poate că eu, poate că tu,
poate altcineva,
nu-şi mai găseşte spaţiu în sine
şi începe a ofta.
o nevoie de respiraţie majoră
ne face să întâmpinăm acest soare ,
turnat ca o licoare pentru oameni
şi ca grăunţele pentru pui.
dropiile zilei îşi fac în oftatul tău cuib
şi fac aripi imense.
îţi simt inima,
pare că iese dintre coaste
şi calcă pe şoapte,
alungându-le înspre noapte.
nu ne mai găsim loc,
în acest spaţiu trist,
în ţinutul acesta fost comunist,
în patria berii sau a puterii
sau a cine ştie cui.
dacă mă iubeşti cu adevărat
nu mai veni aici unde nu-i pasă de noi
nimănui,
ci undeva în poveste.
acolo unde gura ta deja este
şi mă aşteaptă.
săruta-mă,
dă-mi viaţă,
dă-mi apă!