MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

June 29, 2015

IN MEMORIAM

Filed under: Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:46 pm

uneori zborul este o rană definitivă,
cu trupul înfipt în pământ ca o floare, ca un copac.
păsările din suflet se duc în stol departe de tot,
nevrând să vadă durerea,
nedorind să guste lacrimile căinței.
în mine e mugurele morții și-așa este și-n făpturile dulci,
în acele gingașe alcătuiri ale vieții divine
care ajung la noi pe nemerit.
roata vieții se oprește,
soarele s-a ars și s-a scurs.
iubirile mele roiesc în cer
ca un roi de fluturi de aur,
figuri de îngeri desăvârșiți.
eu, muritoarea, Îl strâng pe Dumnezeu în brațe,
aproape gata să-L frâng.
nu mai aștept nimic.
doar plâng.

6tag_281214-172549

Advertisements

June 25, 2015

NATURAL ȘI SUPRANATURAL

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:31 am

Mă trezesc în miracol, mă șterg de Dumnezeu
rupându-mi câte o cuminecătură,
ușoară ca un abur.
Cuvintele-mi ies din gură
așa cum iese-un trandafir dintr-un balaur,
cu floarea întâi și-apoi cu țepii,
ca să o apere și să o țină pură.
E-atâta dezlănțuire de vis în fiecare,
atâta dorință,
atâta suspin.
Eu mă strecor felin printre fiare,
c-un zâmbet subțire pe față,
de parcă refac lumea în fiecare dimineață
și o reumplu de senin.
E-o oază-n deșertul din mine
în care apa e fermecată
și nu se termină niciodată,
iar iarba e verde-albastră ca un păun,
ori ca o pasăre măiastră.
Din dunele mele mișcătoare se vede soarele-morgană,
se mișcă greoi și senzual
ca o cadână bălană
și îmi aruncă ochiade vinovate.
Timpul meu nu e de nisip,
e de piatră nestemată
și vedeniile mele toate au milioane de carate.
De n-aș avea această aroganță absurdă în glasul meu,
nu m-aș putea apropia niciodată de Dumnezeu,
care vede sămânța timidă din smerenia mea,
și-o ia la El ca să o bea.
De-aceea minunile sunt pentru mine
ceva aproape banal,
când, în realitate,
ceea ce se întâmplă cu mine în fiecare clipă
ține direct și simplu și cumplit
de supranatural.

sunsaviourwalksonwater0

June 19, 2015

CONDIȚIA DURERII

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:23 pm

Stă inima pe spini, fără coroană,
doar cu durerea înfiptă în ea,
adâncă și valabilă mereu.
Plânsul e vast, undeva sunt eu
rătăcită de mine,
dusă de curenții unui ev dement.
Casa mea, pe piloni de ciment,
se macină în sine,
se resoarbe
peste molusca vieții oarbe.
Aș țipa dar sunetul e prea pur
pentru a prinde contur
în acest aer imund.
Ochii se strivesc de prund,
privirea se prinde de firele de sânge
și nu mai vrea
ori nu mai poate plânge.
Stau ca o statuie prinsă în var,
mi-e gâtul amar,
cu floarea lăuntrică ajunsă la apogeu.
Numai de har
nu mă despart acum,
numai de Dumnezeu
mă țin cu putere,
cu durere,
cu chin.
Sunt propriul meu spin,
continuând să cred că sunt mai tare
decât pietrele de hotare
și dinspre cer
aștept Cuvântul,
ca să nu pier.

trros

June 11, 2015

“EȘTI POETICĂ TOATĂ”

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 2:10 am

Sunt un fluture viu printre fluturii de carton
stropiți cu cioburi colorate.
“Ești poetică toată,- îmi spunea cineva –
ești poetică în tot și-n toate, ești poetică în toată ființa ta!”
Știu că nu e o boală să fii un mac printre frunze anonime
lipite cu beteală,
să fii un ciorchine de vise,
să înoți în narcise de diamant,
să te poți oglindi în celălalt.
Poezia e ca o supra-trezie,
un fel de amețeală vie,
cum avea Socrate, când era cu discipolii lui
și părea să le știe pe toate de pe lumea aceasta
și de pe altă lume, în care umbla haihui.
Inima mea se umple de văzduh
și nu mai poate exprima decât propriile ei cadențe,
viziunile mele fac aderențe
la carne, la piele,
la suflet și trup
și nu mai pot niciodată să le rup
decât rupând din mine.
Poezia e tot ce am, e sângele care-mi curge prin vine,
e modul meu alambicat și uneori absurd
de-a fi cu voi,
deși mi-e gândul surd
când sunt în gloată
și complet când sunt de partea cealaltă a realității.
“Ești poetică toată” înseamnă pentru mine
că mi-a fost dată încă o halcă de cer,
de iubire, de Dumnezeu,
înseamnă că tot ce există și mă face să trăiesc sunt tot eu,
că sunt adeseori necuprinsă,
că sunt omenirea întreagă
chiar și când sunt în tăinuita-mi intimitate,
înseamnă că mă doare și aurul de-o mie de carate,
și sânul și pruncul,
și roua și via.
Din mine țâșnește poezia
fără să vreau, fără să știu,
fără să mă străduiesc,
e felul meu de a ființa,
e modul în care spun te iubesc,
în care nasc și trăiesc.
Dar, dincolo de toate,
e o menire grea,
e crucea mea,
făcută din stele și din singurătate.

images

June 5, 2015

MĂRUL PARADISULUI MEU

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 3:01 am

Parcă la mine Învierea se-ntâmplă continuu,
ca o durere în spate,
ca o migrenă divină.
Mă nasc și mă imaginez,
mă regăsesc și mă creez în fiecare clipă,
în fiecare bob.
Mă strâng în mănunchi, mă reformulez,
iau cerul cu mine și pământul îl sorb,
îmi tai ombilicul cel tainic,
de sevă, de mir.
Petalele de suflet le prefir
pe fiecare faptă,
pe fiecare gând.
Mă uit la cel de-alături și mă minunez
de cât e de uituc și-mprăștiat,
cum nu știe nici cine e
și nici ce va face ori când
și-ntr-un anume fel îmi place
această neîncetată surpriză.
Eu nu mă spăl pe mâini de păcate,
eu le îndur și le tai,
cu carne cu tot dacă altfel nu se poate
și-mi pun și inima
drept miză.
Dar nu mă las să mor
și inviez profetic
cu fiecare șoaptă,
cu fiecare măr
pe care-l port pe crengi.
În paradisul meu poți să alegi
să fii etern
sau să nu fii niciodată. 

Apple-Tree-645x330

Blog at WordPress.com.