MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

July 5, 2017

DESPRE IUBIRE, VIAȚĂ ȘI MOARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:43 am

Intangibilă, respirația, ceasul lăuntric
măsurându-ne viața
și lăsându-ne să trecem într-o altă dimensiune.
Nu mai putem rupe petalele dulci,
nici fructele fără nume,
clipa se retrage în melcul adânc al memoriei,
descoperindu-ne candoarea dintâi
și vulnerabilitatea din urmă.
Uneori parc-am fi turmă
și sufletul colectiv fulgeră cerul,
alteori însă,
rămânem singuri și puri
la pragul înalt,
lângă inima plânsă.
Mi-e dor de brațul tău încolăcit pe coapsa mea udă,
mi-e frică de arcul ascuns
în natura crudă,
care ne sfâșie carnea,
ca un prădător.
Întoarce-te și cântă-mi cu coastele
și fă din nou acea minune care mă lumina.
În locul tău,
rămas stingher,
crește un arbore de piper
și-n el stă pasărea gândului,
gata de zbor.

June 7, 2017

VARĂ VIZIONARĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:18 pm

Din fulger și din tunetul cumplit
te-am deslușit
și te-am chemat.
Tu nu ești foc pripit, ești un nucleu mai dur,
hărțile mele prind contur
sub răsuflarea ta stelară.
Mi-e carnea uneori povară și parcă solzii argintii
ai unei veri surprinzătoare
îmi fac și sânii străvezii.
Tu mă desfaci din copci,
mă doare
când răsucești în mine un soare personal.
Ești zeul meu urban,
adus la mal
de dulcea mea gondolă.
Ca într-o alveolă stă între noi un vis
ce-și distilează aromele și boarea.
Din drumul încâlcit al vieții, noi ne-am decis
să nu culegem floarea
carnivoră
ci să alegem doar spicul împlinit.
Ai construit castele din piatra mea fierbinte,
eu am băut din caldul tău izvor
și știu că niciodată n-o să mor
cât ramurile tale-o să m-alinte.
Pământul nu e-n noi,
el stă departe
rostogolindu-se stingher pe cer.
Iubirea noastră e o sfântă carte
din care tot psalmodiem cu glas șoptit.
Ingenunchiem pe prag de noapte
și ne sorbim,
fără sfârșit.


April 26, 2017

APROAPE DEPARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:07 pm

Mai sunt, căzute prin iarbă, ghindele celor pe care i-am iubit,
cuvintele scrijelite pe piele,
micile lor sentimente puse în coșuri de nuiele.
Mai sus e inima, ca un Graal
pe care nu-l atinge nici o frunză,
nu-l sparge nici un val.
Lumina mea e dincolo de coajă.
Pe seama vieții se compune un fel de vrajă,
un descântec din silabe și din stihii.
Te-am așteptat ca pe Dumnezeu,
îți mai aduci aminte?
Dar azi nu mai sunt sigură că ai fi vrut să vii.
Rupând din carne un singur anotimp,
ai fost precum mirajul unei călătorii prin timp
și iubire,
dar mi-ai fost mire.
Nu mă simt deloc rușinată
de această minune de a fi fost fată
și de a fi făcut apoi prunci.
Am împărțit cu tine, ca pe-un măr, miracolul vieții.
Poate doar roua dimineții mai are atâta virginitate,
care-ar fi trebuit să fie în toate
manifestările lumii.
Dar se pare că peste noi au venit hunii
și ne-au distrus tainele și viile,
ne-au furat memoriile
și le-au transformat în mormane indistincte.
Nu ne mai regăsim decât în instincte
și uneori nici măcar acolo,
e gol pământul împrejur
și parcă nici verdeață nu mai crește destul
ca să ne curețe nările.
Vreau să-mi adun depărtările și să le-aduc aproape,
să fac pod peste ape
și peste viețile noastre.
Boabele de sânge,
albastre,
curg din nou în cupă.
Mai îndrăznește gura ta
noaptea să-mi rupă?

April 8, 2017

BERZELE MAMEI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:16 pm

Berzele mamei mele au zburat peste mări și peste țări,
poate s-au supărat și s-au dus înspre Nil
și spre piramide
sau poate spre Sfinx.
Nu se mai văd, parcă s-au stins
sau au plecat spre eternitate.
Berzele mele sunt vii,
aduc copii și-i lasă pe prag,
ca să-i primesc cu drag.
E lumea toată un cer plin de berze
sau sunt doar norii dungați de soare?
Pe pământ se mai și moare
dar niciodată nimeni nu pare că lipsește,
pentru că se trezește viu
în propriul său fiu,
ori se ridică în minunata sa fiică
și merge mai departe în timp.
Pe lacrima din noi stau la sfârșit părinții,
cu aripile strânse ca sfinții
și cu inimile revărsate pe jumătate.

Pe mama mea încă o port în spate,
ca pe-un ulcior de lut,
cu apa de la început de lume și de viață.
E-o albă dimineață în șirul lung
al tuturor femeilor din mine,
egiptene și eline,
celtice ori de prin asiatice împărății.
Le pot privi pe toate
în ochii fiicelor mele curate
și pot să văd scara lumii cum urcă în ceruri și le împunge.
Numai o singură existență parcă nu îmi ajunge
pentru întregul meu zbor.
Dar berzele mele niciodată nu mor
și vor zbura cândva spre un nou Babilon,
să aducă un faraon.

March 7, 2017

ADAM ȘI EVA

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:42 am

Ce fragedă e lumea, ce vulnerabilă și dulce!
Rămasă în îmbrățișare, celula dintâi e neatinsă
deși nu mai răzbate până-n zare,
deși în multe stele candela e stinsă.
Nu știu cum noi am supraviețuit acelor ere glaciare
în care marile dihănii au murit,
nu am habar nici cum am făcut
să ne putem distinge dintre frunze
și cum de ne-am recunoscut,
dar s-a întâmplat.
Dumnezeu Însuși stătea smerit și luminat
și parcă nu mai avea răbdare cu noi.
Poate de-aceea ne-a și alungat
și-acum, sătul de Sine singur,
ne cheamă înapoi.
Eu nu mai vreau în raiul de acolo,
vreau aici,
la pietroiele mari și la ape,
la păsări și la furnici.
Iubirea mea se înclină odată cu soarele,
se lasă pe-o parte și adoarme
și mâine răsare din nou.
De multe ori pe tine te-am simțit
doar ca ecou
al gândurilor mele rostite
pe șoptite.
Acum ești un Oedip, aproape orb
și-aproape fript de vreo otravă tare,
care ți-a șters din trăsături
dar ți-a lăsat ceva din fosta ardoare,
din acel entuziasm ce te făcea
ca pe-un Dedal elin,
să-mi faci un labirint din care eu, cândva, voi evada.
Ce gingașă e lumea,
împrăștiată de timp precum o păpădie.
Uneori tu sufli în ea,
altădată,
mi-o lași mie.

February 10, 2017

ZDROBITĂ PRIMĂVARĂ

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:55 pm

E răsturnată parcă lumea peste mine,
împinsă de durere și nevoi,
uitând că geografia proastă
are o soartă mai zdruncinată și mai vastă,
punându-ne pe noi
sub scutul greu de gheață ori de ploi.
Mă ghemuiesc și mă-nvelesc în gând,
zădărnicind cumva creșterea mea în muguri,
dorința de a-i ajuta
pe cei care se-aud plângând
și stau grămadă precum boabele de struguri.
Inima urlă după soare,
mintea se luptă să rămână
cât de cât trează și aprinde lămpi.
E-un peisaj absurd de trist
în pragul unei ere aburinde,
se cere celebrată tăcerea unei grinde
ce ține casa-ntreagă.
Cine va vrea să dreagă
ceea ce hoții au furat din suflet,
din aurul curgând în opere de duh?
Se plimbă păsări prin văzduh
și țipă disperate zărind până departe
întrega jupuire de pe fire.
Pe mine se prăvale, din nou,
această omenire.

66576

January 16, 2017

SPERANȚĂ ȘI DOR (NUD)

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:08 pm

Intru în anul acesta ca-ntr-un izvor de speranță.
Tu nu-mi mai ești alături,
dar umbra ta stă grea lângă nopțile mele
și pare să aibă dorințe,
ca o creangă erectă a unui copac pe jumătate uscat,
pe jumătate încă umed.
Nu ne-am iubit destul
sau Dumnezeu s-a supărat brusc și a plecat
din taina inelelor nostre
vândute la mezat,
sau poate proprii noștri copii
sunt fructe ale văzduhului
mai mult decât ale trupului.
Mi-e bine din nou,
cu soarele strălucitor pe artere
și cu o aripă în plus pulsând în omoplați,
ca o pregătire a unui zbor de care încă nu am știință
dar care-mi este scris.
Tu mi-ai promis
că vei mai sta pe pământ
cam cât un anotimp,
cam cât un cuvânt,
dar ferindu-te de flacăra mea prea înaltă
și ajunsă de nesuportat.
Ce bun e acest an, e nou,
e plin de sevă și de avânt,
e ca un fruct pe care-ai vrea să-l muști
și să-l simți umplându-ți cerul gurii
de arome perfide și de sucuri dulci.
Porțile sinelui se deschid din nou
aproape fără voia mea,
cu o autonomie pe care nu o mai pot schimba
dar care mă împlinește
deși adeseori mă doare.
M-ai scos din unghiul mort
și pentru asta îți sunt datoare
o mie de ani,
o eternitate.
Sunt așa de încântată încât aș putea
chiar și cu umbra ta zămisli,
fiice și fii,
făcuți din duh și din dor,
așa cum L-a făcut Maria
pe Mântuitor.

images

January 5, 2017

DIAVOLUL DIN NOI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:22 pm

Când te îmbraci în tristețe
te faci șarpe și te duci pe pustii,
chiar dacă nici nu ai vrea și poate
nici nu știi.
E diavolul care-a rămas în noi,
atunci când din unul singur
ne-am făcut doi
și-am început să ne rănim,
cu ghearele, cu dinții,
cu tot ce găsim,
dar cel mai rău cu acele cuvinte
pe care Dumnezeu ni le pusese-nainte
ca pe niște daruri supreme.
Dar noi le-am răstălmăcit, le-am despicat
și le-am ascuțit
și am ieșit din timpul etern
ca să intrăm în vreme,
în această zeamă mohorâtă
care ne face mintea amară
și carnea urâtă,
care ne hrănește tristețea și face să ne doară.
Așadar lacrima nu e deloc pură
când vine din tristețea care ne stă în gură ca un pietriș,
ca o vinovăție a unui păcat
făcut pe furiș.
Dezbracă-te de durere,
descheie-te de gând
și curăță-te de pământ,
iar ochii tăi lăuntrici vor picura iar
miere!

df84b8e75cbc009606750e3c3d8d7227

December 8, 2016

ETERNA SPERANȚĂ

Filed under: Ideal,Lumea de azi,Poezie — Maria Barbu @ 1:44 am

Atâția idoli lingușiți cad din tavanele puterii,
mai mulți ca frunzele,
mai ruginiți.
În spatele lor, condeierii tocmiți pentru ode
se bulucesc în cuvinte,
se holbează prelung la ideile câtorva răniți
de realitate.
Simt cum mă zgârie pe spate aripa mea de înger negru
și mă îndeamnă să ucid omizile adunate
pe cregile sângelui meu,
pe venele strămoșilor,
pe visele pruncilor ce vor veni.
Nici nu-i mai pot privi,
pe imenșii balauri ce fură lumina.
Ne-au spurcat rădăcina,
ne-au virusat,
ne-au trădat și ne-au îngropat în fântână,
mai rău ca pe Iosif proprii săi frați.
Nu mai au loc nici câinii în această lume a rușinii,
în această arenă a hienelor flămânde.
Eu tot mai aștept să răsară,
nici nu știu de unde,
o viță de vie puternică
și amară.


eclipsa_inelara_de_soare_53818200

November 19, 2016

DEZACORD

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:06 pm

Te-am văzut plecând ca un cal spre apus,
lăsând realitatea cu goluri
despre care n-ai spus și nu le-ai umplut.
Aveai chipul de lut
și umerii îngreunați de un fel de senin.
În copacul divin
eu eram
o privighetoare smerită,
cu penele zgribulite de zboruri,
de sunete și de adorare.
În lumea cea mare,
oamenii s-au făcut lupi
și aleargă spre ciută
ca spre fantoma vieții ideale
pe care nimeni nu o mai prinde.
E jale, e chin.
Nevoilor primordiale le răspunzi din instinct
nu cu metodă,
nu ridici pântecelui odă
și nu te lași să fii sclav de plăcere.
Prefer să mă număr printre regii
născuți cu stea-n frunte,
cei care fac un cântec din durere.
Ce bine că am rămas,
ce rău e că pleci,
ești o albină ce-și ține acul în vintre
și uită că poate face și miere.
Acum te visez,
mâine poate te voi privi
ca și când nu te-am văzut niciodată,
așa cum gureșele ciocârlii
se-nneacă-n nota prea înaltă.
Între sferele noastre s-a pus
un zăvor,
o barieră,
un cui plin de sânge
și nu știu niciodată dacă e al meu sau al nimănui,
ori al Celui pe care omenirea Îl plânge.
Tu ai ieșit pe ușa dimineții,
dar eu am intrat din nou în lumină,
mereu am fost în dezacord,
mereu în dizarmonie deplină.
Nimeni nu știe
cine a rupt spinul trandafirului pur
ce vibra ca o coardă prea strânsă.
Din viața ta,
din viața mea,
se vede doar o lacrimă plânsă.

tears-cluster-transparent-colorful-making-one-tear-31735266

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.