CUMPLITA FATA A DEZNADEJDII

Abia reuşea să se mişte. Îi înţepeniseră umerii, braţele, coastele parcă. Îl durea ceva profund şi nu ştia ce. Îl durea viaţa. Nu se mai simţea în stare să se recompună, să adune laolaltă fragmentele sinelui, să le dea coerenţă şi personalitate, să redevină cineva. Părea că se complace în acestă stare de nimeni, de om fără însuşiri. I se atrofiase şi sufletul şi parcă şi trupul. Părea chiar mai scund decât fusese.

Întinse mâna după ţigări, îşi aprinse una şi, fumând cu sete, îşi dădu seama că ceea ce îi lipseşte este scopul. Nu mai avea nici un scop, nici un ţel care să îl atragă, să îi focalizeze energiile. Sorin clătină din cap, trase fumul adânc în piept, ultimul fum din ţigara aceea, apoi o stinse strivind-o cu ciudă aproape. Aşa ar fi vrut să strivească în el şi monstrul lăuntric, bestia aceea care nu îl lăsa să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Strângea în mâna stângă noul lui telefon mobil, mic, negru, “ca un microb”, îşi spuse în gând. Formă numărul Elenei şi aşteptă să sune mult, de vreo zece ori, dar nu răspunse nimeni. Inima îi bătea să îi spargă toracele şi tensiunea cerebrală îl făcea să îl doară tâmplele. “Doamne, ce tâmpit pot să fiu. Nu mai sunt în stare să fiu eu însumi, mă pierd ca prostul. De ce naiba mă emoţionez aşa?”, se întrebă Sorin, fumând din nou, ţigară după ţigară. Mai formă încă o dată numărul ei, şi, de data asta, Elena răspunse.

– Alo! Sorin?

– Da, eu sunt! Bine te-am găsit! Ce faci?

– Acum nu mai ştiu ce făceam, prostii, îţi dai seama. Unde eşti?

– Acasă. Încerc să metabolizez această revenire în “patrie” şi mi-e greu.

– De ce? S-a întâmplat ceva?

– Nu. Dar parcă nu pot să mă recompun, m-am spart în milioane de bucăţi.

– Ştii că am visat că ai murit într-un accident de maşină?

– Serios? Şi… te-ai bucurat că ai scăpat de mine?

– Doamne, ce tâmpenii poţi să spui! Am suferit. A fost groaznic.

– Eu credeam că te-ai bucura dacă m-ai şti dispărut definitiv, dar eu o să mor ascuns în pădure, ca urşii, să nu ştie nimeni când o să mor!

– Eşti nebun! Parcă mai nebun decât erai înainte. Tu vrei să mă sperii?

– Crezi că ştiu ce vreau? Nici nu ştiu dacă mai vreau ceva, tocmai asta e, că parcă nu mai ştiu să vreau nimic, să formulez nici o dorinţă, nici un scop. Mă simt pierdut….

– Vrei să ne vedem?

– Nu ştiu, poate mai încolo, peste câteva zile. Mă tem că o să te sperii.

– De ce? Arăţi aşa de rău?

– Nu ştiu cum arăt, ştiu însă cum mă simt. Pierdut. Descompus şi îndurerat.

– Ce Dumnezeu te doare?

– Mă doare viaţa, asta e!

– Doamne, asta sună cumplit, nu crezi?

– Nu ştiu. Dacă zici tu, aşa o fi.

– Hai, adună-te şi ne întâlnim, stăm de vorbă, ne bucurăm.

– Să ne bucurăm, să stăm de vorbă… Eu nu mai ştiu nici să vorbesc, nici să mă bucur.

– Hai, Sorin, lasă prostiile, doar nu suntem copii!

– Ce bine ar fi să fim!

– Gata, aştept să te refaci în două-trei zile şi ne întâlnim. Abia aştept să te văd.

– Şi eu, cred. Poate îmi spui tu ceva noutăţi.

– Eu? Nu prea am. Încerc doar să fiu fericită, ştii că am vocaţia fericirii.

– Foarte bine. Tu meriţi să fii fericită tot timpul, aşa îţi şi stă ţie bine, ţi-am mai spus asta, nu?

– Da. Mi-ai spus. Ca şi când m-ai fi trimis la plimbare, să îmi găsesc fericirea pe undeva prin alte locuri decât acela unde eşti şi tu.

– Aşa ai simţit tu?

– Da, dar nu mai contează. Hai să ne vedem şi vorbim despre toate astea direct, dacă vrei.

– Bine.

– Ce înseamnă acest bine, da sau nu?

– Cred că înseamnă da.

– Ok. Să ne vedem poimâine, vrei?

– Bine.

– Ma înnebuneşti cu acest bine al tău.

– Bine.

– Ufff. Ne vedem la ora trei, la locul nostru?

– Da.

– Rămâne stabilit deci.

– Da.

– Te sărut şi ne vedem atunci.

– Şi eu te sărut. Sărut-mâna.

– Pa.

– Pa.

Cât timp durase convorbirea, Sorin fumase toate ţigările din pachet. Era transpirat şi îi tremurau mâinile. Îşi puse un pahar de whisky, îl încălzi puţin cu mâinile, şi îl bău cu poftă. Se întinse pe pat şi închise ochii. Nu mai avea curaj să se gândească la nimic, lăsă întunericul să îi apese pleoapele. Voia să adoarmă, să doarmă mult, până poimâine….

(va urma)

ORGOLIU PRABUSIT – fragment de roman

 

Se dezvelise şi lăsase cearşaful să cadă lângă pat. Fusese o căldură infernală şi noaptea asta, de parcă nu era de ajuns cuptorul din timpul zilei! Abia întors din Irlanda şi Anglia, unde îl plouase zdravăn zile în şir, Mike a nimerit în căldura toridă a Bucureştiului în care se simţea ca într-un infern natal, cum zicea el râzând. Îl adusese şi pe asociatul lui, Sean O’Connor, care se plângea în fiecare dimineaţă că are gust de supă în gură, de mult ce a fiert în suc propriu! Un irlandez năuc şi simpatic acest Sean, care avusese “curajul” să îi golească lui Mike tot contul în lire sterline, atunci când acesta făcuse operaţia de ficat şi nu ştia dacă va supravieţui. Dar Mike l-a iertat, pentru că irlandezul era totuşi omul cu care pusese pe picioare această firmă de impresariat din care îşi câştiga el banii, destul de mulţi şi de buni, şi cu care nu avea de gând să se certe, pentru că Irlanda e o ţară în care trebuie să ai drept ghid în relaţii un “băştinaş”.

Mike era fericit şi zâmbea un pic prosteşte pentru că petrecuse mai mult timp cu Elena, de care îi fusese foarte dor şi pe care o regăsise mai dulce, mai calină, mai lipicioasă ca niciodată. Îl făcuse să uite de toate necazurile ultimelor luni, de toate durerile, de toate tristeţile. Îl făcuse să fie fericit că există şi că are lângă el o femeie cu adevărat minunată, care ştia să-i trezească entuziasmul şi vitalitatea, într-un fel atât de insidios şi de fermecător, încât îl surprindea plăcut de fiecare dată.

Toată iubirea lor era bazată pe această reînnoire permanentă, pe acest suflu nou pe care îl căpătau cu fiecare nouă întâlnire, cu fiecare nouă îmbrăţişare. Lui Mike i se părea că lângă Elena ar putea fi nemuritor, şi ăsta era un sentiment fabulos. Îl făcea să se simtă învingător, invincibil, etern, minunat.

De data asta, Mike venise din Irlanda cu foarte mulţi bani, hotărât să se lanseze în afaceri imobiliare, moment pe care îl pândea de mai multă vreme. Se orientase către nişte terenuri de la marginea Bucureştiului, undeva spre mănăstirea Cernica pe care le şi cumpărase la un preţ foarte bun. Sean îi spusese că nu ar fi trebuit să le cumpere pentru că erau pline de stâlpi de înaltă tensiune, care sunt evitaţi de constructori, de teamă că nu vor fi agreaţi de beneficiarii care se tem de influenţa negativă a electricităţii asupra organismului, în fine, prostii de genul ăsta, pe care Mike nu le-a luat în seamă şi a cumpărat masiv în zona respectivă. Acum căuta parteneri pentru eventuale buildinguri, şi asta îi cam ocupa mintea. Voia ca în vara asta să facă afaceri pe picior mare cum se zice, şi să poată fi în următorii doi-trei ani un milionar serios în euro ori în lire sterline.

După aceea, se gândea să mai încerce o dată să o convingă pe Elena să îl accepte ca soţ, şi poate că viaţa lor împreună ar putea deveni o poveste cu adevărat minunată. Deocamdată îşi construia o bunăstare cu care credea că o va convinge şi nici nu-şi mai permitea să viseze, ci voia să se concentreze serios pe făcut bani ca să poată împlini acel vis pe care îl avea deja de vreo şase ani. Voia să fie cu femeia lui, pentru totdeauna, restul nu îl mai interesa. Să fie bogaţi şi să se bucure de tot ceea ce este pe lumea asta. Împreună. Mereu.

Şi pentru ca asta să se întâmple cu adevărat, Mike ştia că trebuie să renunţe la orgoliul ăla mărunt pe care îl au bărbaţii în general şi care îi face să sară imediat ce li se pare că cineva, oricine, chiar şi femeia iubită, le aduce vreo ofensă. Lui Mike nu-i păsa nici de orgoliu, nici de nimic. Orgoliul lui se prăbuşise şi lăsase să crească această iubire pentru care voia să muncească şi să se dăruiască cu totul. Nimic nu mai conta pentru el, nimic altceva în afară de fericire. Iar el văzuse că fericirea o găseşti abia după ce renunţi de bunăvoie la acest oribil orgoliu care te orbeşte, care nu te lasă nici să trăieşti, nici să iubeşti.

“Gata”, îşi spuse Mike, ridicându-se din pat, cu un mare zâmbet pe faţă. “La treabă”, îşi mai spuse o dată şi se duse fuga la duş. Urma pentru el o zi grea, de negocieri de afaceri. Acum înţelegea că averile se construiesc greu atunci când le faci din munca ta şi nu furând de la stat, cum fac atâţia funcţionari publici ori demnitari. Dar el avea gânduri mari şi ştia bine că fericirea adevărată nu se construieşte nici pe furt nici pe minciună, ci pe efort adevărat , încrâncenat, dedicat. Iar la asta se pricepea foarte bine.

(va urma)

VREAU FAPTE, NU VORBE!

Am început să am oroare de toată vorbăria fără rost pe care o oferă de exemplu forumurile ad-hoc, create pe unele bloguri de excepţie, cum este cel al fostului premier, Adrian Năstase! Vorbe, vorbe, vorbe! Dispute sterile şi… cam atât! Am scris şi eu destul acolo, dar m-au atacat unii “deştepţi” care ţin în mod iraţional partea preşedintelui Traian Băsescu, deşi eu nu am nimic împotriva acestuia, ci împotriva modelului de lider pe care pare că doreşte să îl reprezinte, şi anume modelul liderului charismatic, pe care îl consider anacronic şi periculos, aşa cum a şi dovedit istoria recentă. Dar este posibil ca eu să mă înşel şi să nu fie acesta modelul pe care preşedintele doreşte să îl întruchipeze şi atunci este perfect!

Dar ceea ce vreau să spun aici poate fi sintetizat în felul următor: a trecut vremea vorbelor goale, e nevoie de fapte. Cine vrea să schimbe ceva în mentalitatea societăţii româneşti sau în societatea însăşi trebuie să se apuce de treabă, concret, aplicat, din toate puterile. Sigur că sunt foarte importante şi formulările pe care un teoretician, cum mă consider şi eu, le face pentru a putea să dea expresie unor adevăruri, de care oamenii chiar au nevoie. Dar politicienii trebuie să acţioneze, să facă în aşa fel încât să ralieze în jurul lor cât mai mulţi susţinători pentru a schimba ceva in peisajul politic românesc.

Iar când spun asta mă gândesc chiar la un politician cum este Adrian Năstase, care a fost mazilit de proprii oameni din partidul pe care l-a condus. De ce a fost îndepărtat cu atâta înverşunare de la conducerea partidului un om politic de talia lui Năstase, după ce îşi câştigase funcţia prin alegerea sa la congres, asta e într-adevăr o problemă. Eu nu găsesc altă explicaţie decât aceea că modelul de lider pe care îl reprezintă Adrian Năstase deranjează extraordinar. S-a spus şi se mai spune încă despre el că este arogant, şi poate că şi este, dar este ceva firesc pentru modelul lui, de intelectual care s-a străduit să obţină competenţe de excepţie. Însusi faptul ca este un intelectual adevărat printre atâţia politicieni agramaţi deranjează.

Şi cel mai tare îl deranjează cred pe Traian Băsescu, dar asta deja nu mă miră. Preşedintele Băsescu este un model de lider puternic şi vindicativ, şi marele pericol cu un astfel de om este acela că nu ştii când îl va apuca spasmul ce conduce la lovitura finală! Sigur, nici Adrian Năstase nu este vreun blajin şi molatec bard! Nu, doamne fereşte! Doar că lovitura lui poate fi mai previzibilă, pentru că este raţională, în timp ce lovitura unui lider ca Traian Băsescu este pornită din impulsurile cele mai adânci şi mai stihiale ale fiinţei! Dar asta este poate arma lui cea mai de preţ, cea care îl face să fie admirat de popor şi adulat de unii intelectuali subţiri, care şi-ar dori să îi semene!

Îmi este foarte clar că cei doi sunt modele de lider complet opuse, dar se întâlnesc totuşi într-un punct, şi anume în felul în care utilizează puterea. Şi Adrian Năstase ca şef de partid şi de guvern a fost mână-forte, liderul indiscutabil şi indisputabil. La fel şi Traian Băsescu. În ciuda conţinuturilor intelectuale şi de personalitate diferite, ei sunt totuşi asemănători în relaţia cu puterea. Este posibil ca puternica raţionalitate a unui politician cum este Adrian Năstase, ca şi competenţele intelectuale, să îl fi făcut un preşedinte mai avizat în problematica politică reală, decât pare să fie Traian Băsescu. Dar, asta este deja o chestiune pe care o va rezolva istoria.

Pentru moment însă, pe mine mă preocupă alt aspect, şi anume faptul că in peisajul politic românesc domină acum doar partidele de dreapta sau de pseudo-dreapta, în timp ce stânga a rămas oarecum vidată de conţinut, ceea ce nu este deloc bine nici pentru echilibrul politic şi nici pentru democraţie.

Am declarat de multe ori că sunt fascinată de lideri şi leadership, de puterea politică şi de modul cum este aceasta pusă in operă, dar în această perioadă mă întristează să văd cât de grotescă este lupta politică în România, cât de primitive sunt mijloacele, cât de ignorat este interesul naţiunii, în timp ce interesele personale sau de clan sunt sacrosancte!

Ar fi de dorit, în mod obiectiv, ca un lider cum este Adrian Năstase să îşi facă un partid, sau să contribuie în alt mod la reconfigurarea stângii politice românesti. Oare mai sunt destui oameni care să îl urmeze dacă ar declanşa acest demers? Oricum PSD-ul pierde atat de mult teren, încât trebuie neapărat susţinut de o nouă formaţiune politică având aceeaşi direcţie ideologică. Sigur, în măsura în care în peisajul politic românesc mai contează cu adevărat ideologiile!

Oricum ar fi însă, ajunge cu vorbele. Să trecem la fapte, adică la renovarea politicii româneşti. Este prea trist ce se întâmplă acum şi parcă prea murdar!

GENEROZITATEA ESTE O CAPCANA?

 

Noul restaurant franţuzesc recent deschis în Bucureşti devenise atracţia principală a celor care îşi dădeau pe aici aere aristocratice, cu atât mai mult cu cât patronul, Dominique LeCocq, avusese inspiraţia să îi dea numele de “L’Aristocrat”.

Aici, chiar şi meniul plin de delicatese avea, la fiecare pagină, câte o anecdotă privind istoricul uneia sau alteia dintre mâncăruri, în care apăreau personaje de rang înalt, de la regi si regine, trecând prin duci, conţi şi baroni, până la celebre personalităţi culturale, artişti pe care francezii au avut inspiraţia de a-i pune alături de marii aristocraţi.

Elena intră în restaurant, căutându-l cu privirea pe Monsieur Poncelet, un bătrân bogătaş belgian, pe care îl cunoscuse recent în Paris, la unul dintre splendidele baluri date de baronul de Rothschild, la palatul său parizian, şi unde belgianul se îmbătase binişor şi dăduse o reprezentaţie de zile mari.

Belgianul care perora cu o retorică de mare maestru, în ciuda beţiei, o făcuse pe Elena să se gândească la anticul Socrate, care vorbea despre marile lui teme la acele banchete, unde el însuşi putea să bea enorm. Monsieur Poncelet le vorbea celor care făcusera un cerc destul de larg în jurul lui despre simbolistica labirintului, sfătuindu-şi prietenul, pe baronul de Rothschild, să facă în grădina palatului un labirint uriaş şi să dea apoi petreceri strălucitoare în cinstea… duşmanilor!!! Hazos de tot, M. Poncelet!

La acea petrecere de pomină, unde toate doamnele erau îmbrăcate de-a dreptul somptuos, Elena se dusese cu o rochie albă, bordată cu auriu, pe care tocmai o cumpărase de la un boutique Versace de pe Rue de Montaigne. Tocmai frumuseţea simplă a rochiei sale a fost cea care l-a atras pe M. Poncelet şi, stând de vorbă, s-au împrietenit, ceea ce o flatase enorm.

Reîntoarsă în Bucureşti, a căutat un motiv elegant pentru a-l invita pe belgian în România şi în această seară, la restaurantul lui Dominique, era prima lor întâlnire. Elena era pur şi simplu fascinată de uriaşa cultură a belgianului, de farmecul lui cavaleresc, care era viu în ciuda vârstei, dar, mai ales, de oportunităţile pe care le deschidea o asemenea prietenie selectă. De aceea, când a intrat în restaurant, era atât de emoţionată, încât îi transpiraseră palmele. “Uff, parcă aş fi adolescentă! – îşi spuse Elena în gând şi zâmbi cu o anume auto-ironie.

Mai avea încă acel zambet pe buzele-i cărnoase atunci când ajunse la masa unde Monsieur Poncelet o aştepta in picioare! Deşi o cuprinsese un uşor tremur, Elena răspunse la excesul de politeţe al belgianului cu un sărut simplu pe obraz, care îl făcu pe bătrânul domn să tresară de o emoţie neaşteptată.

– Ma belle, am un dar pentru tine! –îi spuse direct şi fără nici o emfază M. Poncelet, în franceza lui cu un accent aparte, parcă din alte timpuri..

– Un dar? Ce fel de dar? – întrebă Elena, surprinsă şi chiar un pic speriată.

– Ma cherie, nu l-am putut aduce cu mine aici, dar este darul meu pentru tine. Ţi-am adus un iaht!

– Nu se poate! Un iaht adevărat?

– Bineînteles! Ce, voiai unul de jucărie? – râse belgianul, dându-şi seama că femeia era pur şi simplu copleşită.

Elena ştia că M. Poncelet era colecţionar de maşini vechi şi de iahturi, dar să îi facă ei un asemenea cadou… nu se aşteptase deloc. Şi nici nu ştia ce urmăreşte belgianul cu un asemenea dar, adus chiar de la la prima lor întâlnire. Ce urma să îi ceară, ce favoruri?

În sufletul şi în mintea Elenei se stârnise o furtună de întrebări şi de nedumeriri, care păreau că i se citesc pe faţă, căci venerabilul domn urmărea amuzat cum se coloreaza obrajii ei din rozul destul de pal al blush-ului spre un purpuriu intens. Asta îl făcea şi să zâmbească amuzat dar să se şi teamă de reacţia ce avea să urmeze, şi care putea transforma o relaţie plină de promisiuni într-un posibil eşec…..

(va urma)

CAT DE MULT DOARE ACEASTA REALITATE FIERBINTE

Nu mă deranjează căldura, ci acest aer fierbinte şi murdar, sufocant şi urât. Atmosfera asta lâncedă, în care oamenii sunt cuprinşi de o lehamite de toate, asta mă deranjează cel mai tare. Nici măcar Parisul, Roma, Madridul, Londra, sau mai ştiu eu pe unde am fost, nu îmi dau fiorii pe care mi-i dă Bucureştiul, atunci când mă întorc acasă.

Dar asta nu înseamna că nu îl văd, că nu înregistrez, încă din avion, cât este de sterp, cum i s-au mutilat zonele de verdeaţă, cum s-a îmbâcsit de o arhitectură făcută pe mulţi bani, pe avize obţinute aiurea şi fără nici o grijă faţă de estetica oraşului ori faţă de evoluţia lui.

Iubesc Bucureştiul tot astfel cum iubesc România, cu pasiune, cu ciudă, cu durere. Mă doare destinul trist al acestei capitale condusă anapoda, parcă spre auto-distrucţie, mă doare destinul ţării tulburată de dispute şi disfuncţii. Iubesc naţiunea, dar, dacă merg pe jos mai mult de douăzeci de paşi, încep să simt….nu mai ştiu ce, dar nu e bine.

L-am cunoscut pe Petre Ţuţea înainte să se prăpădească. Eram o fetiţă visătoare şi bătrânul acela, care părea desprins din poveşti, avea un aer ireal. Îl iubeam pentru că trăia într-o lume a ideilor, pentru că se lupta cu Hegel si Kant, pe care-i făcea în toate felurile, îmi plăcea că nu se lamenta şi nu spunea despre el, personal, mai nimic. Era un fel de ins ideal. Abia de curând am început să înţeleg ce voia să spună atunci când afirma, cu o candoare cum numai bătrânul Ţuţea putea să aibă: “Iubesc ideea platonică de popor român”.

Cam aşa am ajuns să iubesc şi eu Bucureştiul, România, românii. Şi cred că nu e bine, pentru că asta înseamnă că realitatea lor mă doare atât de mult, încât le prefer idealitatea.

DRAGOSTE SI POLITICA (II)

 

Se părea că nu mai era nimic de făcut, după ce bătrânul politician, fost preşedinte al unui stat est-european, făcuse o comoţie cerebrală chiar în timpul unei foarte importante întâlniri internaţionale, organizate undeva în Alpii elveţieni, căci Seniorul fusese un foarte apreciat om de stat şi avusese relaţii speciale cu toţi liderii importanţi de pe mapamond.

Era însă imposibil să mai fie resuscitat, iar medicii, reticenţi, încă ezitau să îl declare decedat până când nu primeau şi asentimentul soţiei acestuia. Menţinerea Seniorului în stare de comă supravegheată era nu doar o decizie de familie ci şi o decizie politică. Oricum, din punct de vedere medical, nu se mai putea interveni, iar creierul, aflat în moarte clinică, nu mai era util nimănui.

Bătrâna doamnă, soţia marelui om politic, plângea la căpătâiul celui alături de care trăise mai mult de jumătate de secol, şi întreaga ei făptură, de femeie mărunţică şi micşorată parcă de suferinţă, era atât de fragilă şi de umilă, încât nu puteai să nu te înduioşezi.

Elena veni în fugă la spital, pentru că fusese foarte apropiată de Senior, pe care îl consiliase, la solicitarea acestuia, în legătură cu discursul şi cu retorica pe care marele om se hotărâse la un moment dat să şi le îmbunătăţească şi să le modernizeze. Tânăra îi devenise în scurt timp foarte ataşată, pentru că Seniorul era foarte tandru cu ea şi era dispus să o iniţieze la rândul lui în domeniul atât de delicat al deciziei politice.

Ajunsă la spitalul specializat în tratarea liderilor, Elena trecu de gărzile numeroase care îl păzeau cu străşnicie pe Seniorul al cărui trup zăcea acum inert într-o rezervă dedicată doar şefilor de stat, şi care avea un sistem extrem de strict de supraveghere. Odată intrată acolo, o zări pe bătrâna doamnă care suspina lângă trupul soţului ei.

– Fata mea, ce bine că ai venit! Tocmai am semnat că sunt de acord să îl deconecteze de la aparate! – spuse printre suspine fosta primă doamnă, şi lacrimi mari îi curgeau pe obrajii ofiliţi.

– Doamnă Sonia, liniştiţi-vă! Vă rog! Acum Seniorul stă de vorbă cu istoria, nu mai are nevoie de noi! – încercă Elena să o consoleze.

– Da, da, ai dreptate. Dragul meu, iubitul meu, eroul meu! – şoptea, copleşită de durere, bătrâna doamnă.

În foarte scurt timp, trupul Seniorului a fost luat din rezerva în care stătuse cât timp s-a aflat conectat la aparatele care îl mai ţinuseră în viaţă, şi mai mulţi oficiali au venit să inspecteze locul, şi au plecat şuşotind, după ce s-au înclinat ceremonios în faţa văduvei şi a Elenei.

Escorta fostului preşedinte a venit să o preia pe fosta primă doamnă, şi să o conducă la o întâlnire cu preşedintele în exerciţiu, care ţinea să îi prezinte personal condoleanţe şi să îi transmită un mesaj mai special, despre care nimeni nu ştia ce conţine.

Tânăra femeie se retrase şi ea spre maşina care urma să o ducă într-o altă direcţie, la o întâlnire cu câţiva parlamentari europeni care voiau să ştie mai multe amănunte despre relaţia ei aparte cu Seniorul. În după-amiaza aceleiaşi zile, toată mass media vuia de ştirea morţii marelui om politic, iar Elena nu mai termina de dat interviuri unor ziarişti care, sub imboldul unei curiozităţi irepresibile, voiau neapărat să cunoască detaliat relaţiile seniorului cu ordinul cavalerilor de Malta, ori rolul jucat de fostul mare lider în revoluţiile din est, ori în formularea unor strategii destul de controversate privind dezvoltarea durabilă.

Însă Elena se hotărâse să fie mai circumspectă, şi dădea răspunsuri oarecum zgârcite în amănunte, simţind că e nevoie de timp pentru a înţelege în ce fel urma să se configureze posteritatea Seniorului, omul care dominase o epocă importantă în evoluţia estului european, şi care reprezentase un model de lider, cum din păcate contemporaneitatea nu părea dispusă să promoveze prea curând….

 

(va urma)

DRAGOSTE SI POLITICA

 

În holul mare al Parlamentului european, Elena avea întâlnire cu un înalt oficial, fost şef de stat şi mare om politic. Elena se îmbrăcase cu atenţie, punându-şi un blazer de mare firmă peste un pantalon negru, tocmai pentru a respecta regulile stricte ale protocolului, care cerea culori închise, croială sobră şi haine de mare calitate. Dar ei îi plăcea şi o anume extravaganţă, aşa încât şi-a înnodat o eşarfă splendidă şi multicoloră peste hainele mult prea sumbre şi nişte cercei spectaculoşi care îi transformau figura într-o structură preţioasă.

Nobilul domn a coborât treptele largi şi, întinzându-i mâna, îi zâmbi cu un aer uşor mirat si oarecum provocator, rostind, într-o engleză cu accent continental:

– A, ce aparitie! Mă aşteptam la un alt tip de femeie, nu la un
personaj hollywoodian!

– Domnule preşedinte, chiar şi dumneavoastră aveţi astfel de prejudecăţi? Nici nu îmi vine să cred!- îi răspunse Elena, deşi era evident flatată.

– Draga mea, nu încerca să fii ipocrită, pentru că nu pari să ai nevoie de aşa ceva. Ştiu că îţi face plăcere să fii frumoasă, iar mediul politic are nevoie de astfel de apariţii, şi mai mult decât atât, la dumneata frumuseţea este dublată de o inteligenţă ieşită din comun, ceea ce este cu adevărat o raritate. Haide, frumoasa mea, să intrăm în acest salon, unde ne aşteaptă stewardul cu nişte gustări, şi putem sta de vorbă pe îndelete!- îi spuse fostul preşedinte, luând-o de mână ca pe o fetiţă.

Au vorbit câteva ore, dar Elena nici nu a simţit cum a trecut timpul. Nobilul domn era de o asemenea cultură şi iniţiere în marile direcţii de evoluţie a lumii, vorbea cu atâta farmec şi o asculta cu atât de evidentă admiraţie, încât Elenei i-a făcut cu adevărat plăcere această întâlnire pe care şi-o dorise aşa de mult. Au discutat printre altele despre revenirea dreptei la putere în ţările Europei occidentale, despre dificultăţile interminabilei tranziţii din statele estice, despre importanţa instaurării unui nou model de joc politic, democratic şi motivat, în fine, despre o mulţime de subiecte fierbinţi.

Elena îl preţuia enorm, iar venerabilul politician descoperea în această tânără femeie un interlocutor de anvergură, un rafinat cunoscător al problemelor politice, şi o pasionată personalitate. Frumuseţea femeii îl ameţea pe omul de stat, iar aerul lui de om puternic, care putea să decodifice marile secrete ale lumii, exercita asupra ei o fascinaţie care ar fi putut fi aproape erotică, dacă bărbatul din faţa ei nu ar fi fost totuşi de vârsta bunicului său.

Spre seară, când abia s-au îndurat să se despartă, Elena a plecat spre maşină cu un aer visător şi cu o mai acută determinare de a se ocupa de sfera politică. Simţea că o fascineaza puterea, tot astfel cum o atrăgea dragostea, şi amândouă se întâlneau în mintea ei, care avea puterea de a transforma şi sentimentul şi acţiunea în artă, pentru că universul lăuntric al Elenei era unul fundamental artistic.

În drum spre hotelul unde locuia, Elena privea pe geamul maşinii şi se lăsa legănată parcă de tresăririle roţilor, intuind că acea întâlnire fusese pentru ea o întâlnire de destin, că acel om avea să joace în viaţa ei un rol mult mai important decât putea atunci să prevadă. Simţea că în existenţa ei se vor modifica toate coordonatele, astfel încât sa încapă cât mai multe evenimente, din acelea pe care oamenii le consideră excepţionale.

(va urma)

 

 

 

INTOARCEREA IN PARADIS

 

La sfârşitul iernii trecute, când mai erau încă pline trotuarele de zăpadă, Elena îşi scrântise glezna, alunecând pe unul din tocurile înalte la care nu renunţa nici măcar iarna. De altfel, Elenei îi plăcea iarna numai pentru că putea să îşi poarte hainele de blană, ea fiind una dintre acele femei pentru care bijuteriile şi blănurile constituie investiţii “serioase”. Îi plăcea grozav să se răsfeţe.

Da, îşi scrântise glezna dansând pe zapadă cu Mike, de bucurie că acesta organizase în Irlanda un eveniment prin care Elena fusese pusă într-o lumină extraordinară, în fine, nu voia să spună mai mult pentru că strica misterul….. şi nu voia asta. Dansaseră amândoi în zapadă şi Elena, într-o piruetă mai îndrăzneaţă, îşi pierduse echilibrul iar tocul prea înalt nu reuşise să îi susţină glezna.

Mike o dusese la el acasă, o descălţase, îi masase glezna cu whisky şi i-o bandajase cu o cravată de-a lui, ce mai, fusese un adevărat ritual care o făcuse pe Elena să râdă amuzată, în ciuda faptului că o durea foarte tare. Ea avea o problemă specială cu gleznele. Se născuse cu picioarele înainte şi doctorul, – cel puţin aşa îi spusese mama ei -, de disperare că s-ar fi putut sufoca, i-a tras cu putere gleznuţele, care s-au rupt, aşa încât a venit pe lume întreagă şi sănătoasă, dar cu gleznele frânte de doctorul brutal.

Avea şi acum urmele unor cicatrici mititele, care proveneau cică de la inciziile pe care i le făcuse doctorul ca să îi pună la loc oscioarele. Cam asta era cu gleznele Elenei, şi faptul că îşi scrântea gleznele imediat cum făcea o mişcare greşită o făcea mereu să îşi aducă aminte de felul în care intrase ea în viaţă, adică, aşa cum îi plăcea mereu să glumească, “şi-a băgat picioarele” în lumea asta!

Atunci, în ziua aceea, când era cu glezna deja bandajată caraghios cu cravata lui Mike, atunci i-a spus el cât de mult o iubeşte şi cum nu poate să îşi conceapă viitorul fără ea. Elena ştiuse că Mike o iubeşte, dar luase totul mai uşor, gândindu-se că nu e ceva “grav”, că îi va trece, dar felul în care i-a spus atunci, cu vocea aceea în care parcă se simţeau lacrimile, a făcut-o să înţeleagă că viaţa acelui bărbat este legată strâns de viaţa ei şi că ar trebui să se decidă cumva, pentru că simţea că îşi bate joc de fiinţa lui, şi era un păcat prea mare….

– Mike, dragule, nu fii aşa dramatic, că mă faci să plâng! – îi spusese Elena, înlăcrimată deja.

– Nu plânge, frumoasa mea, numai gândeşte-te cum să vii mai repede lângă mine, de tot, pentru că mi-e foarte greu să trăiesc aşa, într-o incertitudine permanentă! – îi răspunsese Mike blând, cu vocea lui caldă şi vibrantă.

– Mike, Mike, iubitul meu drag!- îi şoptise la ureche Elena, încercuindu-l cu braţele, incapabilă totuşi să îi facă vreo promisiune, fie ea şi una mincinoasă.   [ Elena îl cunoscuse deja pe Sorin, şi omul acesta, pe care îl simţise ca fiind desăvârşit, o impresionase atât de mult, încât o făcuse să renunţe la minciunile ei obişnuite, şi acum îi era greu să îi răspundă lui Mike aşa cum făcuse până acum, cu o promisiune fără acoperire.]

…. Înlănţuiţi şi înlăcrimaţi stătură multă vreme, sărutându-se ca doi copii, cu o iubire inocentă şi plină de emoţie, până când afară se înnoptă…. După aceea, Mike o duse pe Elena acasă, dar amândoi simţeau că se petrecuse ceva între ei, ceva special, care avea să le marcheze iubirea într-un fel pe care nu îl înţelegeau încă….

(va urma)

IUBIND UN ZOMBIE

Dintre toate imaginile copilăriei, Elena îşi amintea mai ales grădina de trandafiri şi bolta de liliac din grădina casei spledide în care crescuse. Era o casă boierească, se simţea în ea luxul de altădată, în detaliile de arhitectură şi în materialele din care era făcută. Casa avea coloane cu capiteluri ionice în exterior, iar în casă, în camera principală, trona un splendid şemineu, decorat cu nişte coloane spectaculoase ale căror capiteluri erau corintice, superbe.

Când era fetiţă, Elena nu avea voie să coboare de pe treptele de marmură colorată şi să se joace cu copiii obişnuiti, doar privea, tristă şi singură, de dincolo de marea poartă de fier forjat cu iniţiale, la copiii care ţipau fericiţi şi se jucau în grup. Ea juca şotron pe dalele de marmură colorată şi vorbea cu personaje imaginare şi cu florile din grădină. Aşa crezuseră că este bine pentru ea cei care o crescuseră, şi care o vedeau ca pe o mică zeitate coborâtă printre muritori. I-au inoculat acest sentiment al extraordinarităţii şi singularităţii într-atât încât nici chiar după ce a devenit femeie, cu experienţă de viaţă, Elena nu putea scăpa de conţinutul sufletesc al fetiţei însingurate care fusese.

Bărbaţii care au trecut prin viaţa ei au simţit că sunt trataţi cu oarecare condescendenţă, de parcă aparţineau unei specii inferioare şi acest sentiment era atât de puternic la fiecare dintre ei, în ciuda faptului că Elena nu exprima neapărat superioritatea ei, ci aceasta se impunea de la sine, ca şi când marcajul ei genetic o arăta ca facând parte dintr-o elită ai cărei membri dispăruseră în bună parte, iar restul omenirii era alcătuit dintr-o rasă inferioară, cu care cei din rasa ei se împreunaseră de nevoie! Aceasta era o glumă pe care Elena o repeta adesea, accentuând-o cu o puternică undă de auto-ironie!

Elenei îi plăceau bărbaţii frumoşi, dar şi dificili, îi plăcea să le cotropească sufletul şi trupul şi, după ce vedea tot şi cucerea tot, simţea nevoia să plece mai departe, spre alt masculin, ca spre o direcţie necunoscută care o fascina. Era un sport destul de periculos, pentru că putea întâlni şi clasicii frumoşi şi proşti, dar şi pe cei, mult mai periculoşi, care nu erau nici prea frumoşi, nici prea deştepţi, dar care făceau din complexele lor o armă. “Greţoasă specie”, îşi spunea Elena, când întâlnea câte un asemenea exemplar, de care se grăbea să scape fără complicaţii.

Dar cel mai tare o făceau să se îndepărteze cei care nu ştiau să viseze. Pentru Elena, a fi viu însemna să visezi, să visezi la ceva sau la cineva, în timp ce a fi mort credea ea că înseamnă să fii visat de alţii, fără ca tu să poţi visa. Ori, de curând, cunoscuse un asemenea exemplar de om mort, un om care este doar visat dar care nu visează, sau poate nu înţelegea ea ce visează acest tip. Şi acesta era Sorin, chiar Sorin era cel pe care ea îl visase cu pasiune, dar de care şi-a dat seama curând că era un om mort în sufletul lui.

Asta îl făcea să nu aibă nici o valoare pentru ea, de aceea Elena credea că nici nu mai merita să îl viseze, pentru că nu făcea decât să alimenteze starea lui de mort. Era oarecum sinistru. Îşi dădea seama cu oroare că, din această perspectivă, Sorin era cel mai lipsit de valoare bărbat pe care îl cunoscuse vreodată, mai puţin valoros chiar decât cei pe care îi considerase doar obiecte de dorinţă.

Uimirea Elenei provenea din aceea că nu înţelegea cum de se putuse înşela atât de mult în privinţa acestui bărbat, a cărui severitate şi inflexibilitate le luase drept coordonate ale unei personalităţi puternice, când de fapt erau semnele clare ale unui gol sufletesc cumplit. Sorin era un fel de mort viu, un om care nici nu ştia că e mort, că nu are nimic de oferit, că nu merită să fie iubit tocmai pentru că el însuşi e un ins vidat de conţinut…..

Tocmai de aceea, suferinţa Elenei era absurdă. Cum să suferi după un om care nici nu există cu adevărat, cum să iubeşti un bărbat incapabil să trăiască iubirea? De altfel, Elena observase cu ceva timp în urmă că Sorin nu era în stare să contruiască nimic, că relaţia dintre ei nu evoluase în nici un fel, tocmai pentru că omul acesta nu avea capacitatea de a face din propriile afirmaţii ceva ferm, pe care să poţi conta şi urca pe spirala iubirii. Nici nu avea cum să fie capabil de aşa ceva, din moment ce era mort sufleteşte, fără nici un fel de conţinut, fără nimic de oferit. Aşa încât moartea lui reală nu era decât sfârşitul firesc al unui om care doar păruse că trăieşte…..

… Elena îşi scutură capul cu putere, ca şi cum ar fi vrut să-şi scuture gândurile urâte. Nu! Sorin nu murise în realitate. Fusese coşmarul ei, imaginea cu care iubirea ei se sfârşise, lăsându-i doar amintirea unei suferinţe dureroase pe care nici nu ar fi trebuit să o simtă, dar ea era vie, simţea şi trăia totul, spre deosebire de acel bărbat straniu, pe care îl crezuse un fel de înger, dar care era doar un zombie ciudat, rătăcit într-o lume de oameni!

(va urma)

VIS SAU REALITATE?

Elena se trezi ţipând, plângând în hohote, într-o stare de disperare devastatoare. Se rostogoli pe covor, strângându-se în poziţia fetală şi continuând să plângă cu sughiţuri. …. Murise Sorin, dragul, iubitul ei minunat, se consumase pe şosea, se topise împreună cu maşina pe care o adora, fiinţa lui nu mai era, arsese, dispăruse…. Şi continua să plângă sfâşietor….

În ultima săptamână, Elena se ocupase exclusiv de Mike şi de tristeţea lui, deşi Mike însuşi făcea nişte eforturi supraomeneşti să nu sufere. Nu voia să recunoască realitatea morţii mamei lui, aşa că prefera să şi-o imagineze plecată la rude în Grecia, că doar de acolo veniseră străbunii ei.

Mike îşi aduse aminte cum, în urmă cu patru ani, mama lui îi prezentase o grecoaică, fata unui om de afaceri din Atena. Ce mai, le căşunaseră rudelor “greţili” să-l însoare pe Mike! Şi chiar reuşiră… Mike şi Kathina, fata adusă din Grecia, făcură nuntă mare, cu mult tam-tam, cu o droaie de invitaţi dintre care Mike nu cunoştea aproape niciunul…

Mike s-a mutat după aceea la Atena şi, în ciuda faptului că fata cu care se însurase era frumoasă şi cumsecade, după două luni de la nuntă, Mike se întorsese deja în Bucureşti, spre disperarea scumpei lui mamiţe. Nu mai putea sta acolo, nu voia să fie însurat şi gata. Mama lui a urlat, l-a făcut în toate felurile, chiar dacă unele vorbe se băteau cap în cap, i-a spus curvar, poponar, beţiv, pederast, afemeiat, drogat, şi altele asemenea, pe care le tot repeta prosteşte, ca pe nişte insulte mortale, chiar fără să se mai gândească la sensul cuvintelor.

Dar el nu s-a supărat, ba chiar a adus toţi banii pe care îi avea la Dublin şi le-a facut părinţilor o vilă mare la Băneasa. Mama lui a uitat de Atena, de divorţul tâmpit la care Mike nici nu s-a prezentat, de faptul că băiatul ei era combinat cu o femeie mai mare ca el, măritată de când era o copilă cu un bărbat bătrâior….. În fine, a înghiţit toate găluştile grele ale existenţei lui Mike, pentru simplul fapt că vedea că băiatul ei e fericit şi nu-şi face probleme cu asemenea prejudecăţi.

“Detalii”, îi răspundea Mike, atunci când mamiţica îl mai împungea în legătură cu Elena. Abia când Mike a fost operat de ficat, pentru că doctorii îi descoperiseră o tumoră congenitală, mama lui a înţeles că mai presus de orice altceva îşi dorea băiatul viu! În rest, timpul le rezolvă pe toate. Elena a rămas, fără ştirea mamei lui, în testamentul pe care Mike îl făcuse înainte să se opereze, şi prin care îi revenea ei cea mai mare parte a averii lui. De fapt, era mai bine că mama lui nu ştia, că nu ştiuse mai bine zis, pentru că acum….

“Doamne, nici nu vreau să mă gândesc că mama nu mai e! Nu pot să mă gândesc la asta. Vreau să mi-o închipui undeva, în Grecia, la rudele bunicii, dar eu nu ştiu adresa!”, îşi spunea Mike în gând, în timp ce îşi ştergea ochii plini de lacrimi cu prosopul din baie.

Elena stătuse în ultimele zile mai mult la el decât la ea acasă, îl consolase, îl mângâiase, îi făcuse toate plăcerile, şi chiar şi zâmbetul ei trist, care avea cauze neştiute de el, îl făcea totuşi să se simtă bine. Vorbeau destul de puţin, dar Mike, parcă dorind să îşi acopere orice urmă de suferinţă, o iubea cu atâta intensă dăruire, încât Elena se felicita în gând că acceptase să ia nişte anti-concepţionale pe care le refuzase înainte. Numai de o sarcină nu avea nevoie acum… mai ales acum, când Sorin…..

…… Elena se gândi iar la accidentul acela oribil şi mintea ei refuza să îi certifice dacă a fost doar un vis cumplit sau era realitate…..

(va urma)