se urcă în fugă la voan şi demară în trombă. Ajunşi la spital, pe Vilonia o preluară nişte brancardieri care o duseră la camera de gardă unde doctorul, un bătrân cu figură de muzicant ambulant mai mult decât de doctor, aruncând o privire scurtă spre tânăra lividă şi cu ochii închişi îl întrebă formal pe Antonio:

– Cine este doamna?

– Logodnica mea! – răspuse Antonio, spre propria lui surprindere.

Avea un ghem în loc de inimă şi simţea sub pleoape cum stau lacrimi sărate. Oare ce se întâmplase cu duritatea lui, cu neclintirea pe care o afişase întotdeauna? Devenise stupid şi sentimental ca pămpălăii? De fapt nici nu-i păsa decât ca Vilonia să fie bine şi să o poată lua în braţe de tot, aşa, ca atunci, în îmbrăţişarea aceea totală pe care o trăiseră amândoi, mai mult ca pe o secvenţă de eternitate decât ca pe un moment intim.

………

Ceea ce nu ştia nici unul dintre ei încă era că peste vreo doi ani aveau să se căsătorească, spre consternarea întregii societăţi cu pretenţii, care nu considera politically correct acest mariaj. Dar asta nu avea cum să îi împiedice pe cei doi îndrăgostiţi, pentru că prinţesa şi grăjdarul aveau să devină un model al unei iubiri complet non-conformiste, asumată cu mult curaj şi cu o frumos formulată demnitate .

Peste încă un timp aveau să aibă un copil care va muri foarte repede după naştere şi mai apoi o pereche de gemeni care aveau să fie peste decenii doi dintre cei mai mari politicieni ai ţării.

Dar Destinul voia să se dezvăluie încet, cu zgârcenie, aşa cum face cu toţi oamenii, fie că fac parte din înalta societate,  fie din zona primară a piramidei umane în general şi a celei sociale în special.


May 8, 2010

COŢOFANA

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 11:12 pm

Jenny adora obiectele colorate, lucrurile colorate strident, bijuteriile foarte, foarte strălucitoare şi, în general, tot ce era “€œglittering”. Nu-i păsa dacă obiectul era sau nu de valoare, atâta timp cât îi atrăgea privirea şi se asorta cu cine ştie ce altă piesă preferată a ei, care nu făcea nici doi bani.

În mintea şi în sufletul lui Jenny era o democraţie absolută, totul fiind la fel de important pentru ea. Într-o vară, Jenny şi încă trei prieteni au făcut o călătorie la Buenos Aires. După cele zece zile petrecute în acel oraş strălucitor şi miraculos, lui Jenny i-au crescut pretenţiile, cel puţin cu privire la dimensiunile obiectelor colecţionate.

A trecut cu o uşurinţă aiuritoare de la colecţionarea de bijuterii, la colecţionarea de vase enorme de ceramică şi îşi dorea cu ardoare să ajungă la maşini şi la case!  Nu pentru că ar fi avut vreun simţ al proprietăţii, nici vorbă! Jenny adora aceste piese mari, aşa cum adora şi micile piese de bijuterii sclipitoare, punând la loc de cinste şi un inel de metal comun cu o uriaşă piatră de sticlă colorată şi un inel princiar din platină cu briliante.

În ultimele luni însă, cu Jenny se întâmplase ceva dramatic, pentru că, deşi nu spusese nimănui că ar avea vreo suferinţă, nu mai era veselă şi entuziastă ca altădată pentru fiecare prostioară cumpărată, nici nu mai făcea cele mai teribile eforturi, împrumutând bani sau vânzând obiecte importante din casă pentru a-şi achiziţiona cine ştie ce năzdrăvanie plină de străluciri solare!

Prietena ei cea mai bună, Amy, era deja îngrijorată.

–      Ce-i cu tine Jen? De atâta timp nu mai râzi, nu mai vrei să ieşim la turele noastre de shopping, nu-ţi mai pasă de colecţiile tale sclipicioase. Ce e-n sufletul tău şi nu vrei să spui?
–      Nu ştiu, Amy, chiar nu ştiu. Simt că nu mai am nevoie de lucruri, nu-mi mai place nimic, nu mă mai atrage nimic. Dar….
–      Dar ce, hai, spune fată dragă!
–      Păi€… simt că încep să-mi placă oamenii…  ca şi cum aş vrea să îi colecţionez!…
–      Hai, mă, că eşti nebună de-a binelea! Cum adică? Şi eu fac parte din colecţia asta a ta?
–      Du-te naibii, că mă superi! Tu eşti prietena mea de mult timp, eu spun despre cei pe care i-am cunoscut de curând!

Chiar aşa şi era. În ultimele luni, Jenny făcuse un curs de perfecţionare ca traducător pentru evenimentele de mare anvergură, conferinţe, congrese, chestii de genul ăsta, şi cunoscuse acolo o mulţime de oameni. Într-un fel foarte straniu, pasiunea ei pentru lucrurile excesiv de strălucitoare s-a transferat în zona relaţiilor şi Jenny s-a surprins făcând colecţie de prieteni şi prietene care, priviţi cu atenţie, nu făceau decât să se înscrie în sfera personajelor ciudate, funny în cel mai bun caz.

Cu cât cineva era mai guraliv ori mai straniu, îmbrăcat mai ciudat sau având un vocabular dintre cele mai greu de digerat, cu atât îşi gasea  mai repede loc în galeria personajelor preferate colecţionate de Jenny. Deşi spusese de multe ori, în glumă, că are convingerea că în altă viaţă fusese coţofană, pasăre cunoscută pentru pasiunea pe care o are pentru obiectele strălucitoare, Jenny s-a văzut nevoită să admită că în galeria noilor ei prieteni nu era practic nici un om normal şi cu atât mai puţin unul valoros.

Păreau să fie cu toţii nişte rataţi deghizaţi în artişti care practică o boemă pitorescă, dar care de fapt nu creau nimic, nu aveau nici un fel de operă, ci se chinuiau să câştige nişte bani făcând traduceri în direct la evenimente importante, dar care, în fond nu aveau nici o pasiune adevărată, nu aveau nici o strălucire autentică.

Într-o zi, însă, cam cu vreo două ore înainte de pauza de prânz, în biroul pe care Jenny îl împărţea cu încă unsprezece traducători-interpreţi,, a intrat un fabulos personaj, în persoana unui bătrânel cu aparenţa unui rege Lear fugit de pe scenă!

Moşuleţul părea complet dezorientat şi nişte colegi ai lui Jenny îl şi preluaseră pentru a lămuri situaţia. Jenny s-a apropiat şi ea, zâmbind amuzată, ca şi cum ar fi găsit cea mai nostimă şi oarecum stupidă piesă umană din colecţia sa.

Dar nu apucă să facă decât doi păşi, pentru că la auzul numelui pe care-l spuse personajul, ea înlemni pur şi simplu.  Omuleţul era cel mai celebru scriitor din State, omul care, mai mult chiar decât Hemingway însuşi, revoluţionase romanul american, transformându-l dintr-o naraţiune liniară în cel mai spectaculos cine-roman! Înţepenită de emoţie, Jenny înţelese în sfârşit că nu tot ce străluceşte e valoros, aşa cum nu toţi care ne uimesc la prima vedere sunt cu adevărat mari personalităţi. Simţea cum ceva din interiorul ei se zbătea puternic, ca şi când ar fi fost o pasăre pe care colivia prea strâmtă o făcea să se sufoce!

În după-amiaza acelei zile, Jenny se întoarse de la birou şi, cuprinsă de o agitaţie aproape febrilă, smulse de pe etajere nenumăratele coşuri şi coşuleţe pline de nimicuri strălucitoare şi le puse în pungi negre de plastic pentru gunoi. Pasărea din pieptul ei se zbătea din ce în ce mai tare şi, la un moment dat, Jenny duse mâna la piept şi apoi şi-o retrase repede-repede de parcă ar fi smuls ceva de acolo.

După acest gest aproape spasmodic şi sigur inconştient, se linişti complet şi se simţi eliberată. Pasărea care suferise în colivie zburase spre înalt!

May 3, 2010

RESENTIMENT VIRTUAL

Filed under: Parabola — Maria Barbu @ 7:44 pm

Yolanda cunoscuse pe Internet un bărbat care i s-a părut fascinant: frumos şi puternic, inteligent şi tandru, genul acela de bărbat la care visează orice femeie cultivată, care pretinde că aşteaptă ca iubirea să însemne mai mult decât sex, să fie un sentiment durabil şi, dacă se poate, perfect! Numai că Yolanda ştia foarte bine că în viaţa cea de toate zilele nu e ca în filmele cu happy end. Gregory însă părea a face excepţie.
Fără să dea atenţie freamătului interior de uşoară anxietate care însoţea orice întâlnire a lor în virtual, Yolanda s-a aruncat în această iubire aşa cum se aruncă într-un rău tumultuos cineva care nu ştie să înoate. Stăteau pe messenger până dimineaţă şi vorbeau, vorbeau, privindu-se la webcam, încercând să surprindă fiecare în micile grimase ale celuilalt trăirile adevărate, de dincolo de cuvinte.
Ajunseseră foarte departe în această relaţie virtuală, se apropiaseră într-atât încât se contopiseră, mai mult chiar decât ar fi făcut-o în realitate. Se hotărâseră să se vadă şi să îşi verifice pe viu, live, sentimentele. Stabiliseră să se întâlnească într-o duminică ploioasă de noiembrie, deşi în inimile lor părea să fie soare şi vară fierbinte, nu toamnă mohorâtă cum era afară.

Cum amândoi stăteau la Roma, stabiliseră să se vadă în piaţa catedralei papale San Pietro, să consacre, în sensul sacralizării, relaţia lor, ca şi când ar fi fost o logodnă spaţială, în acest perimetru al Vaticanului. Yolanda venea dintr-un cartier rezidenţial, Gregory, care era englez rezident în Italia, venea de la un Consulat englez aflat la Roma.
Yolanda nu dormise toată noaptea de emoţie, avea frisoane deja şi frigul dimineţii ploioase nu făcea decât să accentueze această stare aproape maladivă. Bătea un vânt subţire şi insidios şi puloverul pe care şi-l pusese pe sub pardesiu părea că nu îi ţine deloc de cald. Apropiindu-se însă, pe jos, de Vatican, Yolandei i se făcea din ce în ce mai cald, ca şi când un neaşteptat puseu de febră o făcea să simtă cum începe să-i fiarbă tâmplele.
Gregory era deja acolo, măsurând cu păşi mari piaţa pustie la acea oră, pentru că toată lumea era în Biserică la Sfânta Messa, numai ei, ca doi nebuni, umblau pe străzi!
–      Hello, beauty! -€“ îi spuse Gregory, cu o voce profundă, care nu venea doar din gât, ci părea să vină din întregul lui trup.
–      Buon giorno, Gregory! -€“ răspunse cu voce tremurândă Yolanda.
Se îmbrăţişară cu căldură, de parcă s-ar mai fi văzut de o mie de ori înainte şi s-ar revedea după doar la câteva ore de la ultima întâlnire. Yolanda întinse obrazul ei dulce, de blondă adevărată, dar gura lui Gregory trecu superficial pe deasupra feţei ei, fără să o atingă cu adevărat. Gura ei însă îi atinse obrazul cam prea ţepos, semn că nu se bărbierise proaspăt, cum ar face orice bărbat care are o întâlnire cu o femeie la care ţine.
“€œCiudat”, îşi spuse Yolanda în gând, “€œmă aşteptam să fie foarte fresh şi foarte tandru, pentru că pe messenger era atât de îndrăgostit şi atât de focos…  Dumnezeule!”
–      Greg, unde vrei să mergem? – €“ întrebă dulce Yolanda, luându-l de mână şi insinuându-şi degetele ei între degetele mâinii lui Gregory.
–      Nu ştiu, unde vrei tu! – €“ răspunse înfrigurat Greg, strângându-şi gulerul lodenului în jurul gâtului şi ridicând, cu o mână, gulerul acestuia până la urechile deja înroşite de frig.
–      Poate intrăm undeva, la căldurică, să ne privim în ochi şi să vedem dacă e adevărat ce am văzut şi simţit pe mess, ce zici?
–      Sigur, de acord, abia aştept să mă încălzesc, pentru că simt că-mi plouă şi-n pantofi! – răspunse destul de sec şi cam pe lângă subiect, Greg.

Intrară într-un restaurant unde voiau să rămână şi pentru prânz, aşa că îi comunicară chelnerului că vor rămâne mai mult şi că vor comanda deocamdată nişte băuturi aperitive ca să se încălzească şi să-şi facă şi poftă de mâncare.
–      Greg, mă uimeşte răceala ta, trebuie să-ţi spun asta cu sinceritate, mă aşteptam să fii entuziast, iubitor…
–      Adică excitat, asta vrei să spui?
–      Ah, nu! Nu despre asta vorbeam, că doar nu voiam să văd un taur pregătit pentru montă, mă şi jigneşte replica asta a ta, nu doar că mă uimeşte!
–      E ciudat că pe mess păreai atât de înţelegătoare şi tolerantă şi în realitate nu faci decât să-mi arunci reproşuri, implicite sau explicite, din clipa în care ne-am întâlnit!
–      Ia stai puţin, cum adică îţi arunc reproşuri? Nu te înţeleg. Tu ai insistat să ne vedem în realitate, parcă era ceva vital pentru tine şi acum, când am acceptat şi ne-am întâlnit, nu numai că nu regăsesc nici o fărâmă din sentimentul pe care-l manifestai pe mess, ci găsesc un bărbat rece şi indiferent, care pare iritat de faptul că trebuie să-şi petreacă alături de mine câteva ore. Mă derutezi, pur şi simplu!
–      De ce te derutez? Că nu am sărit pe tine, că nu te-am atins erotic, că nu te-am sărutat adânc, pe gură, că nu ţi-am aruncat replici din acelea care trimit la intimitate şi sex?
–      Vai de mine? Dar la tine tot ce este tandreţe trimite obligatoriu la sex?  Tot ce înseamnă apropiere afectivă şi drăgălăşenie trimite la ceva trivial? De ce nu mi-ai spus asta pe mess, pentru că nu mai ieşeam pe frigul ăsta din casă€!
–     Uite ce este, Yolanda, decât să stăm aici să ne certăm, mai bine ne ducem fiecare acasă la el şi vorbim diseară pe messa€…  avem timp să medităm la această întâlnire ratată!
–      Ok! – €“ spuse Yolanda, ridicându-se de pe scaun  şi îmbrăcându-şi pardesiul cu un fel de hotărâre sumbră.
–      La revedere, draga mea şi nu fii supărată pe mine, poate că data viitoare va fi mai bine!- îi spuse Gregory ridicându-se uşor de pe scaun, fără a avea de gând însă să plece din restaurant.
–      Nu cred că va mai fi o dată viitoare! La revedere! –  aproape că îi strigă peste umăr Yolanda, grăbindu-se să iasă din restaurant, înainte ca lacrimile care i se adunaseră în ochi să înceapă să-i curgă pe obraji.

Se trezi afară pe trotuar, plângând de ciudă că fusese atât de naivă, atât de stupid de încrezătoare. Se simţea lovită, umilită, ofensată. Nici nu mai ştia unde e şi în ce direcţie trebuie să meargă. Derutată de lacrimi, se opri să-şi şteargă faţa, şi, fără să-şi dea seama, se întoarse în faţa restaurantului de unde ieşise atât de ruşinată.  Cu un gest reflex, se uită înăuntru şi  nu mică îi fu mirarea când văzu că la masa la care stătuse ea însăşi, Gregory era cu un bărbat, căruia îi mângâia cu o tandreţe neverosimilă ceafa şi gâtul  şi…  Yolanda se opri străfulgerată de evidenţa situaţiei. Gregory era gay!  Şi poate că se întâlnise cu ea intenţionat pentru a da cuiva impresia că e heterosexual, ca să-şi poată acoperi şi ascunde această preferinţă a lui pentru bărbaţi, deşi în această epocă tocmai acest tip de preferinţă era la modă şi era considerat mai trendy decât normalitatea însăşi!


Se simţea folosită, dispreţuită, secată de ceea ce avea mai bun şi mai frumos. Nu numai ca nu mai simţea pentru Gregory nici un fel de sentiment de iubire, ci încerca un resentiment total, pentru Greg, pentru lume, pentru Internet. Un €”resentiment virtual”, mai avu Yolanda puterea să-şi spună ironic în sine însăşi, înainte de a leşina pe trotuar …
Abia sirena ambulanţei care o ducea la spital o trezi şi parcă îi impuse să-şi facă o mică recapitulare a vieţii, în trei minute, aşa cum spunea Dostoievski că fac, înainte de execuţie, condamnaţii la moarte!

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.