Aroganţă divină

 în faţa mea e un regiment de descurcăreţi,

 servii mărunţi cu minte de lut.

 eu mă înluminez, mă înaurez, mă exalt cu fiecare clipă,

 cu fiecare pulsaţie sangvină ori astrală.

 în mine miezul e de foc şi de cer,

 am un filon aurifer undeva-ntre sprâncene.

 în spate este gloata grea,

 brutală, absurdă şi rea,

 sunt hoţii de vieţi, lăcustele humanoide,

 pitite în firidele zilei şi muşcând pe furiş.

 e un univers plin de pixeli stricaţi

 şi alunecaţi spre orbire,

 e o cădere fără oprire spre o destinaţie infernală.

 din viaţa lor banală unii au reuşit

 să scoată câteva mărgăritare, alţii au zăcut mereu în mizerii.

 câteodată mă sperii

 şi nu mai ştiu dacă viitorul meu mai are întreagă mia de ani,

 ori au muşcat-o şerpii alunecoşi.

 printre florile de măr se întrevăd pene de păun,

 sunt orgolii şi râsete, sunt valuri de criminală savoare.

 Dumnezeu zboară

 din floare în floare şi se înfruptă uneori lacom

 şi alteori subtil.

 chiar dacă nu-L poţi vedea ştii că e acolo şi umple tăcerea

 cu un verb masiv şi încă neexprimat,

 dar gata de explozie.

 divina bombă e-n noi şi ne pune în primejdie gândul

 şi sufletul fragil.

 nu-ţi fie teamă! de când eram copil

 am învăţat să-mi storc nemurirea în pumn,

 aşa cum mama-şi strânge lacrima.

 dumnezeiasca aroganţă e-a mea!