FIGURA SI PERSONALITATEA

Privind nişte fotografii minunate ale unui prieten, am simţit, înfiorată, că aş putea surprinde sufletul lui inefabil şi trăsăturile de caracter, ca şi ceva din ceea ce îi defineşte personalitatea, unele aspecte complet la vedere şi altele ascunse în “firidele fapturii”, aşa cum spuneam într-un vers al unui poem mai vechi al meu. Buzele arcuite, fruntea puternică şi conturată parcă de un sculptor, unghiul deschis dar clar al maxilarelor, dezvăluie un caracter determinat, complex, viril, aproape dur prin exactitate şi exigenţă, dar cu vicii ascunse, pe care le întrevăd în adânciturile molatece de la colţurile gurii, separând-o parcă de restul feţei, dar şi din pleoapele mari şi cu putere de acoperire, ca două părţi de scoică, ascunzând perlele ochilor.

Îl priveam acum câtăva vreme pe un alt prieten, tot în fotografie, şi mi s-a umplut sufletul de o duioşie neaşteptată, pe care mi-o inducea amărăciunea zâmbetului său, disimulată oarecum de gura cărnoasă, trădând pe de o parte o suferinţă adâncă dar şi o senzualitate foarte greu de înfrânat. Sprâncene groase de bărbat tradiţionalist în concepţii şi comportament, părul implantat cu furie parcă pe o frunte care trădează furtuni ale sufletului, pe care raţiunea se străduieşte să le domine, dar care, din când în când, pot răsturna “barca”.

Poza unei prietene scriitoare mi-a dezvăluit natura ei artistică înainte chiar de a afla informaţia propriu-zisă. O faţă frumoasă dar cu o anume severitate, gura bine definită şi armonia dintre forma obrazului şi a frunţii m-a făcut să intuiesc raportarea ei la un ideal de frumuseţe care este mai presus de cea fizică, o construcţie a maxilarelor care face un strop de “botic”, aşa cum am şi eu însămi, şi care denotă, cred, aplecarea spre o trăire impulsivă şi poate exagerat senzuală a vieţii, dar cu o cenzură auto-impusă uneori peste măsură.

Asta e ceea ce văd eu, că am dreptate sau nu, rămâne de văzut! Chiar şi la pozele mele mă uit ca şi când aş vedea o străină, o femeie pentru care plăcerile vieţii contează poate prea mult, şi asta se vede din forma foarte puternic conturată a gurii, vocaţia fericirii fiind dezvăluită aş zice de zâmbetul care învăluie întreaga figură. Dimensiunea contradicţiilor lăuntrice este dată de privirea visătoare, ca şi când ar vedea dincolo de realitate, dar cu un flash de lumină pur raţională pe mijlocul ochiului. Un anume echilibru între gândire şi trăire este ascuns in liniile fluide ale obrajilor, tot astfel cum capcana superficialităţii se poate suspecta în bărbia care aproape fuge de cel care o priveşte.

Cam asta ar fi deocamdată. Când mă vor mai inspira şi alte fotografii, o să vă spun ce cred că am văzut. Şi sper să nu greşesc prea mult!

Advertisements

SENTIMENTE SI PREJUDECATI

Mulţi dintre noi visează la Iubirea ideală, la acea contopire cosmică dintre două fiinţe care par predestinate una celeilalte. Ce se întâmplă însă atunci când, în căutarea jumătăţii perfecte, nu facem decât să întâlnim nenumarate jumătăţi imperfecte ?

Dincolo de sentimentul ciudat şi, în fapt, iluzoriu, pe care îl avem de fiecare dată, imaginându-ne că, în sfârşit, am găsit jumătatea care să ne refacă întregul nostru primordial, cred că aproape fără excepţie alegem una dintre cele două variante de reacţie.

Prima variantă este aceea a sentimentelor de iubire în care ne aruncăm vertiginos, preferând să facem acrobaţii sufleteşti cu totul şi cu totul riscante, în loc să apelăm, măcar din când în când, la raţiune. Ne dăm ochii peste cap instantaneu de îndată ce fiinţa presupusă a fi ideală se apropie de noi, ni se amplifică ritmul cardiac până la pragul infarctului, ne trezim noaptea suspinând de un dor în care personajul respectiv joacă rolul protagonistului, şi ne facem planuri pe viaţă sau pe eternitate, alături de cineva pe care nu am făcut practic nici un efort să îl cunoaştem în adevărul lui, şi pe care chiar abia dacă îl băgăm în seamă, fiind atât de obsedaţi de ideea că acela sau aceea este Alesul-Aleasa, Unicul-Unica. Când ne trezim însă din acest extaz auto-indus, observăm cu stupoare că nici nu ştiam prea bine cum arată insul-insa despre care eram convinşi că reprezintă esenţa iubirii şi fiinţării noastre, şi atunci, cu regret, ne smulgem din braţele pe care le iubeam atât de mult încât nici nu ştiam cum arată, şi ne aruncăm în alte braţe, pe care le bănuim a fi unicele, predestinatele, ş.a.m.d.

Cealaltă variantă este cea a utilizării excesive a prejudecăţilor  de tipul “nu trebuie”, “nu e bine” ,  ce ni s-au inoculat încă de la o vârstă fragedă, când pur şi simplu nu ne puteam apăra împotriva stupidităţii acelor adulţi care ne “injectau” în minte, programatic parcă, cele mai nefericite inepţii. Şi atunci, în faţa agresiunii grosolane a prejudecăţilor cu care ne-am înarmat, conştient sau inconştient, sentimentele săracele dau bir cu fugiţii, asta în cazul în care partenerii înşişi, sau potenţialii parteneri, nu se văd cumva nevoiţi să ia calea exilului, pentru a fi cât mai departe de persoana cu atâtea prejudecăţi. Prejudecăţile transformă chiar şi cele mai înflăcărate sentimente în ceva asemenea scrumului de ţigară, iar capacităţile de trăire romantică şi de împlinire fericită se văd reduse la nişte inutile iluzionări ale unei minţi ori inimi prea înfierbântate. Sunt oribile prejudecăţile, cu atât mai mult cu cât seamănă foarte mult cu nişte boli ereditare ori cu nişte defecte, moştenite de la străbunici pe care nu i-ai cunoscut niciodată.

Din fericire, epoca actuală a făcut ca, în bună parte, prejudecăţile să dispară. Emanciparea este procesul prin care s-au înlocuit, subtil dar şi perfid totodată, prejudecăţile tradiţionale cu o singură, uriaşă şi dezagregantă, prejudecată, aceea că e mai bine să fi complet lipsit de inhibiţii. În sine, această atitudine ar putea părea opusul prejudecăţilor tradiţionale, dar este de fapt o transformare aproape morbidă a acestor prejudecăţi într-un fel de moarte a bunului-simţ şi a decenţei.

Astfel încât, prejudecăţile de altădată au făcut loc acestei deşănţate lipse de inhibiţii, care alungă trăirea autentică a sentimentelor, ca şi sentimentele înseşi, înlocuindu-le, într-un mod complet nefericit, fie cu o pură mecanică sexuală, fie cu o exhibare imorală a tuturor porno-posibilităţilor!

Şi atunci, visul Iubirii ideale, în cazul în care nu rămâne doar o poveste predestinată mitologiei sentimentale, este ascuns de noi cu grijă, de teamă ca ceilalţi, obsedaţi de noua prejudecată a lipsei de inhibiţii, să nu ne acuze cumva că suntem demodaţi şi anacronici!

MODELE FEMININE IN VIRTUAL

Îi spuneam ieri lui Buddha că nu pot face eu o clasificare a femeilor din virtual, pentru că, în ciuda faptului că sunt femeie, sunt cam misogină (sic!). Dar, în acelaşi timp, din loialitate faţă de sexul căruia îi aparţin, nu mă îndur să fiu foarte dură vorbind despre femei. Totuşi, voi încerca să fac o clasificare, pentru că cea făcută de Buddha mi s-a părut atât de subiectivă, încât părea legată doar de relaţia cu el însuşi, ceea ce nu m-a mirat foarte tare, dat fiind că un bărbat e firesc să gândească aşa, mai ales dacă îşi doreşte să fie genul dominant sau Don Juan!

După părerea mea, cele mai multe prezenţe feminine din virtual se subscriu unui model pe care l-am putea numi Superficiala, adică genul acela comun, de fătucă draguţă, vorbind despre modă, muzică, love şi… cam atât. Urmează Sensibila, genul bloggeriţei care îşi face un jurnal personal, cu notaţii destul de subtile şi delicate, ieşind astfel din rezerva timidă care o caracterizează şi îndrăznind să arate lumii trăirile ei cele mai secrete! Sigur că putem întâlni şi genul Parazita, cea care de obicei se alimentează ca informaţii şi chiar ca umor de la unul sau mai multe alte bloguri, de obicei masculine.

Foarte nou, dar demn de remarcat, este modelul Jurnalistei, fată cu morgă, fiţoasă şi cu aere de vedetă, care de cele mai multe ori nu au nimic a face cu personalitatea reală a respectivei domnişoare sau doamne. Mi se pare interesant şi modelul persoanei cu pretenţii şi cu o severitate de cele mai multe ori mimată, Politiciana, care “secretă” bloguri plictisitoare, din păcate, cu idei puţine şi fixe.

Dar şi mai rar este, aşa cum spunea şi prietenul Buddha, modelul reprezentat de Inteligentă, pentru că oricum inteligenţa reală, creativă şi substanţială se găseşte foarte rar, la ambele sexe, iar în blogosferă, o asemenea apariţie presupune ca persoana respectivă să aibă deja o activitate ori o operă anterioară acestei exhibări în virtual.

Şi, ca să fiu puţin rea, dar realistă totuşi, aş menţiona şi modelul, extrem de răspândit de altfel, pe care l-aş numi, un pic golăneşte, Paraşuta, genul de tipă care produce un blog plin de impudoare, şi ca text şi ca imagine, impudoare care poate merge până la vulgaritate, dezvăluind esenţa persoanei respective, şi care are probabil alt scop al exprimării decât cel care vizează înţelegerea intelectivă.

Cam astea sunt modelele care mi s-au impus mie, ele reprezentând cumva tipare ideale, pe care realitatea le mixează adeseori, într-un fel cu totul şi cu totul surprinzător!

COMUNICAREA IN VIRTUAL

Există în fiecare dialog virtual, mai ales cu o nouă cunoştinţă, un farmec aparte. În aceste împrejurări, comunicarea se ridică la cele mai înalte cote ale sale, iar interlocutorul tău, care există fizic dincolo de bariera ecranului de calculator, ţi se pare a fi mai aproape de tine decât oricine altcineva.

Care să fie oare misterul acestei comunicări în virtual? Faptul că ne simţim apăraţi de privirile scrutătoare ale celuilalt ne face oare să ne deschidem mai uşor petalele sufletului? Sau este vorba doar de un simulacru de comunicare, pe care cei implicaţi se străduiesc din răsputeri să îl transforme într-o realitate viabilă?

Mă pasionează cu adevărat comunicarea, şi cea reală şi cea virtuală dar, în amândouă cazurile, mă fascinează să decelez în desişul cuvintelor spuse ironic sau “în doi peri”, cu intenţie sau fără, tocmai acele pattern-uri pe care le caut mereu şi mereu. Oamenii se subscriu unei tipologii eterne, fiecare dintre noi aparţinând unui model ideal ce poate fi regăsit în schemele noastre de gândire şi trăire, de comportament şi expresie.

Îmi place să găsesc de exemplu modelul Don Juan, ascuns în virtual şi folosind practic de fiecare dată aceleaşi tactici de seducţie. Îmi place Intelectualul, cel care îşi etalează imediat într-o discuţie, indiferent de subiect, bibliotecile cu care şi-a încărcat mintea. Îmi place Sentimentalul, trăiristul la maximum, cel care iese în întâmpinarea ta cu inima deschisă, ca un fruct oferit fără ca tu să îl ceri. Îmi place şi Seriosul, omul sobru şi exigent, pragmatic, lucid şi aproape sumbru. Îmi place şi Problematicul, cel care transformă realitatea într-un eveniment permanent neliniştitor, dar şi Haiosul, şi chiar Stupidul.

Găsesc aproape miraculoasă această modalitate de comunicare în virtual, care îţi extinde experienţa personală până la limite de neconceput altădată. De aceea, pentru mine, orice discuţie în virtual, cu un nou amic, este o şansă de a explora natura umană şi de a-mi completa acest tablou al modelelor arhetipale, ceea ce pentru un Artist reprezintă o experienţă cu totul şi cu totul excepţională!

Specia Artistului

De cele mai multe ori artistul rămâne în umbra artei sale. De parcă opera însăşi ar avea puterea magică să îl devoreze şi să îl transforme în ceva subsidiar. Dar ce înseamnă creatorul pentru oamenii obişnuiţi, pentru cei pe care nu-i interesează în nici un fel dacă au atins ritmul cosmic, cadenţa perfectă, cuvântul care se apropie de absolut?

Pentru cei mai mulţi dintre oameni, artistul, creatorul, este o invenţie. De parcă toate operele s-ar auto-crea, printr-o miraculoasă putere de auto-generare. Fiinţa artistului de cele mai multe ori deranjează. În societate este considerat prea excentric, în faţa puterii politice este prea plin de sine şi mult prea greu de manipulat, deci trebuie înlăturat, îndepărtat, exterminat. Ceea ce s-a şi întâmplat, de atâtea ori, în istorie!

Omului simplu, însă, artistul îi produce o stare de stupoare, pentru că acestui  om i se pare că cel care creează opere de artă ar trebui să aibă însemne speciale, ca si cum ar aparţine unei alte specii. Şi, ceea ce este într-adevăr extraordinar, este faptul că tocmai oamenii obişnuiţi, oamenii simpli, au dreptate. Da, artiştii chiar aparţin unei specii aparte. Numai că nu se vede direct, fizic, ci sunt nişte mutanţi în spirit, în meta-fizic am putea spune!

De aceea opera de artă are nevoie de straduinţă pentru a fi receptată. Pentru că vine dintr-o sursă neobişnuită, vine dintr-o formă de har, iar harul artistic este chiar graţie divină. Avea dreptate Socrate când spunea că prin gura Poetului vorbeşte Zeul, şi de multe ori, în timp ce eu însămi scriu poezie, simt că acele cuvinte nu îmi aparţin mie, eului meu lumesc, ci unui supra-eu, unei forme divine care se exprimă prin mine.

De aici derivă contradicţia profundă dintre fiinţa noastră reală, ca artişti, şi opera noastră, care este cu mult mai mult decât suntem noi înşine. Pentru că fiecare artist este purtător de har şi revelaţie, iar asta îl scoate în afara umanităţii şi, într-un fel superior, spectaculos, dar atât de dramatic adeseori, chiar îl “stigmatizează”! Iar asta ne face pe noi, artiştii, să fim, într-un fel cu totul special, martirii artei noastre!

Leapsa – 5 melodii

Cristina, Pyuric adica, mi-a dat o leapsa foarte draguta. Care sunt primele 5 melodii nelipsite din playlist-ul meu. In primul rand, mi-a facut foarte mare placere, pentru ca imi place Pyuric si apoi pentru ca orice leapsa creeaza un lant care dovedeste ca blogosfera functioneaza si in concret, ca legatura adevarata, reala, intre oameni.

Imi este chiar greu sa aleg 5, numai 5 melodii, dar, gata, m-am hotarat la unele! Astea sunt, le iubesc, in momente diferite si pe mood-uri diferite.

1. Kaiser Chiefs – “Love’s not a competition (But I’m winning)”
2. Kaiser Chiefs – “Ruby”
3. E Nomine – “Wolfen” (“Das Tier in Mir”)
4. Chicane – “Behind the Sun/Autumn tactics”
5. ATB­_ feat._ Enigma – “Push the Limits

Dau leapsa mai departe catre prietena mea, Dreamcatcher

si poate si amicului Dante, mare pasionat de muzica!

CUM VOM FI REPREZENTATI IN EUROPA?

Odată hotarâtă data alegerilor pentru Parlamentul European, politicienii români se apucă de ceea ce le place lor cel mai mult: să mintă. După aproape 18 ani de la căderea regimului comunist, putem vedea cum în fiecare ciclu electoral se dezvoltă, într-un mod aproape hidos, o retorică politică de o demagogie care a devenit nu doar greţoasă ci de-a dreptul periculoasă.

Din câte se pare, “băieţii” au scos de la naftalină limbajul sacadat, ieşit ca dintr-o mitralieră, pe care şi-l însuşeau pe vremea comunismului uteciştii şi activiştii la şcolile de partid. Este un discurs ce presupune un ritm ameţitor al minciunii, care exclude orice replică şi nu admite sub nici o formă contradicţia. Cel care vorbeşte astfel se consideră unicul deţinător al adevărului şi îşi permite să împroaşte în toate direcţiile, spre adversarii politici, cu invectivele cele mai violente, mai dezonorante şi mai abjecte, fără nici un fel de teamă că va trebui să răspundă în faţa justiţiei pentru ofensă ori calomnie, dat fiind că principiul bolşevic al maculării adversarului mai funcţionează încă, şi chiar cu mare succes.

Tot din şcolile de partid ale comunismului provin şi metodele de spălare a creierului pe care actualii politicieni le aplică abil şi cu mare succes, electoratul ori poporul, ca să folosim o sintagmă comunistă reluată cu mare avânt în ultima vreme, fiind îndoctrinat şi fanatizat să îi susţină numai pe auto-intitulaţii deţinători ai perfecţiunii politice.

Vom asista din nou la nişte exerciţii de retorică populistă şi la testarea unor metode noi de manipulare a poporului, metode perfecţionate desigur de cei mai abili şi mai performanţi oameni politici ai actualului moment. Ne vom îngrozi poate sau ne vom ascunde sub măştile noastre, de teama că vom fi deconspiraţi ca adversari ai aceste retorici “măreţe”. Nu aţi observat că teama a reînceput să bântuie în societatea românească precum stafia marxistă a comunismului?

Fariseismul şi minciuna se vor ambiţiona să atingă noi culmi de perfecţiune. Vă daţi seama ce spectacol fascinant ne aşteaptă? Cât despre cei care ne vor reprezenta în Parlamentul European, ce să mai vorbim! Credeţi că vor fi trimişi acolo oameni de valoare, care vor şti să apere interesele României cu argumente de substanţă, cu viziune politică progresistă, cu moralitate şi sensibilitate faţă de interesul naţional într-o Europă unită în care subsidiaritatea ne-ar putea avantaja enorm, dacă am şti să aplicăm acest principiu cu inteligenţă şi loialitate?

Nu. Acolo vor fi trimişi cei piloşi, cei care sunt bine ancoraţi politic din motive care de cele mai multe ori nu au nimic a face nici cu valoarea, nici cu personalitatea, nici cu integritatea. Şi vom afla poate mai târziu că la Bruxelles nu prea este bine reprezentată România, care va rămâne perpetuu codaşa Uniunii. De ce? Ei bine, dacă vom pune această întrebare, ni se va răspunde în stilul profesionist al şcolilor de partid, cu turuiala aceea suspectă şi cu retorica minciunii fără replică. Iar în capul bieţilor alegători, ritmul sacadat al fariseismului politic va bocăni fără încetare: boc, boc, boc!!!

INTERVIU CU O ADOLESCENTA

1. Care crezi tu ca este marea problema a lumii de azi, din perspectiva adolescentilor?

Dana Cristiana: Pai sunt multe. Ar fi toate elementele care formeaza teribilismul lor: cu drogurile, tutunul si moda asta exagerata care ii face sa se piarda de ei insisi, copiindu-i pe altii, personalitatea lor pierzandu-se in vant. Asa si cei mai cuminti devin rebeli, dorind sa isi faca un cerc de “prieteni” in care sa fie acceptati, crezand ca numai atragand atentia prin prostiile astea pot deveni cu adevarat grozavi. Pe de alta parte, fiecare adolescent poate sa puna in prim plan o problema diferita ca fiind cea mai importanta si mare problema in lume. Dar eu cred ca asta e.
Ah, si cred ca tot acest teribilism este in urma educatiei scazute pe care au primit-o. Parintii nu se mai ocupa de ei, pasandu-le de serviciu mai mult si mai mult. Adica de bani. Cam asta patesc majoritatea pe care ii cunosc.

2. Cum crezi ca ar trebui sa actioneze si sa reactioneze adolescentii, astfel incat ceea ce gandesc si fac ei sa fie pozitiv si constructiv?

Dana Cristiana: In primul rand sa nu se panicheze. Multe din situatiile la care ii supune viata ii pot darama. Din pacate multi dintre adolescentii de azi sunt fragili si nici macar notele de la scoala nu ii mai mobilizeaza. Ca iau note mici sau mari , ori sunt daramati si traumatizati de situatie, ori nu ii intereseaza. Cred ca ar trebui in primul rand sa reflecteze cateva minute sau cateva zile la tot ceea ce fac, la cat de bine este pentru ei ceea ce urmeaza si ceea ce ii intereseaza si in functie de concluzia la care ajung, oricat de dramatica ar fi, sa se mobilizeze. Sa nu stea pe loc, asteptand de la altii, profesori, parinti, colegi (zisi prieteni) sa ii ajute, ca nici nu mai stim cine este cu adevarat de partea noastra.

3. Spune-mi, te rog, ce faci tu acum, si ce vei face in viitor, pentru ca aceasta problema sa fie solutionata?

Dana Cristiana: Acum eu ma straduiesc sa raman echilibrata, sa nu cad prada teribilismelor colegilor din liceu si sa incerc sa ii ajut pe cei care au probleme. Nu stiu cat de mult ii pot ajuta si daca ma asculta (atata vreme cat nu stiu sa isi asculte parintii sau profesorii…), insa pentru mine e important sa stiu ca macar am facut ceva bun pentru ei. Cat de putin. Pe viitor, nu stiu ce-as putea sa fac. Depinde si de cum se va remedia sau agrava problema.

4. Cum ti-ai dori sa participi la mersul societatii, astfel incat sa contribui la a face lumea mai frumoasa si mai buna decat este in acest moment?

Dana Cristiana: Desi mai am doar doi ani de liceu, nu stiu ce slujba mi s-ar potrivi cu adevarat. Cred ca ar trebui sa fie ceva care sa ma puna in contact direct cu lumea. Sa reusesc sa strang cat mai multe informatii de la oamenii din jur, pentru a-mi face o parere proprie si a ma gandi bine ce as putea face ca sa imbunatatesc societatea. Dar nu stiu acum ce ar trebui facut. Sunt prea multe de indreptat. Politica, atitudinea violenta in general, dar si in familie ori fata de animale, educatia, cam asta ma intereseaza pe moment si cred ca sunt unele din problemele importante care trebuie schimbate/indreptate.

Maria Barbu: Iti multumesc foarte mult, Dana Cristiana! Am sa redau raspunsurile tale intocmai, pentru ca ma intereseaza sa fie receptata o atitudine sincera si nedistorsionata a unei adolescente care a reusit, in mod aproape miraculos, sa ramana curata si sincera fata de ea insasi, fata de ceilalti si fata de lume. Iti doresc mult succes la scoala si in tot ceea ce vrei sa faci de acum inainte. Sa fii mereu un om minunat si cu idealuri inalte, asa cum se intrevede din ceea ce gandesti si exprimi acum! Bafta!

INTAI AUGUST

 

În zorii zilei, Elena încă nu dormea. Avea o stare de emoţie intense, de nelinişte, de teamă. Urma să se întâlnească din nou cu Sorin, după mai mult timp, după o despărţire absurdă, după o moarte dintr-un coşmar, de parcă se întâlneau în altă viaţa.

Analizându-se cu răceală, Elena simţea că în sufletul ei nu mai rămăsese practic nimic pentru bărbatul acesta închis ca o nucă, nu mai avea sentimente, nici speranţe, nici iluzii, nici vise. Avea însă o intensă emoţie. O durea inima, şi braţul stâng îi amorţise, făcea parcă o criză de angor doar anticipând întalnirea cu omul acela pe care era sigură că nu-l mai dorea în nici un fel, asta în cazul în care îl dorise vreodată cu adevărat!

Sorin însuşi era convins că din partea ei a fost dorinţă reală, dar ţinând doar de capriciu, o dorinţă la care el a refuzat să răspundă tocmai pentru că şi-a dat seama că nu ţine de un sentiment real ci de o minciună. Elena însă ştia că multe din trăirile sale fuseseră simulate într-atât încât deveniseră reale. Sau era oare posibil ca totul să fi fost doar o minciună, o iluzie, un vis?

Dar ce simţea acum? Ce mai putea să aibă pentru cel mai dezamăgitor bărbat pe care îl cunoscuse vreodată? Ştia însă că începutul relaţiei se produsese într-un moment când ea însăşi se reconstruia pe sine, îşi aducea aminte că l-a simţit pe Sorin ca pe un miracol, dar a fost oare aşa, sau era doar oglindirea propriilor ei trăiri în care insul acela nu avea nici un rol?

Urâţel şi destul de neinteresant, în fond un individ aproape nul pentru o femeie ca ea, Elena făcuse din acest bărbat insignifiant un personaj de vis, o întruchipare aproape supra-umană, ce i-a stârnit dorinţe pe care, în realitatea lui, acel bărbat nici nu era capabil să le împlinească. Elena îşi crease ea însăşi propria capcană, capcana visului. Cu vreo doi ani în urmă, fusese la o clarvăzătoare, o anume Jana, excepţional de dotată, care îi spusese, uitându-se în ochii ei:

– Renunţă să mai visezi atât de mult şi fă ceva pentru tine în realitate!

Femeia aceea văzuse că asta este boala ei fundamentală, visarea, visul ca substitut al trăirii sau ca stimulent al ei. Tot Jana “văzuse” că Elena stătea la acel moment între doi bărbaţi foarte asemănători, blonzi, înalţi, frumoşi. I-a spus că trebuie să renunţe neapărat la unul dintre ei, altfel, în cel mult doi ani, va păţi ceva urât, rău, dureros, va primi o lecţie de la soartă. Se pare că acum se împlinea sorocul, şi Elena plătea pentru că nu făcuse acea reorganizare morală în viaţa ei. Şi plătea destul de dur.

Ce-i mai putea oferi Sorin? Filozofia lui de doi bani, care era un fel de teorie a haosului reinterpretată aproape grotesc de un individ ce nu stăpânea bine nici cele mai elementare scheme filozofice dar care avea pretenţia că ar putea concura cu cei mai mari în domeniu?

Elenei îi era de fapt silă de acest om, silă de el şi de ea în acelaşi timp, ca şi de momentul de prostie profundă în care ea se complăcuse. Şi totuşi…. În adâncul sufletului ei mai stăruia încă o bucurie şi o emoţie neînţeleasă. O melodie delicată a unei posibile iubiri, o inefabilă şi graţioasă împerechere de ideale trasee existenţiale….

Cine ar putea înţelege oare sufletul acestei femei? Toate aceste complicate trăiri ce nu aveau nici o motivaţie reală, dar care puteau să umple alveolele inimii şi ale sufletului. Rămânea un mister tot ceea ce se petrecuse şi încă se petrecea în sufletul ei, şi Elena, resemnată să nu mai doarmă deloc în acea noapte, privea răsăritul ca şi când ar fi urmat să fie arsă pe rug…

(va urma)