MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

July 28, 2012

29 IULIE 2012 – ZIUA ELIBERARII DE SECURISM

Filed under: Avem nevoie de curaj si demnitate,Ieşi afară,javră ordinară! — Maria Barbu @ 3:31 pm

In decembrie 1989, Romania, ca si alte tari foste comuniste, s-a eliberat de comunism, ca ideologie de stat. Ceea ce s-a intamplat insa cu adevarat cu Securitatea, adica politia politica folosita in comunism si cu aparatul represiv al acesteia, a ramas pana acum intr-o suspecta ceata. De fapt, securistii ceausisti au fost eliminati, pentru ca reprezentau o forma de nationalism devenita inadvertenta si dupa 2004, odata cu venirea la putere a lui Traian Basescu, au fost reactivati securistii bolsevici, obedienti fata de fosta URSS, actuala  Federatie Rusa, care isi foloseste fostii agenti ca oameni politici care sa ii faca jocul. Unul dintre acesti agenti ai securitatii cu mari legaturi in sfera securitatii sovietice bolsevice si probail ca cel mai agresiv si mai santajabil a fost si este Traian Basescu.

Devenit peste noapte din demnitar ceausist ministru in cabinetul Petre Roman, care este fiu de ideolog bolsevic,  Basescu s-a dezvoltat ca o planta otravitoare, fiind cel care a preluat conducerea PD si mai apoi a reusit prin tertipuri securistice sa ajunga pe fotoliul de presedinte al Romaniei. Agent securist si inculpat in multe dosare, Traian Basescu se ascunde sub mantaua imunitatii prezidentiale si isi incepe actiunea de distrugere a statului roman si de genocid aplicat poporului roman.

Dupa ce fusese sustinut de stapanii lui din strainatate sa se transforme peste noapte din comunist in democrat, Traian Basescu si-a inceput demersul  de dominare a Romaniei, instaurand o dictatura cu mult mai cumplita si mai murdara decat a lui Ceausescu. A preluat serviciile secrete si procuratura si a inceput teroarea asupra adversarilor politici si asupra institutiilor fundamentale ale democratiei si statului de drept.

S-a folosit de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana pentru a dezvolta o retea securistica cu conexiuni europene, vizand sabotarea economoiei nationale si trecerea averii tarii in buzunarele mafiei personale, prin intermediul guvernarilor PDL-iste, pe care le-a orchestrat personal. A organizat si realizat partial ciuntirea suveranitatii nationale si a promis puterilor straine cedarea unor parti esentiale din prerogativele independentei si suveranitatii, punand in grav pericol securitatea nationala a Romaniei.

Fiind un tradator de tara, Traian Basescu a acuzat de lovitura de stat actiunea USL de restabilire a democratiei reale in Romania, ignorand intentionat faptul ca majoritatea politica din parlament este cea care a decis in mod legitim. Tipetele isterice ale pionilor retelei sale securistice din tara si din strainatate sunt forme de disperae ca sunt descoperiti si distrusi prin referendumul din 29 iulie.

Daca maine, la referendumul de demitere a lui Traian Basescu, romanii vor vota in numar cat mai mare, vor reusi sa desavarseasca REVOLUTIA IMPOTRIVA SECURITATII COMUNISTE PE CARE O REPREZINTA TRADATORUL TRAIAN BASESCU!

Advertisements

July 8, 2012

O EXCEPTIONALA SCRISOARE – DOCUMENT IMPOTRIVA MIZERIEI BASISTE

Filed under: Ieşi afară,javră ordinară!,Strigatul disperat al romanilor — Maria Barbu @ 2:05 am

Dragi prieteni

Pana acum opt ani existau publicatii unde imi puteam exprima in voie
opinia. Acum nu mai am o astfel de posibilitate. Probabil din pricina
consolidarii democratiei si a libertatii de exprimare sub regimul
Basescu. Am ales, prin urmare, sa scriu aceste randuri pe care le veti
gasi in atasament si sa vi le trimit, cu rugamintea, catre cei care
simt la fel ca mine, sa le dea mai departe. Cineva de varsta mea si
care traieste in Romania nu mai are alte arme cu care sa lupte. Va
multumesc tuturor care veti avea disponibilitatea sa-mi citit
gandurile. Cu prietenie
Luiza Barcan
SODOMA CĂMĂŞILOR ALBE

Scriu acest articol în aşteptarea tensionată a suspendării lui Băsescu din funcţia de preşedinte al României. Preşedinte a ceea ce ne-a mai lăsat el din România, de fapt. Nu ştiu dacă vom scăpa sau nu de acest demon politic cu mii de capete, capabile să se regenereze şi să se multiplice la orice încercare de anihilare. Nu ştiu. E nevoie de un Sfânt Gheorghe care să stârpească definitiv balaurul. Va apărea un Purtător de biruinţă, oare?

Dar pentru că ieri s-au întâmplat multe pe scena politică şi pentru că m-am lăsat antrenată în cursul evenimentelor din pieţele bucureştene, constituite într-un fel de barometru al stării de spirit, m-am hotărât să aştern pe hârtie ceva ce demult aşteaptă să fie articulat.

Dacă vom mai scăpa vreodată de acest preşedinte cu nume flatulent, emblemă a decăderii morale absolute şi al abjecţiei generalizate, va trebui, este, zic, imperios necesar să aibă loc un proces nu serios, ci grav, de reconsiderare a ceea ce numim „intelighenţia românească”. E foarte posibil să fie nevoie de o refacere de la zero a păturii cu adevărat instruite şi responsabile din România.

Cămăşile albe, şi nu mă refer numai la activiştii pdl-işti aduşi cu autocare ultraluxoase din diverse localităţi ale ţării, care au scandat ca la mitingurile organizate de dinainte de 1989 numele conducătorului iubit, au fost puse peste nişte oameni a căror mizerie morală nu poate fi nici măsurată nici cântărită. Inacceptabil de mulţi dintre inventatorii noului „concept”, de BĂSISM, se revendică din „intelighenţia românească” pre şi postdecembristă. Şi nu doar că se revendică. Aceştia au reuşit ca în cei 22 de ani trecuţi de la sângeroasa răsturnare de regim politic din România să se impună astfel, să genereze „modele” şi să producă numeroase clone.

Pentru că, în ce mă priveşte, moda ipocriziilor de tipul „nu dăm nume” a trecut, nu voi ezita să-i numesc pe liderii băsişti „intelighenţi” ai românilor: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu (scriitorul preferat al preşedintelui, autorul celor mai scârboase panegirice ale secolului XXI), Toader (devenit Theodor) Paleologu (Doamne!, să porţi nume de dinastie bizantină şi să fii susţinătorul unui derbedeu analfabet, e peste putinţa mea de a pricepe), Vladimir Tismăneanu (uzurpatorul fără scrupule al institutului clădit de Marius Oprea, un dizident anticomunist autentic), Teodor Baconschi (cel ce cu greu se abţinea să nu cadă sub farmecele „blondei” cu frunza), Mihai Răzvan Ungureanu (tânăra speranţă a partidului portocaliu pentru prezidenţiale), Mihail Neamţu (teologul cu usturoi la brâu). Acesta ar fi „rangul I”. Din”rangul II” fac parte, spre ruşinea mea, şi mulţi dintre oamenii pe care i-am preţuit cândva, pe care i-am avut invitaţi în emisiuni, a căror opinie conta pentru mine în chip major, în anii formării mele intelectuale. În ordinea inversă rangurilor intelectuale din România se aşează, din nefericire, rangurile morale ale aceloraşi persoane. Căci cele mai întinate conştiinţe sunt cele ale ştiutorilor de carte (nu-i pot numi cărturari, ca să nu-i necinstesc pe adevăraţii cărturari) care l-au promovat, l-au susţinut, l-au perpetuat şi l-au clonat pe monstrul politic cu nume flatulent.

La mitingul pro Băsescu de joi, 5 iulie 2012, s-a văzut prea bine peste ce au fost puse cămăşile albe. Erau prin piaţa aceea a Constituţiei mulţi dintre cei pe care cândva, înaintea erei flatulente, societatea românească îi numea „lumea bună”. Băieţi şi fete finuţe, „cu dichis”, scriitori şi cititori de dileme, caţavenci şi douăjdoi, membri ai „societăţii civile”. Erau ei sau clonele lor mai tinere, fie pe scena special amenajată în serviciul exprimării unei indignări spontane, fie jos, în piaţă, scandând împotriva „dictaturii”.

N-am pierdut vremea în aceste peste două decenii scurse de la Revoluţie. Am trecut de la vârsta neliniştilor şi a incertitudinilor la anii convingerilor şi principiilor bune pentru păstrarea unei coloane vertebrale necocârjate. I-am citit şi i-am răscitit pe aceşti finuţi „dilematici”. Cu toţii au deprins de la părintele lor, Andrei Pleşu, arta înveşmântării nimicului în haina cuvintelor frumos răsucite în frază. Cultura românească contemporană, la ora când scriu aceste disperate rânduri, cu prea puţine excepţii, e alcătuită din flatulenţe zgomotoase a căror „mireasmă” e voluptuos inhalată apoi de chiar autorii acestor flatulenţe. Personajele culturale care s-au impus prea uşor ca unice formatoare de opinie, ca instanţe supreme, s-au susţinut reciproc şi au proliferat, ajungând astăzi să fie ideologii unui sinistru dictator de tipul celor din ţările bananiere. La atât să se rezume exotismul „dilematicilor”?

Pe domnii Gabriel Liiceanu şi Horia Roman-Patapievici am avut prilejul să-i cunosc personal, exact în ordinea de mai sus, în două împrejurări ce merită a fi evocate. Cu primul am fost prezentă la o lansare de carte-album editată de Humanitas, la Librăria Cărtureşti. Filozoful trebuia să cuvânteze despre carte („Povestea poveştilor” de Ion Creangă), subsemnata despre desenele realizate de pictorul Ioan Iacob. Cu o „eleganţă” într-adevăr demnă de un om de calibrul său intelectual, dl. Liiceanu şi-a început alocuţiunea întrebând ce caută un critic de artă la respectiva lansare. Nu-i vedea rostul şi nu-i înţelegea competenţele. Niciodată n-am fost primită cu o urare de bun venit aşa „gingaşă”.I-am răspuns că priceperea unui critic de artă în cazul unei lansări de carte e echivalentă cu cea a unui filozof în cazul comentării unor lucrări de artă plastică.
Pe intelectualul cu papion l-am cunoscut chiar la ICR, în primii ani ai domniei. La parterul instituţiei era o expoziţie a elevilor profesorului Zaica şi eu doream să o prezint în cazul defunctei mele emisiuni de arte vizuale de pe TVR Cultural. Curatorul expoziţiei mi-a spus că e absolut necesar să-i cer un interviu despre expoziţie lui Patapievici. M-am supus. Personajul a apărut în hol, fără papion, a făcut câteva fiţe, după care a zis că-mi va acorda interviul. Să-l aştept câteva minte. L-am aşteptat. A revenit din biroul de director. Cu papion. L-am rugat să-mi vorbească despre „Experimentul Zaica”. A zis că nu ştie despre ce e vorba. Se întâmpla totul, repet, în cadrul instituţiei conduse de el. I-am explicat în detaliu ce face profesorul cu elevii lui, în cadrul acelui, încă de pe atunci celebru experiment de creativitate. S-a hotărât să începem interviul. I-am pus o întrebare preliminară şi a început să-mi recite, cu maximă competenţă, cu aerul unui om de cultură care şi-a dedicat întreaga viaţă „Experimentului Zaica”, tot ce-i furnizasem eu ca informaţie cu zece minute mai devreme.

Ei care clamează impostura şi incompetenţa altora au ajuns ca hoţii care stigă: „Hoţii!!!” Dar, vai!, câţi „pui” au făcut în aceşti ani!

M-am întrebat, legitim cred, cum tocmai cei la care muritorii de rând se uită ca la nişte repere pot fi atât de ticăloşi şi cum este posibil să-i smintească întru ticăloşie pe mulţi oameni potenţial cumsecade din această ţară? Cred că am o explicaţie. În vremea regimului comunist oamenii de cultură care ştiau cum să se strecoare printre gratiile ideologice, care se dădeau apolitici sau care pactizau cu regimul aveau numeroase privilegii. Li se publicau cărţile, li se expuneau lucrările, li se jucau piesele, primeau burse de studii în occident, ca să nu se mai ia cu meditaţiile transcendentale. Primeau consistente subvenţii şi drepturi de autor. Singurul lucru care le lipsea era puterea. Şi cu cât mediocritatea e mai mare, cu atât creşte şi nevoia de putere. Trişti Pleşi şi Liiceni, adânc frustraţi în nevoia de putere, înainte de 1989, au găsit în bălţile de sânge de pe caldarâmul Pieţei Universităţii şi al Pieţei Romane elixirul miraculos ce le-a inoculat mult râvnita putere. Le-a revenit voioşia şi au luat în stăpânire tot ce ar mai fi putut însemna cultură românească postdecembristă. Au anihilat orice formă de exprimare neavizată de ei. Au monopolizat, odată cu imensele resurse financiare, şi orice formă de prestigiu cultural. Şi pentru că au avut nevoie de un lider politic bun să le servească prin analfabetismul lui interesele materiale, prestigiul construit pe impostură şi nevoia de a deţine puterea, măcar culturală, acest sinistru Băsescu, delirul maneliştilor, al interlopilor şi al dansatoarelor din buric le-a venit mănuşă.

Personal nu cred că România mai poate fi salvată. Şi nu fiindcă se află în criză economică, ci într-o criză infinit mai gravă: o criză morală, o criză a conştiinţelor, o criză de oameni învăţaţi şi integri, unicele repere valabile pentru o lume cât de cât normală. Alţii speră că România va fi slavată. Îi aud pe unii dintre politicieni, şi-i cred, că ar vrea să-şi crească copiii în această ţară. Pentru aceasta vor fi nevoiţi să schimbe din temelie ţara, câtă mai e ea. Iar temelia unei naţii o reprezintă conştiinţele ei. Generaţia mea, însă, nu va mai prinde o asemenea miraculoasă însănătoşire.

Adevăratul lider intelectual e cel care-şi pune darul minţii în folosul luminării şi zidirii morale a generaţiilor în formare, al celor care vor să-şi şlefuiască personalitatea, al celor mulţi şi derutaţi cărora le trebuie repere autentice pentru a deveni o naţiune. Adevăratul intelectual e dator să amendeze public, explicit, orice derapaj de la normalitate al oricărei puteri, nu să sprijine, în schimbul privilegiilor, o putere discreţionară.

În România de astăzi brutele nearticulate vorbesc despre cultură şi sunt susţinute de liderii culturali susamintiţi, hoţii vorbesc despre cinste, criminalii despre blândeţe şi pace, securiştii de ieri – mascaţi în intelectualii finuţi de astăzi – şi autoritarii despre democraţie, hâzii despre frumuseţe, devastaţii moral despre conştiinţă. Intelighenţia României poartă cămăşi albe peste conştiinţe întunecate. Cămăşile albe acoperă nu numai impostură şi abuzuri, acoperă o imensă crimă morală şi fizică. Căci multe dintre cămeşile albe, dacă nu sunt autoare sunt măcar complice la această crimă.

În Sodoma biblică, se pare, înainte de focul trimis pe negândite din cer, sodomiţii erau intelectuali rafinaţi ce înveşmântau cu măiestrie nimicul în dichis. Practicau toate inversiunile, şi pe cele morale, desigur. Trăncăneau subţire şi, fiind cald pe acolo, purtau cu siguranţă cămăşi albe.

Luiza BARCAN
critic de artă, jurnalist

Blog at WordPress.com.