MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

November 28, 2010

Durere reloaded!

Filed under: GOD BLESS ROMANIA,Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:47 pm

Am scris, cu puțin înainte de revoluție, cand eram foarte, foarte tânără și îndurerată de soarta țării, niște poeme care au apărut în primul meu volum de poezie, CÂNTEC MUT, publicat în 1994, lansat la București și Chișinău și reluat în Antologia din 2003, SUNT FIICA REGELUI DAVID.

M-am gândit să postez câteva dintre aceste poeme, pentru că simt iar aceeași durere, văzând cum se prăbușeste România, parcă și mai rău decât atunci. Poate că voi scrie din nou niște poeme de Exil, așa cum îmi intitulasem atunci acea secțiune din volum din care fac parte poemele selectate acum!

LOC PĂRĂSIT

ne-ajunge deșertul.

rămâneva lumea săracă lipită,

cu hoții și ciungii,

nebunii, posacii.

bogate odată, multe vii s-au chircit.

ce tare mă doare acest greu sfârșit,

acest iad aievea pe care-l îngână

întreaga grădină.

din noi vor rămane piticii și surzii,

loviții de înger în moalele frunții.

——————————————–


JAR STINS

de vrăji și maledicții se pustiește glia.

pornește-n faptul serii alaiul tău cernit.

mătănii ai bătut pînă ce piatra

s-a fărâmat sub tine,

dar casa ta și poarta au supraviețuit.

te uiți după bătrânii ce pier pe rând în mlaștini

și vezi că-nțelepciunea mai scade cu un veac.

pămaînt ai scos din tine, bucată cu

bucată,

cum vulturul ficatul îl scurmă-n

condamnat.

te muți cu-ntregul timp

înspre pierzare

rugând neîncetat pe Zeu să fii iertat.


Advertisements

November 25, 2010

Ah, Malta, Malta, inima mea!

Filed under: Cultura — Maria Barbu @ 11:00 pm

Când am fost pentru prima oară în Malta, văzând-o din avion, dimineața în zori, în mijlocul Mării Mediterane șocant de albastre, mi s-a părut o plăcintă divină, a divine pie, căzută de la gura unui zeu rămas în extaz!

Nicăieri în lume însă nu am mai întâlnit atâta frumusețe concentrată pe un pământ atât de mic, atâta istorie, atâta spiritualitate.

Acolo, in Malta, inima mea a tresărit auzind vocea Zeului! La ruinele templului antic se află un fel de grotă de piatră unde cândva, în timpuri imemoriale, părea că se aude Zeul șoptind. Un amic englez mi-a făcut însă bucuria de a fi jucat rolul Zeului, șoptind în lăcașul sacru numele meu: Maria! Maria! Maria!

De atunci, inima mea a redevenit cosmică și încerc in fiecare zi să temperez acest elan enorm care mă însuflețește!

Între miracolul trăit lângă icoana Fecioarei pictată de apostolul Luca și magia inefabilă a Cavalerilor, mă înclin la Steaua Divină a Maltei!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


November 14, 2010

Fete, femei, fiice, iubite, soții, mame

Filed under: Lumea de azi — Maria Barbu @ 11:51 pm

Mă gândesc mereu în ultima vreme la ce se întâmplă cu toate fetele și femeile din România de azi și mi se face aproape frică. Mă uit la fetele de pe stradă și din magazine, la cele care merg la școală sau la facultate și mă infior de frumusețea și perfecțiunea ființei lor, de frumusețea făpturii fizice, de fragilitatea sufletului și nu pot să nu deplâng lipsa de viitor a acestor minuni umane. Ce se va întâmpla cu ele mâine? Vor termina școala sau facultatea și nu vor găsi de lucru sau vor avea niște servicii atât de prost plătite încât vor fi mereu frurioase și triste, îngrijorate și nefericite. Unde se va fi dus atunci minunea ființei lor de acum? Deși chiar și acum se uită inca neștiutoare la părinții lor care sunt din ce in ce mai frustrați și mai triști, mai săraci și mai împovărați.

Fiicele, iubitele, soțiile, mamele de azi au o viață teribil de greu de îndurat. În loc să fie izvoare de bucurie permanentă, de iubire și de dăruire, în sufletul lor își face loc teama, la fiecare cu atât mai mult cu cât responsabilitatea e mai mare. Cunosc pe cineva care vrea să-și deschidă un cabinet de asistență psihologică nu pentru a câștiga cine știe ce bani, ci mai mult pentru a le ajuta pe aceste ființe al caror miracol sufletesc se stinge treptat, așa cum se stinge lumina unei flăcări care nu mai are substanță de ars. Unde este Statul care trebuie să susțină aceste minunate ființe feminine, de a căror viață fericită depinde însăși fericirea națiunii? Statul a murit sau a intrat în colaps, nu se știe prea bine, în orice caz nu este în nici un  fel dispus să acorde asistență serioasă fiicelor, soțiilor și mamelor acestei țări, pentru că nu îi pasă de soarta lor, pentru că potentații zilei de azi își îmbuibă hidoasele burdihane cu banii tuturor cetățenilor acestei țări, furându-le avutul și înșelându-le constant aăteptarile.

Știu că e foarte greu, dar voi, bărbații națiunii, ar trebui să aveți grijă de minunile feminine din familiile voastre, pentru că ele sunt purtătoarele de har și deschizătoarele de viitor, pentru că de ele depinde supraviețuirea adevărată a acestui neam. Binecuvântate fie ele, acum și întotdeauna!

November 6, 2010

ARDERE ÎN CUVÂNT – lui Adrian Păunescu

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 12:52 am

ce oare ne mai poate aduce

acest mănunchi de vise degerate,

aceste flori ce-și pun petala-n cruce,

aceste voci și inimi blestemate,

ce nu-și găsesc nici ritmul

nici chitara?

mi-e viața rotunjită sub povara

acestei dureroase zări de la câmpie.

m-aș vrea din nou la muntele cel sacru,

să-l urc în ritm solar,

să-l umplu iar de visul care-mi place mie.

îmi sângerează fruntea de la spini

și sânii mei se ghemuiesc de frică,

în casa care mi se pare mică

și-n care vreau să dau sens existenței.

mă rup în cuie, Doamne, și mă-nfrupt

ades din propriul sânge

și mă aud plângând adânc,

acum când nimeni nu mai știe plânge.

dar vreau să râd,

mereu cu gura udă

de fructele luminii, care dor,

de tainele iubirii pline,

așa cum e carafa la izvor.

și urc, și urc pe muntele tău sfânt,

și ard cu propria-mi făptură

în fiecare picur de cuvânt.

November 5, 2010

ÎNGER ȘI OM – fragment de roman

Filed under: Naratiune — Maria Barbu @ 12:01 am

De câte ori îl vedea pe bărbatul acela, i se părea că se deschide în faţa ochilor ei o întreagă istorie, de parcă omul ar fi fost purtătorul vreunei capacităţi supra-umane de a deschide eternitatea şi de a o obliga să îşi arate conţinutul.

Nici nu ştia de ce sau cum se putea întâmpla aşa ceva. Bărbatul acela era un tânăr destul de mic de statură, suplu, blond, cu nişte ochi albaştri încercănaţi, semn că omul făcea în mod curent nopţi albe. În afară de asta, avea o gură deosebit de expresivă, atât de tristă şi de melancolică, de parcă ar fi simțit toate dramele umanităţii

Părea să fie purtătorul unei cunoaşteri atât de profunde a tuturor trăirilor umane, încât, după ce stăteai în prezenţa lui pentru câteva clipe doar, te puteai simţi parcă „suavizat” sufleteşte, cuprins de o transparentă şi delicată senzaţie de fericire, de altfel absolut inexplicabilă.

Elena nu mai cunoscuse niciodată un astfel de exemplar uman, care o tulbura şi o fascina în acelaşi timp. Femeie frumoasă şi învăţată cu succesul, Elena şi-a dat repede seama că nu configuraţia masculină a insului era cea care o tulbura atât de mult, ci configuraţia lui ideală, dacă se poate spune aşa.

Oricum îi era complet imposibil să îşi explice chiar şi ei însăşi ce simţea pentru acest bărbat cu totul şi cu totul neobişnuit. Părea că fiecare zi care se adăuga acelui lanţ de momente pe care le trăia alături de el de când îl cunoscuse, cu doar câteva luni în urmă, era o zi semnificativă, foarte asemănătoare unui eveniment, ori unei sărbători deosebite.

Elena trăia cele mai ciudate sentimente faţă de acest bărbat. Înainte de toate, îl admira şi îl respecta, într-un fel aproape mistic, de parcă acesta ar fi fost vreun personaj serafic, venit dintr-o altă lume, pentru a ne învăţa pe noi, muritorii, cum trebuie să evoluăm spre sfere mai înalte.

Mai apoi însă, frumoasa Elena şi-a da seama că, într-un fel absolut neaşteptat şi de neînţeles, s-a îndrăgostit de fragilul personaj. Adică ajunsese să îl considere singurul model masculin acceptabil, modelul ideal, şi simţea asta cu toată convingerea şi trăia cu tot sufletul ei aceste sentimente.

Ajunsese chiar să retrăiască, mai ales în prezenţa bărbatului acestuia blond, momente importante din propria sa istorie, revenind într-un fel miraculos la formula sufletească a propriei sale adolescenţe, ajungând să îşi reconsidere tot conţinutul sufletesc, în sensul unei reveniri la o puritate şi la o inocenţă pe care fusese convinsă că le pierduse definitiv şi că numai prezenţa miraculoasă a acestui bărbat misterios a făcut ca sufletul ei să se purifice şi să se revirginizeze.

Ce mai urma să i se întâmple oare, mai ales că Elena simţea foarte clar că acest bărbat era mai mult asemenea îngerilor, adică fără apetit sexual, cel puţin în relaţia cu ea, şi atunci, ce putea să facă oare cu sentimentul ei de iubire profundă faţă de un bărbat care nu ar fi putut niciodată să răspundă acestei iubiri?

Nu ştia. Şi aproape că nici nu o mai interesa. Ceea ce o interesa mai presus de orice era ca el să rămână lângă ea, pentru ca ea să se poată bucura de prezenţa lui minunată, indiferent în ce formulă i-ar fi rămas alături, ea era dispusă sa accepte orice, numai să se poată îmbiba la nesfârşit de mireasma zeească a acestui mesager divin! Era clar că înnebunise, pentru că altfel nu exista nici o explicaţie logică pentru ceea ce simţea ea.

Dar dacă era mai mult decât atât? Dacă Divinitatea însăşi îi trimitea acest sol, întrupat într-un soi de bărbat ori de simili-bărbat, pentru a-i cerceta sufletul, pentru a vedea cât de mult poate ea să iubească, în afara manifestării sexuale, tocmai ea care crezuse întotdeauna că aceasta este practic cea mai importantă manifestare a iubirii!

Tot sufletul îi era plin de o fericire neînţeleasă, dar foarte direct legată de prezenţa misteriosului bărbat, care era însă din ce în ce mai aproape de ea, şi tocmai când credea că se poate întâmpla ceva previzibil, el sărea din nou în alte sfere, lăsând-o cu sufletul atârnat ca o aripă, care s-a desprins de umărul purtătorului.

Ceea ce trăia Elena era o mare fericire şi o mare suferinţă în acelaşi timp, era o înălţare şi o prăbuşire perpetuă. Parcă niciodată iubirea nu îi apăruse în acest fel, ca o încercare de desăvârşire, minunată şi dureroasă, dar la care nu ar fi acceptat să renunţe decât odată cu însăşi viaţa sa.

Nici nu îndrăznea să îşi imagineze cum ar mai putea fi existenţa ei fără bărbatul miraculos care îi umpluse mintea şi sufletul de prezenţa lui, de întreaga lui făptură. Culmea era că, în ciuda faptului că nu trăia cu acest bărbat nici un fel de experienţă erotică, Elena era plină de un sentiment erotic atât de intens care părea să îşi fie suficient sieşi şi care părea că îl cuprinde uneori chiar şi pe misteriosul masculin.

Elena simţea că viaţa ei s-a luminat, îi erau mai clare scopurile şi în carieră şi în relaţiile cu ceilalţi oameni. Simţea tot mai acut nevoia să se exprime, să le formuleze şi celorlalţi sentimentele ei, care ar fi vrut să răsune peste omenire ca un fel de trompetă divină, anunţând poate apariţia unei forme inedite de iubire pe acest pamânt maculat de orori şi de mizerii de tot felul. Elena s-a trezit deodată făcând apologia unei iubiri desăvârşite, pure, perfecte, totale, fără să îndrăznească să spună totuşi că această iubire se manifesta complet în afara dimensiunii sexuale, de teama că ceilalţi oameni nu o vor înţelege.

Într-o dimineaţă de vară, când se culcase extrem de târziu, aproape de răsăritul soarelui, cu gândul la iubitul ei ideal, Elena, care era pentru câteva zile la munte, într-o cabană sărăcăcioasă şi urâtă, a simţit o prezenţă caldă alături de ea, în patul tare.

Cum abia adormise, a avut impresia că e unul din numeroasele sale vise erotice, prin care se răzbunau simţurile ei de femeie puternică, sănătoasă, adevărată. Ceea ce simţea acum era însă atât de minunat, atât de intens, atât de frumos, încât se pomeni gemând de plăcere, cu tot trupul şiroind de transpiraţie.

După ce reuşi să se relaxeze puţin, Elena îndrăzni să deschidă ochii, parcă străfulgerată de o divină presimţire. Alături de ea, zâmbind serafic după ce o iubise cu atâta pasiune, stătea miraculosul tânăr blond şi din ochii lui albaştri se revărsa, peste femeia căreia tocmai îi cotropise trupul, o infinită iubire.

Create a free website or blog at WordPress.com.