MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

January 21, 2016

LABIRINT

Filed under: Literatura,Naratiune — Maria Barbu @ 3:17 am

Mica urbe era adormită sub soarele de august. În partea asta de țară, verile nu sunt neapărat toride, dar e o căldură din aia grea, ca o sferă enormă răsturnată peste oraș. Totul e cald și somnoros, lent și parcă moale, viața însăși se prelinge ca o miere consistentă, alunecând încet, onctuoasă și dulce.
Lângă opulenta reședință a avocatului Herea se află o altă casă splendidă, cu un destin cel puțin straniu. E o casă albă și foarte mare, cu uși și ferestre negre, făcută cumva în stil colonial, foarte neobișnuit în zonă, dar ceea ce o face absolut unică este grădina, concepută de un jardinier francez, adus special de primii proprietari ai casei, care aveau șapte copii, șase băieți și o fată, care se făcuse de o frumusețe neverosimilă la vârsta adolescenței.
Cum grădina casei era construită ca un labirint, frumoasa fiică se așeza exact în centrul acestuia, tolănită pe un fotoliu luxos și aștepta ca frații săi să reușească să ajungă la ea. Mai târziu, frații și-au adus și prietenii, iar prietenii lor i-au adus pe alți prieteni și drumul prin grădina labirint, până la frumoasa așezată în centrul grădinii, dura ore și ore, de multe ori prinzându-i noaptea pe băieții care încercau, chiar și la lumina lunii, să găsească drumul prin acel desiș demențial.
Din păcate, joaca s-a transformat în tragedie și chiar în mai multe tragedii, căci unii dintre băieți nu au mai ieșit niciodată vii din labirintul grădinii. Peste mai mulți ani, chiar frumoasa fată avea să moară de o tuberculoză netratată la timp și casa a fost vândută și revânduta de mai multe ori, până când nimeni nu a mai vrut să o cumpere, căci întotdeauna labirintul din grădină făcea noi victime.
Era un labirint blestemat, iar casa a rămas pustie și s-a ruinat din cauza lui, căci nimeni, absolut nimeni, nu mai avea curaj să intre acolo.
În timpul nopților de vară se auzeau sunete ciudate din labirint, ca niște gemete surde ale unor oameni chinuiți într-atât încât obosiseră de moarte și se stingeau acolo lent și inexorabil.
Spre toamnă, domnul avocat Herea a fost angajat printr-un intermediar să consilieze un notar pentru a face actele de cumpărare a acelei case stranii și până în ultimul moment nu a avut habar cine erau cei care deveniseră noii stăpâni ai casei cu labirint blestemat.
Când a coborât din mașină în piața mare a târgului medieval, unde-și dăduse întâlnire cu noii proprietari în persoană, domnul Herea fu șocat să vadă că era vorba despre un bătrân țigan, care se prezenta ca fiind bulibașa unui trib țigănesc care se aciuase de multe zeci de ani pe dealul din partea de răsărit a orașului.
Acum erau foarte bogați, căci Banca Națională le cumpărase gălețile pline cu monezi de aur și cu cine știe ce alte obiecte, toate făcute din aur. Erau putred de bogați, cum se spune pe aici. Dar erau și un neam de oameni frumoși, cu femeile înalte și blonde cu ochi negri și cu bărbații șateni cu ochii verzi.
Avocatul dădu mâna cu bătrânul bulibașă, care era un om educat și înțelept, cu maniere demodate dar ireproșabile. Omul emana un miros de chihlimbar încins la soare, de iarbă uscată ori de fum fîn și era extraordinar de curat îmbrăcat, chiar elegant, ca un personaj de film aproape.
– Cum de ați avut curaj să cumpărați casa asta, despre care știți că se spune că e blestemată, mă rog, nu casa în sine, ci grădina, labirintul?
– Mie nu mi-e frică de nimic și de nimeni, domnule avocat!- răspunse bătrânul bulibașă, răsucindu-și mustața lungă și trăgând cu nesaț dintr-o pipă prețioasă, în care ardea un tutun extrem de aromat.
– Dar știu că dumneata ai copii și nepoți, cum veți face să locuiți acolo și să folosiți și labirintul, căci nu se poate ajunge la curtea mare cu pășune din spate decât dacă treci prin labirint și știu că voi aveți și cai din ăia scumpi, care au nevoie de pășune proaspătă. Știu chiar că sunt acolo în spate niște grajduri foarte dichisite.
– Păi tocmai caii ăștia reprezintă curajul nostru, domnule Herea.- răspunse bulibașa, cu glasul calm și ușor răgușit.
– Cum adică, ce secret e ăsta? E o vrăjitorie? – întrebă totalmente surprins domnul avocat Herea.
– Ah, nu, nu e nici o vrăjitorie. Dar caii sunt animale cu un alt fel de deșteptăciune decât a noastră și se orientează perfect prin orice fel de desișuri, păduri, drumuri întortocheate. Noi am și verificat asta, înainte de a ne trimite notarul la dumneavoastră și am reușit să trecem cu toții prin labirint, dar numai călăre pe cal. Așa că ne vom urca pe cai și vom ajunge în grădina mare cu grajdurile din spate. Odată ajunși acolo, vom sparge zidul într-o parte și vom face o poartă, ca să se poată intra direct pe acolo, dar deocamdată vom intra prin labirint.
– Extraordinar, foarte deșteaptă idee!- rosti cu o admirație nețărmurită domnul Herea.
Așa că, în scurtă vreme, toată lumea s-a obișnuit cu casa colonială locuită și nu se mai vorbea despre blestemul labirintului. Se făcuse între timp iarnă, o iarnă din aceea siberiană aproape, cu ger și viscol, ceva cumplit, că nici nu mai puteai să ieși din casă fără să simți că te ia vântul pe sus și te duce la capătul pământului.
Locuitorii credeau că era cea mai cumplită iarnă care se abătuse peste ei, pentru că de vreun secol nu se mai pomeniseră asemenea nămeți uriași și asemenea geruri. Mulți spuneau că au auzit lupii urlând în pădurile din partea de vest a orașului și parcă o insidioasă dar temeinică frică se furișase în sufletele și casele oamenilor.
Nici școlile nu au funcționat în iarna aceea și nici magazinele nu prea au fost deschise. Oamenii făceau cu rândul și încărcau mâncare într-o camionetă și treceau pe la fiecare casă, lăsând câte ceva de mâncare.
Dar în marea lor majoritate erau oameni gospodari, care aveau cămările pline cu cârnați și șuncă, cu dulcețuri și magiun, cu conserve și murături, cu zacuscă și fructe uscate, cu făină și mălai, iar ouă aveau de la găinile pe care le culcușiseră bine ca să nu înghețe. Aveau ce mânca și au reușit să treacă sănătoși și întregi peste iarnă.
La începutul lunii martie a ieșit și soarele și au început să se dezghețe zăpezile alea uriașe. Curgeau streșinile, cădeau țurțurii enormi și oamenii începură să iasă din casă, cu prudență și cu oarecare spaimă, că nu știau niciodată ce putea să cadă de pe acoperișuri, așa că făcuseră cărări pe mijlocul străzilor.
Într-o sâmbătă, pe la prânz, domnul avocat Herea se întâlni pe poteca de zăpadă înmuiată cu preotul paroh din acea parte a orașului. Părintele paroh era un bărbat cam la cincizei de ani, fiu și nepot de preot, un om cu har, care slujea la catedrala din centru, care era de fapt o biserică ortodoxă foarte mare, căreia locuitorii îi spuneau catedrală, ca să facă față concurenței catedralei catolice construite recent, chiar lângă biserica centrală.
Părintele Pintilie fusese foarte gras, aproape obez, cel puțin așa și-l amintea domnul Herea, dar acum părea neverosimil de suplu, deși purta peste sutană un cojoc frumos și bine lucrat, căci omul avea și o tăbăcărie din care scotea bani frumoși, dar o trecuse pe numele ginerelui, ca să nu se spună că popa e bogat.
– Bună ziua, părinte, ce-ai slăbit așa de tare peste iarnă? Ai făcut foame, n-a fost nimeni la biserică? – întrebă cu o veselă ironie domnul avocat.
– Bună să vă fie inima, domnule Herea!-răspunse părintele mucalit. Au fost vreo doi-trei moșnegi și vreo trei-patru babe în iarna astă la biserică, dar mai mult am slujit singur, că eu am ajuns mai ușor de la casa parohială din curte decât putea ajunge la biserică oricine din oraș. Ba chiar am tras la lopată singur, că s-a îmbolnăvit și a murit clopotarul care făcea treaba asta înainte.
– Vasile? Dar ce-a pățit săracul?
Da, Vasile. Nu știu exact ce s-a întâmplat și chiar acum merg acolo să văd ce și cum a fost cu povestea asta, că din câte spune nevasta lu’ Vasile ai putea înțelege că l-a mâncat cine știe ce fiară diavolească pe bietul om.
– Cum adică?
– Apăi, Leana, nevastă-sa, zice că Vasile s-a dus înainte de Crăciun la casa albă a bulibașei să împrumute niște bani, ca să aibă de sărbători, că știți că țiganii au bani mulți și dau cu camătă, parcă ar fi ei jidovii cei noi din târgul ăsta.
– Știu, părinte, că-s bancheri, cum să nu știu.- râse domnul avocat Herea.
– Da, bancheri nu glumă! Și Leana zice că Vasile a luat de la bulibașă vreo două mii de lei și au avut niște sărbători îmbelșugate, dar imediat după anul nou a venit la ei la poartă unul dintre puradeii țiganilor și i-a spus lui Vasile că-l cheamă bulibașa la el. Leana l-a văzut pe ăla mititel zgribulit de frig, că avea pe el doar o cămășuță și-un sumănel rupt și era desculț, ori așa i s-a părut ei. L-a luat pe copil în casă, i-a dat să mănânce mămăligă cu cârnați și o cană de lapte cald, l-a îmbrăcat și l-a încălțat cu haine de la copiii ei iar ăla mic, poate că era extenuat de frig ori se încălzise bine, a adormit la ei pe pat. Femeia nu s-a îndurat să-l trezească și l-a ținut la ei peste noapte.
Între timp, Vasile se dusese la bulibașă și se făcuse noapte afară și se făcuse dimineață și el nu mai venea. Femeia era moartă de grijă. Băiețașul care rămăsese la ei peste noapte s-a trezit, a mâncat, a spus săru’ mâna și-a plecat spre casa cu labirint. Peste vreo jumate de ceas, Leana l-a văzut la poartă pe copil, cărându-l cum putea el pe bărbatul ei, Vasile, care părea leșinat ori beat mort. Leana a vrut să țipe la Vasile, dar a văzut că era bătut și învinețit și nu putea vorbi deloc. I-a mulțumit copilului care a spus că l-a luat pe nenea din nămeții de lângă biserică și a plecat la el acasă.
– Și, ce s-a mai întâmplat? – întrebă cu o nedisimulată curiozitate avocatul.
– Păi, ce să se mai întâmple? Leana mi-a spus că Vasile a zăcut mult și nu a mai putut vorbi deloc și nu s-a mai putut ridica din pat. Peste vreo două săptămâni a murit, dar cum chiar atunci a fost viscolul ăla nebun de nu se putea ieși din casă deloc, femeia l-a îmbrăcat frumos pe bărbatul ei, l-a pus într-un giulgiu făcut dintr-un cearșaf de pat și l-a băgat în zăpadă, chiar în fața ușii, că mai departe nici nu putea ajunge din cauza nămeților cât casa. Când a început zăpada să se topească, Leana a ieșit cu o lopată să-l scoată pe Vasile și să-l aducă la biserică ca să-i slujim și să-l îngropăm creștinește.
– Și?
– Și culmea este că nu l-a mai găsit! Eu de asta mă duc acuma la bulibașă să văd dacă cineva de la ei a luat cumva mortul, deși nu cred că aveau de ce și nici cum să facă asta.
– Bineînțeles că nu aveau cum.
– Bine, părinte, mai vorbim când se curăță cum trebuie zăpada asta. Numai bine!
– Să fiți sănătos!

După vreo lună de zile, când orașul revenea încet la viață după iarna aceea de coșmar, avocatul Herea a fost chemat la procuratură unde i s-a spus că polițiștii au găsit în labirint vreo doisprezece morți. Dar ce era teribil de ciudat era faptul că toți erau îmbrăcați și încălțați cu lucruri noi și înveliți în giulgiu, plus că era evident că fuseseră congelați în zăpadă.
Bulibașa și toți din familia lui au fost cercetați, dar nu s-au găsit nici un fel de dovezi că ar fi fost implicați în această stranie poveste.

Mult mai târziu s-a aflat că toți cei găsiți în labirint fuseseră anterior să vorbească cu bulibașa despre împrumutul de bani pe care-l făcuse fiecare. Nu s-a găsit însă nici o legătură între această vizită și moartea oamenilor, iar locuitorii urbei nu vorbeau decât în șoaptă despre asta, căci nimeni nu avusese curajul să spună la poliție că inșii ăia ajunseseră la casele lor zdrobiți în bătaie sau în alt mod și că de aceea și muriseră.

Nu spuneau nimic nici despre labirint, mai ales după ce auziseră cu toții urlete neomenești dinspre locul acela sinistru!

January 18, 2016

MANUSCRISUL PIERDUT- parabolă

Filed under: Literatura,Parabola — Maria Barbu @ 9:17 pm

În casa enormă a defunctului filosof Edward Kremer era un scandal monstruos, pentru că moștenitorii, veniți însoțiți de avocații lor, au căutat în toată uriașa bibliotecă a maestrului ultimul său manuscris, care propunea o teorie a cunoașterii cu totul inedită, din care Kremer publicase deja câteva capitole ce făcuseră deliciul dezbaterilor mondiale de idei, dar nu-l găsiseră nicăieri.
Acest manuscris era de o importanță fundamentală pentru cunoașterea filosofică actuală și, mai mult decât atât, editorii de prestigiu promiseseră niște sume colosale pentru privilegiul de a-l edita în ediție princeps.
Fiica cea mare a filosofului, Victoria, era căsătorită cu un cunoscut bancher, cu care avea trei copii și era însărcinată cu al patrulea, în ultima lună de sarcină, ceea ce nu o împiedica să urce și să coboare scările care duceau la camera aceea mare de la etajul vilei, în care era biblioteca tatălui său.
Victoria nu era chiar o intelectuală, în adevăratul înțeles al cuvântului, deși făcuse o facultate de ochii lumii, studiind management ori ceva de genul ăsta și-și luase licența cu o lucrare pe care nici măcar nu avusese curiozitatea să o citească după ce-i fusese adusă, deja scrisă, de un amic al tatălui ei, mare specialist în domeniu.
Avea deci o diplomă, dar nu lucrase nicăieri niciodată, căci se măritase rapid cu Hans Goldberg, un bancher foarte bogat, de vârstă mijlocie, care fugise de însurătoare până pe la 45-46 de ani, dar care, atunci când a cunoscut-o pe Victoria, a înțeles că nu mai are nici o șansă să scape din ghearele acestei splendide femei roșcate, cu ochii verzi. Se căsătoriseră rapid dar cu mare pompă și de atunci Victoria îi turna câte un copil din doi în doi ani, cu o precizie matematică.
La căutarea febrilă a minunatului manuscris participa și fratele mijlociu al Victoriei, fiul preferat al tatălui lor, care era un mare filosof în cărți dar un tată plin de defecte în realitate, el neînțelegând niciodată că trebuie măcar păstrată aparența unei iubiri egale pentru copii și-și permisese să-și arate iubirea sa paternă exclusiv față de fiul mijlociu, ignorând-o pe Victoria pentru că era fată și pe fiul cel mic pentru că nu-și amintea, se pare, că și acesta era fiul lui.
Deci favoritul său, Caspar, inventator recunoscut și inginer talentat în aeronave, umbla acum în patru labe, răvășind sertarele cele mai de jos ale uriașelor dulapuri din biroul-bibliotecă al tatălui său, considerându-se de altfel singurul îndreptățit să găsească și să publice lucrarea fundamentală a regretatului său tată.
Caspar nu se pricepea la filosofie în nici un fel și nici nu pretinsese vreodată că s-ar pricepe, așa cum făcuse mereu fratele său mai mic, mereu ignoratul Paul, muzician, aiurit și boem, care nu moștenise practic nimic din rigoarea seniorului.
Toată lumea țipa isteric, uitând cu desăvârșire că mama lor, soția răposatului filosof, zăcea în camera ei cu febră mare, supravegheată de o asistentă lăsată special acolo de medicul de familie, care diagnosticase o pneumonie periculoasă la vârsta ei și mai ales pe fondul unei depresii teribile, de care suferea frumoasa doamnă Kremer după pierderea celebrului ei soț.
Era în toată vila aceea splendidă o asemenea mișcare și un asemenea zgomot ce nu avea nimic din reverența și decența unui doliu firesc după o pierdere atât de importantă, a unui drag membru al familiei. Se pare însă că sumele fluturate de edituri îi făcuseră pe toți să-și piardă mințile, sau aproape pe toți, căci Paul părea că nu e atât de interesat de acest manuscris, ci mult mai mult de sticla de bourbon pe care abia o deschisese.
Paul era un bărbat tânăr, blond și înalt, cu alura tipică muzicienilor, față fină, degete lungi, cearcăne vinete sub ochi, care nu aveau însă nimic a face cu muzica ci mult mai mult cu nopțile nedormite și cu consumul serios de alcool la care se deda Paul, cu o teribilă voluptate.
Suferise ani în șir din cauză că tatăl lui îi ignora existența dar renunțase să mai facă vreun efort în a-i atrage atenția gânditorului său tată ci, susținut de iubirea mamei sale, își îngăduise să facă absolut tot ce-și dorea, și în materie de carieră și în viața personală. De altfel Paul era singurul necăsătorit dintre moștenitorii filosofului, căci frumosul muzician schimba iubitele mai repede decât își schimba viorile.
Caspar însă, marele favorit, era însurat cu fata unui magnat din domeniul automobilelor, avea o reședință somptuoasă în capitală și multe altele prin locuri exotice și se simțea stăpânul lumii, căci puterea banului și a propriei sale minți inventive îi dădea un aer de lider total.
Paul își bău paharul de bourbon și coborî apoi în apartamentul mamei sale, pe care o iubea cu o tandrețe liberă, căci fusese învățat să fie independent și să ofere doar atât cât era autentic în sine, nu din obligație. Se bucură că-și găsi mama mai vioaie și mai liniștită, căci scăpase și de febră și de tuse și urmărea pe tabletă un filmuleț nostim care o făcea să fie bine dispusă.
– Ce faci, dragule? – îl întrebă mama sa pe Paul.
– Bine, mamă, sunt din ce în ce mai uimit de cât de hrăpăreți pot să fie scumpa mea soră și minunatul meu frate. Caută ca nebunii ultimul manuscris al tatei, cică le-au oferit niște editori câteva milioane de euro pe el și au înnebunit amândoi. Ce părere ai tu de asta?
– Ce să spun, dragule, eu îmi cunosc bine copiii și îi știu pe cei mari ca fiind foarte materialiști, ei nu sunt artiști ca tine. Crede-mă că mi-aș dori ca tu să fii cel care găsește manuscrisul ăla, abia așa ai scăpa pentru toată viața ta de stresul financiar, nu crezi?
– Hai, mamă, mă vezi pe mine găsind ceva când caut, ori, și mai rău, atunci când nici măcar nu caut?
Începură amândoi să râdă, mama și fiul ei cel mai mic, singurii, se pare, complet dezinteresați de teribila moștenire a ilustrului filosof.
Paul ieși din camera mamei lui senin și cu un zâmbet ce nu i se ștergea de pe figură. Făcea pași lenti și se gândea: „ce-ar fi, totuși, ca tocmai eu să găsesc acel manuscris?”
Intră în bucătărie, pentru că i se făcuse foame. Bucătăria familiei Kremer era foarte mare, parcă era cea de pe Titanic, spuneau copiii în glumă când erau mici. Avea trei plite și trei cuptoare, cel puțin unul dintre ele fiind complet nefolosit, căci doamna Kremer nu prea mai dădea prin bucătărie de când plecaseră copiii de acasă, iar bătrâna bucătăreasă care lucra la ei de vreo treizeci de ani, nu stătea acolo decât două-trei ore pe zi și gătea puțin.
„Ce-ar fi să-mi pun o pizza la microunde?”, se întrebă Paul, dar căutarea cuptorului cu microunde nu dădu nici un rezultat. Își aminti că mama sa îi spusese cu ceva vreme în urmă că a citit că nu era sănătoasă mâncarea preparată la microunde și Paul bănui că a renunțat la cuptorul respectiv. Scoase totuși o pizza din congelator și aprinse unul dintre cele trei cuptoare electrice. Când deschise ușa cuptorului să pună pizza în el, văzu că interiorul cuptorului era plin cu un teanc enorm de foi, învelite într-o folie de plastic, peste care se pusese o alta, din nu se știe ce material.
Pentru că Paul aprinsese cuptorul înainte să deschidă ușa lui, țiplele care înveleau teancul de foi se încălziseră deja, dar nu foarte tare. Tânărul muzician scoase teancul din cuptor, desfăcu țiplele în care era învelit și văzu cu stupoare că era chiar manuscrisul pierdut al tatălui sau, pe care ceilalți doi frați și avocații lor îl căutau de zor în bibliotecă.
Paul reînveli teancul de foi și merse în camera mamei lui.
– Uite, mamă, ce am găsit în bucătărie, în cuptor!
– Ce e asta? – întrebă doamna Kremer cu o nedisimulată uimire.
– E manuscrisul tatei! Uite-așa! Vezi că Dumnezeu ține cu mine?
– Foarte bine, e foarte bine așa. Te rog ia mașina mea din garaj și du-te la această editură care e notată pe biletul pe care mi l-a lăsat sora ta pe măsuță, încă de ieri, când i-a fost făcută oferta aia mirobolantă.
– Ok, mamă, așa o să fac, spuse Paul și ieși pe ușă.

**

Trecuseră cinci ani de la această zi de pomină și lucrarea fusese publicată, cu un succes fantastic. Practic, filosofia contemporană se reconfigurase odată cu publicarea acestei lucrări și nu numai, căci gândirea filosofică din toate timpurile se dezvăluia acum dintr-o cu totul altă perspectivă.
Paul devenise îngrozitor de bogat odată cu publicarea ultimului manuscris al tatălui său și nu voise să le dea nimic celor doi frați ai săi din uriașa sumă încasată. Ei nici nu aveau nevoie, dar au fost uimiți cu toții de atitudinea lui Paul, altădată atât de generos cu familia.
Victoria născuse al patrulea copil, care avea un handicap sever și încă nu putea merge, deși împlinise deja cinci ani.
Casper supraviețuise unui accident de avion și era fericit că e în viață, iar mama lor, doamna Kremer, era mai sănătoasă și mai strălucitoare ca niciodată.
Paul devenise un muzician recunoscut pe întregul mapamond, dar în faima lui de muzician emerit intervenea mereu faptul că el era fiul tatălui său, ajungând practic să împartă cu acesta posteritatea, ca o mare, uriașă ironie a sorții. Și tocmai el, Paul, fiul ignorat de tată, era cel mai cunoscut dintre copiii tatălui său și Paul se gândea uneori că tatăl său, aflat în rai sau în iad, se răsucea de furie pentru ceea ce se întâmpla, dar nu mai avea cum să intervină în nici un fel în asta.

Destinul era, de data aceasta, cel învingător.

 

January 15, 2016

INSOMNIACII

Filed under: Ideal,Poezie,Sinele ascuns — Maria Barbu @ 7:58 pm

Mă suprind ocolind obstacolele,
garduri ori nămeți,
ziduri, lacrimi și dureri.
Viața mea de ieri s-a înnoit și sclipește,
ceea ce sunt acum spune altă poveste,
de parcă, eternă efemeridă,
eu mă-nnoiesc neîncetat,
bând din Tigru și Eufrat
și dăruindu-mi zilnic un alt paradis.
Și tu, ca și Dumnezeu, mi-ai promis
o viață nou-nouță și neîntinată,
virgină chiar,
ca o fată nenuntită și neatinsă.
Inima mea a fost prinsă într-o plasă
de evenimente și gânduri,
venele stau țepene ca niște scânduri
și nici iubirea nu mai poate circula.
“Bea un pahar de vin roșu”, îmi spui,
“vinul roșu îți reface viața”.
Te cred și îl beau cu nesaț, cu grabă, cu sârg,
arterele-mi dau în pârg
și te strâng cu brațele ca un șarpe constrictor,
dar tu râzi și îți place,
parcă ai vrea să te și omor
numai să fii la sânul meu de femeie nouă
și plină de rouă.
Hai să ne sărbătorim, noi,
cei care ne înnoim
cu fiecare respirație, cu fiecare cuvânt,
cu fiecare oftat.
Eu mă îndrept spre auroră și tu spre înserat
și ne facem semn cu mâinile,
coapte ca pâinile,
în cuptorul vreunui zeu.
Numai tu și eu,
numai noi suntem perpetuu înnoiți
în această viață
și asta ne face mai buni, mai frumoși și mai fericiți
în fiecare dimineață.


paradis-ciel

January 12, 2016

ÎNTRE VIE ȘI VEȘNICIE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 4:42 pm

Într-o adormită păpădie, într-un duh,
sufletul e o pasăre în stuf,
zdrobită de apă,
rănită de zbor.
Câteodată plutesc de parc-aș vrea să mor
și văd edenul
în care mi-aș putea pune polenul.
Câtă ardere, cât suspin
e în această cupă vie,
ca un tulbure vin care știe încă din fruct
ce trebuie să facă pentru ca să fie,
așa cum noi, cei rupți de arcă,
nu mai știm parcă de mult.
Mă amețește dorința asta de eternitate,
de ghindă dusă departe,
de boabă sacră,
de neostoită barcă
ce taie apele luminii cu sete
și cu ardoare,
neștiind că mă doare,
nevăzând cât mă lupt,
cu toate visele dedesubt,
unele sub orizont
și altele în cerul bont.
Dă-mi, Doamne, podul cel mai lung,
până la Tine să ajung,
să merg milenii și să fiu
ceea ce acum nu știu!
Dă-mi, Doamne, pâinea Ta dulce,
să mă hrănească
și să mă dea jos de pe cruce!
Din taina Ta aș vrea să pot bea,
cu căpriorii și cu urșii,
cu lupii răzvrătiți
și cu puii de lei.
Din coasta mea, vino să iei, steaua cea grea
și să-i faci loc în cer
pentru când mă voi fi hotărât
să plec din ea!

gf-4855

Blog at WordPress.com.