MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

March 7, 2017

ADAM ȘI EVA

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 1:42 am

Ce fragedă e lumea, ce vulnerabilă și dulce!
Rămasă în îmbrățișare, celula dintâi e neatinsă
deși nu mai răzbate până-n zare,
deși în multe stele candela e stinsă.
Nu știu cum noi am supraviețuit acelor ere glaciare
în care marile dihănii au murit,
nu am habar nici cum am făcut
să ne putem distinge dintre frunze
și cum de ne-am recunoscut,
dar s-a întâmplat.
Dumnezeu Însuși stătea smerit și luminat
și parcă nu mai avea răbdare cu noi.
Poate de-aceea ne-a și alungat
și-acum, sătul de Sine singur,
ne cheamă înapoi.
Eu nu mai vreau în raiul de acolo,
vreau aici,
la pietroiele mari și la ape,
la păsări și la furnici.
Iubirea mea se înclină odată cu soarele,
se lasă pe-o parte și adoarme
și mâine răsare din nou.
De multe ori pe tine te-am simțit
doar ca ecou
al gândurilor mele rostite
pe șoptite.
Acum ești un Oedip, aproape orb
și-aproape fript de vreo otravă tare,
care ți-a șters din trăsături
dar ți-a lăsat ceva din fosta ardoare,
din acel entuziasm ce te făcea
ca pe-un Dedal elin,
să-mi faci un labirint din care eu, cândva, voi evada.
Ce gingașă e lumea,
împrăștiată de timp precum o păpădie.
Uneori tu sufli în ea,
altădată,
mi-o lași mie.

Advertisements

Create a free website or blog at WordPress.com.