MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

September 29, 2015

BUCURIA TIMPULUI TRECUT

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 10:15 pm

Mi-ai fost erou într-un spectacol al feminității,
te învinsese grațioasa mea tăcere
ori unduirea năvalnică a șoaptelor mele
și ai căzut de pe calul însângerat,
cu armura secționată de durerea prea mare
a trădărilor mele poetice.
De atunci am trecut un ocean de sare,
mi-am jucat soarta și-am câștigat,
fără să-mi pese de cerul tău făcut din petice.
Ai dispărut și te-ai închis în schimnicia ta pasionată,
m-ai făcut să uit de fata de-altădată
și-am rămas doar în trup de femeie,
cu sânii ridicați ca niște zmeie
desupra singurătății toride,
în gura ta erau aguride,
în inima mea creșteau flori carnivore,
care se deschideau să te devore
deîndată ce te apropiai.
Dar în locul rugăciunilor tale i-am primit pe alți crai,
ce-și zornăiau maiestru aurul din zale,
am încălecat pe cal în buiestru
și am fugit pe o altă planetă,
mai dulce și mai secretă.
Tu mă cauți acum când din rugul tău iese fum,
când am cântat demult cântul de jale
al pierderii tale?
Peste câmpiile mele pline de rod
soarele e rostogol
și lumea îmi stă la picioare,
torcând ca o felină înfiorătoare.
Mă uit spre tine ca prin ceață
și-n fiecare dimineață mă bucur că te-am pierdut,
că n-am mai vrut să vin
spre fructul tău plin de venin.
Sunt fericită că te-ai oprit în acea fracțiune de timp,
că ești închis în lacrima de miere,
căci iubirea ta grea mi-ar fi luat din putere
și m-ar fi otrăvit,
sau, Doamne ferește,
gândul meu ar fi fost orbit de o privire neomenească.
Așa sunt întreagă, liberă, solară,
necruțătoare poate,
dar firească.

25597b65a58dc6be90b49d6cc1072de4

September 27, 2015

PISICA SĂLBATICĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 1:57 am

Andra era singură de vreo doi ani. Bărbatul ei murise într-un cumplit accident de mașină, pe când se îndrepta în viteză spre un caz grav, care-i fusese semnalat telefonic, în legătură cu un copil care vărsa sânge, și el, ca un doctor adevărat ce era, nu putuse să stea acasă la el și să trimită doar ambulanța, așa cum ar fi făcut oricare alt doctor în locul lui, ci s-a repezit la mașina proprie și a zburat cu toată viteza spre sătucul amărât în care zăcea copilul acela, prin ploaie și vânt, uitând de sine și neluînd în seamă nimic altceva….
La o curbă, un camion venind în viteză l-a acroșat și l-a strivit de peretele de piatră, transformându-l într-o păpușă inertă, pentru că sufletul lui se dusese mai departe spre copilul aflat în nevoie.
După moartea lui Dan, Andra s-a interesat de cazul micuțului pacient și a aflat cu bucurie că acesta supraviețuise și că era bine, iar ea era convinsă că sufletul dragului ei soț făcuse această minune posibilă, că-l veghease pe micuț cu toată grija și cu toată dăruirea de care fusese el în stare când era viu.
După ce rămăsese singură, Andra a vândut apartamentul ăla enorm în care locuiseră împreună și care purta amprenta lui în fiecare bucățică de perete, de ușă, de dulap, de mobilă, de cărți, de covoare, de tot. Mai întâi voise să-l vândă cu tot cu lucruri, dar s-a trezit deodată plângând în hohote și-și dădu seama că amintirile acelea erau atât de prețioase și că toate acele obiecte păstrau vie amintirea ființei lui minunate. Dar casa, apartamentul enorm, era expresia unui gol și a unei absențe pe care nu o mai putea îndura.
A plecat luând cu ea lucrurile, ca pe niște relicve ale unei fericiri pierdute, din care rămăseseră doar firimituri atât de mici și atât de prețioase, încât atunci când a spart cana lui, cana preferată în care el, Dan, își bea cafeaua, Andra a plâns o noapte întreagă.
Atunci și-a dat seama că devenise mult prea sensibilă, că suferă de singurătate și de regret, că viața ei se golise deodată, că umblă prin casă ca o zăludă și nu reușește să adoarmă deloc, că îl caută pe omul ei drag în lucruri, în cuvinte, în umbre, în vis. Dar degeaba, Dan nu mai era nicăieri. Uneori îl visa și era parcă și mai rău după aceea.
Nu mai mergea nici măcar la editură, deși era cea mai importantă realizare a ei, o editură specializată pe cărți de artă, pe care o făcuse și o condusese cu pasiune și care-i adusese multe bucurii și chiar o mulțime de bani. După dispariția lui Dan, editura nu mai conta pentru ea și Andra o lăsase complet în mâinile angajaților care, din fericire, erau oameni inteligenți și loiali, pasionați de artă ca și ea și care-și făceau treaba bine și la timp, chiar dacă ea nu mai era în stare să meargă la sediul editurii.
Ei își făcuseră ședință singuri, hotărâseră cine să preia conducerea, interimar și fără salariu sporit, și o lăsaseră pe Andra să-și parcurgă suferința și doliul în ritmul ei, oricât ar fi durat asta. Slavă Domnului că era așa, pentru că Andra nu mai ieșea cu săptămânile din apartamentul pe care și-l cumpărase după moartea lui Dan, care era mult mai mic, fără spațiul acela enorm și înspăimântător de gol, ci plin de lucrurile care-i păstrau atingerea, mirosul, amintirea.
Era un apartament departe de centru, parcă departe de lume, în apropiere de lac și cu multă verdeață în jur, așa încât Andra se credea sau voia să se creadă într-o vacanță lungă, dar la sfârșitul căreia se va reîntâlni cu iubitul ei și vor vorbi vrute și nevrute și se vor îmbrățișa fără sfârșit.
Nu mai răspundea nici la telefon, nu deschidea nici televizorul și nici laptopul, decât de nevoie, nu mai comunica cu nimeni. Parcă i se încleștaseră fălcile de atâta tăcere și îi era greu să scoată chiar și cele câteva cuvinte pe care le schimba cu vreun curier care-i aducea ceva de mâncare la ușă, mâncare comandată cu un simplu click.
Nu mai suporta nici muzica, mai ales muzica, căci Dan fusese un pasionat fervent și nu era clipă din viața lui, atunci când nu consulta și nu opera, în care să nu aibă urechile pline de muzică. Fusese și un virtuoz violonist, dar făcuse medicina de teama sărăciei, căci în familia lui existase prejudecata că artiștii sunt predestinați unei vieți de privațiuni de toate felurile, inclusiv financiare și oricum tradiția familiei din care venea era ca în fiecare generație să se formeze cel puțin un doctor, care să ducă mai departe această dinastie a doctorilor renumiți, purtând numele de Marchescu, dinastie al cărei prim doctor se născuse la începutul secolului al 19-lea, marele Dr. Eustațiu Marchescu, care făcuse carieră europeană și devenise un reper greu de atins dar obligatoriu de urmat.
Andra, în schimb, venea dintr-o familie de artiști boemi, liberi și fericiți, care nu ar fi dat viața de artist pe niciuna dintre bogățiile lumii și care purtau în același timp o asemenea aură aristocratică încât nici una dintre greutățile vieții nu le putea clătina strălucirea aceea interioară atât de minunată. Andra ar fi vrut să fie scriitoare și chiar era, scria povestiri scurte, dar editura pe care o făcuse și care era dedicată cărților de artă o umpluse cu adevărat de fericire.
Asta și făcea de când îl pierduse pe Dan, răsfoia în neștire albume de artă și-și bucura spiritul și sufletul cu un iureș de forme și culori care o mai făceau să uite de teribila durere suferită. Pe oameni nu-i suporta și nici viața de afară. Slăbise, își simțea picioarele aproape paralizate dar încă nu putea să reintre în rutina obișnuită a existenței, căci din ea lipsea cel mai important element, omul ei drag, omul ei de nădejde, iubitul ei Dan.
Dar într-o noapte de insomnie, auzi un fel de țipăt care sfâșia întunericul și ieși pe balcon, ca împinsă de o mână nevăzută. Undeva, în spatele blocului exclusivist în care locuia, era un parc fabulos, cu mulți arbori și un lac, totul fiind atât de dens de parcă ar fi fost un habitat sălbatic. De acolo răzbătuse acel țipăt straniu și, scrutând obscuritatea, Andra reuși să vadă în ramurile unuia dintre uriașii copaci din apropiere, o pisică enormă ca un linx, care scosese probabil țipetele acelea cumplite.
Dintr-un impuls necontrolat, Andra întinse mâna în afara balconului și o strigă șoptit pe frumoasa fiară și, spre stupoarea ei, pisica aceea mare făcu un salt neverosimil și-i poposi pe balcon, făcând-o să se tragă înapoi înfiorată.
Văzută de aproape, pisica nu mai părea chiar atât de uriașă, dar continua să semene cu un linx, avea ochii foarte mari și foarte strălucitori și cine știe ce frică sau ce senzație îi străbătea mușchii de sub blană, făcând-o să unduiască aproape halucinant. Andra se simți înfricoșată și înduioșată în același timp, față în față cu fiara aceea, și-și dori să o ia în brațe și să o strângă la piept. Culmea este că, deși nu se așteptase la asta, pisica cea mare acceptă îmbrățișarea Andrei ca și cum tocmai asta voise si voia, ca și cum dupa asta ar fi țipat cu atâta disperare.
Cu pisica enormă în brațe, Andra se intoase în dormitor, închise ușa balconului cu brațul rămas liber și se așeză pe pat cu minunata felină lângă ea.
– Linn, Linn, iubirea mea, ce faci tu, splendoare scumpă? Asta îi șușotea Andra minunatei pisici sălbatice cu care stătea acum pe pat, ca și când ar fi fost împreună dintotdeauna.
Pisica se destinse și închise ochii și chiar începu să toarcă, mai întâi discret și apoi din ce în ce mai puternic, ca un motoraș bine întreținut.
Când Andra se ridică de pe pat ca să scoată din dulap o cuvertură pe care voia să o pună pe parchet pentru minunea felină, cea pe care o numise Linn deschise ochii și-i aruncă o privire lungă și dulce, dulce și profundă, așa cum numai Dan știa să facă, făcând-o pe Andra să se cutremure din cap până-n picioare, ca scuturată de o mână divină. Era oare Dan însuși, sau Dan îi trimisese pisica și Linn urma să umple fizic locul lăsat gol de dispariția lui?
De fapt nici nu mai avea importanță, căci Linn adormise pe pat, iar Andra o înveli bine, peste blănița umedă de frigul nopții, cu plapuma ei și o cuprinse cu brațele, observând abia după aceea că pisica umplea locul în care dormise cândva Dan, în patul acela mare în care fuseseră atât de fericiți!

September 25, 2015

RUGĂCIUNE

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 11:14 pm

Mi-e rugăciunea strivită de aerul prea fierbinte,
mi-e amintirea crucișă,
cu ochii pieziși,
îmi plouă parcă din frunte
sau sunt doar lacrimile
porumbeilor uciși de zborul lor călător.
Tu încă nu te-ai pervertit
și stai zâmbitor în calea atâtor păcate
cu care m-am luptat în vis.
Eu încă sunt golașă în iia aceasta
de puritate gingașă
și parcă nu mă susține nimic
decât această rugăciune ce palpită
în inima mea pedepsită să trăiască enorm de mult
și de intens.
Pe geamuri, soarele face condens
și luna e doar o epură,
șterge-mă la gură
și leagă-mi mâinile la spate!
Cuvintele, sfintele,
se vor sărutate.

37114631

September 18, 2015

VIZIUNEA UNEI FOSTE IUBIRI

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 4:07 pm

In ochiul meu profetic se întâmplă
să te văd strâns cu sârmă,
chinuit,
să simt cum șiroiește sarea-n urnă
și să aud lătratul unui câine hăituit.
Tu urci pe-o scară singur,
sau poate doar cobori,
în tine e un murmur,
în jur sunt numai nori.
Nu știu dacă te doare,
nici nu știu dacă plângi,
doar soarele departe
te vede cum te stingi,
dar e un vis,
o viziune-absurdă a unui dor intens.
Pământul se despică pe-o linie trasată
de-un pictor cam lugubru
pe-un desen fără sens.
Te-aș prefera-n adâncu-mi să cauți o comoară,
te-aș absorbi în hăuri de destin,
te-aș coborî-n fântână pe o sfoară,
să-ți iei din apă
chipul cristalin,
dar tu te zbați ca peștele-n năvod,
de care râd pescarii într-o dimineață,
fără să vadă dincolo de ceață
duhul de aur atârnat la bord.
Stiu că te duci fără să știi nici unde
și nici măcar de ce ori cum.
Parc-ai ieșit dintr-o arcadă caldă
și-ai înghețat deodată pe sub peplum.
In viziunea mea exiști
așa cum niciodată nu ai fost,
ești cântec dulce strâns în armonii
care se toarnă-n trombă
peste miriști.

2660443781_de03d19f68

September 15, 2015

NATURĂ INDECENTĂ

Filed under: Ideal,Literatura,Poezie — Maria Barbu @ 9:49 pm

E o hemoragie estivală în această toamnă severă,
de parcă unei măicuțe credincioase i-ar fi indecent de cald
și i-ar curge sânge pe picioare,
iar ea, rușinoasă,
s-ar ascunde pe lângă altare.
Așa e vara asta târzie și aproape obscenă,
cu poale de lumină ridicate la cer,
sorbind felină
sucul anotimpului mascul și stingher.
Nimic din natură nu e decent,
nici naștere, nici moarte,
nici înmulțirea ce se întâmplă la vedere,
într-un entuziasm al speciilor înfiorate de putere,
de patimi și de frumuseți poate deșarte,
dar fremătând de glorioasă existență.
Nu poți găsi frumusețe în penitență,
nici miros tare de crin,
dar în chilia de pelin se petrec minuni
pe care nici-un deliciu al naturii
nu-l lasă pe cununi.
Vara asta întoarsă în carne îmi face foame,
îmi face somnul ușor
și plin de vise cu fantezii interzise.
Mi-e lene și dor
și din această fierbere a vieții n-o să plec niciodată.
așa cum nici păsările
nu renunță la zbor.

blessing

September 10, 2015

O VIAȚĂ NOUĂ

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 8:31 pm

Mi se pare că abia m-am născut,
că istoria mea e încă fetală,
memoria e doar o pajiște fragedă pe care zburdă miei.
Ceva mă face să renunț la povara colosală
a unui celălalt pe care nu l-am mai vrut
și l-am lăsat să umble pribeag.
Vino tu, să mă iei,
să mă ridici peste prag,
să mă faci să locuiesc într-un vis
ale cărui culori încă n-au fost pictate.
Să mă duci departe de realitate
și să-mi sădești un cosmos nou,
o lume imberbă,
o spiță mai bună.
Râde spre mine din adâncuri cine știe ce străbună,
cu năravuri princiare,
care nu înțelege ce vreau
și ce mă doare.
Luxurianța sângelui mă motivează ades,
mă atrage noblețea ca pe o albină floarea de mac
și mă face să mă simt senină.
Am lăsat stirpea să meargă mai departe,
cu capul sus,
cu ținută regală
și asta e o justificare fundamentală pentru fiecare cuvânt.
Mi se pare că m-am născut din nou pe pământ,
dar am deja trofee și cântece în zori.
Printre admiratori ești tu,
prințul meu cel înalt,
atât de înalt că trebuie să mă ridic spre tine
până la cer.
Dar nu mai ești stingher
ca atunci când te-am închis în poem,
ești sprințar
și mă chemi, mă seduci, mă transformi
în altar.

September 6, 2015

PSALM DE SEPTEMBRIE

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 8:19 pm

M-am străduit să te găsesc în rouă,
în nervii-întinşi până la pocnet,
în răzmeriţă,
-n casă nouă.
De fiecare dată-ai plâns şi ai fugit în nevăzut,
lăsându-mă să trăiesc strâns,
încinsă-n sarcini
şi căzută-n lut.

Tu, Doamne, mi-eşti ca un iubit,
care mă mângâie şi mă răsfaţă
şi-n fiece moment de viaţă,
mai sinuos,
mai complicat,
mă-ntorc în braţele-Ţi divine
ca să-mi găsesc drumul menit.
Ca un cameleon romantic încerc să prind culoarea Ta,
în solitudine Te cânt
şi-ncerc să zbor din piatra grea.

Te simt în formele subtile ale acestei lumi văzute,
Te port pe umeri de cămile,
Te văd în ape cum Te-ntinzi.
Ce taine îmi ascunzi şi care-mi sunt ştiute,
când mă îndrumi şi când mă prinzi?
Mereu te simt,
ca vântu-n jnepeni,
şi-mi dai curajul din oglinzi.

Sunt mare, iată, cât o zare,
ori cât un munte cu păduri,
căci Te iubesc,
şi nu mă satur să Te-ngân,
cu propriul gând,
cu proprii-mi nuri.

Lipită-n Tine, ca o nucă,
în jur este pământul gol
şi semenii care tot urcă
dar nu Te-ating când eşti idol.
Numai la mine vii Tu-n grai,
ca să mă bei
cu-n singur pai.


5

Blog at WordPress.com.