MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

June 29, 2007

PREPARATIVE PENTRU O “DISECTIE” (2)

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 9:59 pm

Spre surprinderea Elenei, Relu părea puţin timorat şi ea nu înteţegea de ce. Să se teamă oare că ea ar putea abuza de răbdarea lui ori de timpul lui mai mult decât era el dispus să investească în această “afacere”? Elena se decise să îl întrebe direct:

Relu, tu eşti într-adevăr dispus să aloci atenţie problemelor mele, adică ai timp ori chef ori energie, fără să îţi strici alte aranjamente? – întrebă Elena zâmbind, în timp ce savura o feliuţă de pâine prăjită pe care pusese somon.

Elena dragă, dacă nu simţeam că pot şi vreau să mă ocup de problemele tale, aş fi refuzat această întâlnire, crede-mă! Ţie pot să îţi spun foarte deschis ceea ce cred, la fel cum şi tu poţi să îmi spui mie ce gândeşti ori ce simţi! – răspunse Relu, cu faţa luminată de o căldură lăuntrică, şi sorbi apoi din paharul de bere rece.

Elena îi relată despre cele mai recente convorbiri ale ei cu Sorin, în care bărbatul se exprimase destul de brutal, dar acoperind parcă nişte sentimente despre care ori nu avea habar ori nu era deloc dispus să le dea voie să se dezvolte. La fiecare nedumerire ori dilemă a Elenei, Relu răspundea liniştit, de parcă într-un fel miraculos ar fi putut să ştie ce era în mintea ori în sufletul bărbatului despre care îi vorbea Elena.

Relu însuşi avusese o foarte mare dezmăgire, şi poate suferinţa aceea, ori poate alte întâmplări din viata lui, îl făcuseră să fie atât de întelegător, atâ de profund empatic şi atât de subtil în interpretarea trăirilor sufleteşti. Elena era sigură însă că nu doar anumite elemente biografice ale lui Relu îi dezvoltaseră asemenea aptitudini excepţionale, ci o vocaţie absolut remarcabilă cu care se născuse îl făcea să aibă capacitatea aproape miraculoasă de a intra în sufletul omului şi de a-l decodifica, cu atât mai mult cu cât poseda şi extraordinara capacitate de a corobora anumite trăiri sufleteşti cu întâmplări reale, cu gesturi ori atitudini, care pentru cei mai mulţi oameni pot trece neobservate.

Zburară pur şi simplu vreo patru ore de când cei doi prieteni se aşezaseră la masă. Chiar şi chelnerii care se învârteau în jurul lor într-un dans profesional, aducându-le de băut sau asigurându-se că totul este în ordine, ajunseseră să zâmbească oarecum amuzaţi de corvorbirea interminabilă a celor doi, de şoaptele Elenei urmate de răspunsurile sentenţioase ale lui Relu.

Îţi este clar acum că omul ăsta a avut o cumplită suferinţă peste care îi este încă foarte greu să treacă? – întrebă Relu.

Bine, asta înţeleg, dar de ce nu poate să se exprime mai direct, mai explicit?

Pentru că are inima uscată, încă nu se poate umple de sevă, iar iubirea pe care poate că o simte nu o poate nici interpreta şi nici exprima. Şi atunci, mintea lui intervine, oferindu-i explicaţii raţionale pentru această uscăciune, fie dă vina pe diferenţele mari dintre voi, fie pe stilul tău de comunicare, fie preferă să-ţi transmită dorinţa lui de independenţă şi de dominare masculină în locul a ceva mai cald şi mai frumos, chiar dacă acest ceva se află în sufletul lui.

Asta înseamnă că e cazul să îl las în pace cu tot ce are sau nu are el şi să îmi văd de viaţa mea?

Depinde ce vrei, Elena? Dacă ăsta este răspunsul pe care tu îl găseşti în inima ta, atunci fă asta, dar, din ce pot eu să îmi dau seama, acestui om i-ai spus prea multe despre tine, te-ai denigrat într-atât încât nu se aşteaptă de la tine decât la lucruri rele, nu la ceva bun. Tu singură ţi-ai făcut asta, în cea mai mare măsură, degeaba dai vina pe el. Iar tipul ăsta mi se pare că şi-ar pierde viaţa de tot, dacă ar mai fi confruntat cu vreo dezamăgire majoră, înţelegi?

Oh, Doamne, nu vreau să i se întâmple aşa ceva, nu vreau!

Atunci, poate că e mai bine să îl laşi în pace şi gata! Până la urmă, tu ai tot ce vrei, iar el nu are nimic, şi tot tu eşti cea suparată, nu crezi că este prea mult pentru el?

Ba da. O să mă mai gândesc, şi dacă nu găsesc nici o altă soluţie, mă retrag definitiv şi… gata!– mai spuse Elena, cu vocea deja înecata de un suspin.

(va urma)

Advertisements

June 28, 2007

PREPARATIVE PENTRU O “DISECTIE”

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 8:33 pm

 

În largul hol al hotelului Marriott, Elena îl reperă foarte rapid pe doctor. Nici nu ştia dacă era doctor cu adevărat, tot ce ştia despre el era ceea ce aflase de pe net, cu atât mai mult cu cât avusese lungi convorbiri pe messenger cu acest bărbat despre a cărui capacitate de a decripta sufletul omenesc nu se îndoia nici o clipă.

Doctorul de suflete, cum îi spunea ea, era un bărbat foarte tânăr, în ciuda faptului că toate cunostinţele lui în domeniul atât de complex al trăirilor sentimentale corespundea mai degrabă unei vârste foarte mature şi nu unei vârste atât de tinere cum era cea pe care o avea cu adevărat.

Nu foarte înalt, dar cu o figură bine definită, de un şaten închis, cu ochi pătrunzători şi cu o gură de om care ştia să îşi controleze perfect emoţiile, doctorul era un bărbat foarte drăguţ şi cu un farmec special. Şi el o recunoscuse pe Elena, mai ales pentru că îi văzuse figura în avatarele de pe messenger, dar şi pentru că intuiţia lui extraordinară i-ar fi permis oricum să o recunoască, după ţinută ori după o anume nerăbdare jucăuşă, de flacără aprinsă, pe care o avea Elena în mişcări şi în gesturi.

Reperându-se reciproc, cei doi s-au apropiat şi s-au îmbrăţişat cu o caldură pe care o au de obicei cei ce se cunosc din copilărie. Aşa se simţeau şi ei, de parcă se cunoşteau de o viaţă întreagă.

Relu, căci aşa se numea doctorul, era atât de cald, atât de plin de o intensă trăire sufletească, încât Elena simţea că nu i-ar fi putut sub nici o formă ascunde acestui om niciunul dintre secretele ei.

De altfel, motivul pentru care îl rugase pe doctor să accepte această întâlnire era faptul că Elena nu se mai descurca singură în decodificarea comportamentului misteriosului ei iubit, Sorin, şi simţea că are nevoie de ajutor. Pe un alt prieten îl rugase chiar să îi facă astrograma lui Sorin şi să o analizeze, totul în speranţa că va afla mai mult despre acest om ciudat, pe care presimţea că nu are cum să îl ţină în viaţa ei.

Elena şi Relu se hotărâră să intre într-una din braseriile hotelului, şi, stând aşezaţi comod la o masă care se umplea de tot felul de gustări aiurite comandate aproape fără să-şi dea seama de cei doi amici, se apucară să “disece” complicatul şi aproape straniul caracter al lui Sorin, de care femeia ajunsese să se teamă fără să înţeleagă de ce…..

(va urma)

June 27, 2007

CANICULA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 5:45 pm

Totul pare că se topeşte, aerul e atât de fierbinte încât te ustură faţa, ochii sunt tulburi, lumina prea intensă face contururile fluide… Zi de vară caniculară într-un oraş plin de praf şi de oameni disperaţi. Abia trezită dintr-un somn care îi amorţise trupul şi udase cearşafurile de transpiraţie uşor acidă, Elena avu strania impresie că nu e singură în cameră, în ciuda faptului că toate uşile erau încuiate cu grijă .

Se ridică din pat, şi, pentru că dormise goală, simţi nevoia să se înfăşoare repede cu o eşarfă de mătase, acoperindu-şi şoldurile şi sânii, de parcă o privire severă se îndrepta spre ea din nişte ochi eterici. După ce făcu un duş şi mâncă şi nişte fructe din frigider, Elena se mai linişti. Lângă o ceaşcă de cafea era mai sigură pe ea, lucrurile păreau să îşi fi regăsit contururile şi abia acum realiza cu adevărat ca nu era la ea acasa, ci la Mike.

El plecase în grabă la o întâlnire cu nişte reprezentanţi irlandezi ai unei mari companii de publicitate, lăsând-o pe Elena adormită, după ce o iubise pe îndelete, cu răbdare şi artă, aşa cum numai el ştia. Elena fugise practic de acasă de vreo două-trei zile, în urma unui scandal monstruos, care o determinase sa dezerteze din sânul unei familii în care nu-şi mai găsea locul. Nu era de mirare că venise la Mike, bărbatul care voia să îşi împartă viaţa cu ea, aşa cum îi spusese de nenumărate ori, iar ea oricum nu avea unde să se ducă în altă parte.

Şi totuşi, ochii eterici care păreau să urmărească fiecare mişcare a Elenei erau fără îndoială ai lui Sorin, aşa simţea femeia, că spiritul celui pe care ea îl iubea până la demenţă era acolo, şi nu numai acum simţea privirea aceea ci chiar şi în momentele când deschidea ochii, strivită de îmbrăţişările prea înfocate ale lui Mike. Elena se simţea vinovată într-un mod complet straniu faţă de acel bărbat, cu care nu făcuse niciodată dragoste în realitate, dar pe care îl iubea cu pasiune şi care îi dăruise nenumărate momente de plăcere divină în visele ei nebuneşti.

Oh, Doamne, n-am să mă mai fac niciodată bine! – îşi spuse Elena, cu o şoaptă disperată. Aproape instantaneu, telefonul ei mobil sună şi Elena auzi vocea aceea absolut inconfundabilă, joasă, duioasă, tristă dar în acelaşi timp posesivă a lui Sorin.

Ce faci, ce e cu tine? M-ai căutat la un moment dat şi apoi ai dispărut complet. Ce se întâmplă? – întrebă Sorin, cu vocea lui minunată.

Nu mi se întâmplă nimic, … în afară de faptul că am plecat de acasă. De aceea te şi sunasem, să îţi spun că nu mai suport, să îţi cer un sfat, sau… să te rog să mă iei la tine…

Unde să te iau, când tu ştii care e situaţia în casa unde stau?

Da, ştiu, dar nu asta contează, aş fi vrut să îmi spui tu ce să fac, aş fi putut poate să…

Să ce? – se auzi, oarecum iritată deja vocea lui Sorin.

Nu ştiu, să mai aştept, să mai am răbdare poate că tu…

Daca voiai să mai aştepti, ai mai fi aşteptat, dar este limpede că nu ai mai vrut, ai preferat să pleci.

Iar eşti rău ori prea sever cu mine!

Nu sunt nici rău nici sever, doar îţi spun adevărul, ceea ce nu prea îţi place!

Dacă ai da şi tu vreun semn că se poate să… – îngăimă Elena.

Nu eu trebuie să dau vreun semn, tu trebuie să faci ceea ce e bine să faci, ori exact asta pare să fie prea greu pentru tine. Tu preferi să te repezi, să iei deciziile cele mai la îndemână, cu maximum de câştig şi minimum de efort.

Ar fi fost altceva dacă aş fi avut sentimentul că luăm nişte decizii împreună…

Deocamdată le luăm separat, şi numai dacă sunt deciziile cele bune se poate pune problema unor decizii împreună, asta nu vrei tu să înţelegi, deşi e foarte simplu.

Da, foarte simplu pentru tine, care iei totul aşa sever şi serios…

Se poate şi altfel? Sau, da, ai dreptate, la tine se poate!

Sorin, te rog, încearcă să nu mai fi rău cu mine, mă dor cuvintele tale!

Te dor cuvintele? Pe mine mă dor faptele, şi e o durere mult mai grea, crede-mă!

Sorin, eu ce să fac acum, să mă întorc la mine acasă, să aştept, ce să fac?

Tu ştii cel mai bine ce vrei să faci, nu mă întreba pe mine ce vrei tu să faci!

Pentru numele lui Dumnezeu, Sorin, ai puţină răbdare cu mine!

Eu, eu am răbdare, tu nu ai răbdare şi forţezi realitatea şi apoi te plângi că nu îţi răspunde cum vrei tu. Sau, depinde ce vrei!

Sorin, spune-mi, ne putem vedea într-una din zilele următoare?

Din partea mea nu e nici o problemă, dar văd că tu te-ai complicat deja foarte tare şi…

Şi ce dacă! O sa mă decomplic şi o să ne vedem şi poate hotărâm ceva.

Tu crezi că poţi face ce vrei şi apoi să o iei de la capăt şi totul să fie neschimbat! Realitatea nu e un joc, viaţă nu e o plastilină, oricât de artistă ai fi tu!

Bine, bine. Hai, Sorin, ne vedem mâine seară la 6?

Mai vorbim, poate după ce îţi limpezeşti situaţia, şi vedem… oricum îţi doresc succes. Pa!

Cum pa! Spune-mi…

Pa! – mai spuse Sorin cu o voce în care tremura furia, amărăciunea, neputinţa, şi închise.

Elena începu să plângă, întâi mai încet, apoi în hohote. Îşi simţea inima ca pe o găleată plină de apă tulbure şi voia să plângă până ce avea să se limpezească. Se auzi soneria. La uşă era Mike, cu un buchet uriaş de trandafiri englezeşti. Cu obrajii scăldaţi în lacrimi, Elena deschise uşa…….

(va urma)

June 26, 2007

ORDINE – DEZORDINE

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 10:50 pm

Urmărind lumina strecurată printre perdele, Elena încerca să-şi pună ordine în gânduri. Stăteau acolo grămadă în mintea ei, ghem de gânduri, ghem de şerpi…

Ar fi vrut să fie totul mai simplu, dar nu era. Îi era foarte greu, pentru că trebuia să facă ordine în viaţa ei, să-şi cureţe locul, inima, sufletul, pe care le cam lăsase multă vreme într-o dezordine generatoare de deziluzii şi suferinţe.

Îşi complicase viaţa teribil si dezordinea de acum era un rezultat al propriilor acţiuni, deşi tot ce făcuse fusese din dorinţa de a construi ceva frumos şi trainic, precum podul de piatră din celebrul cântecel pentru copii… Dar, întocmai ca şi în cântecel, “podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat!”

Dar apa asta mare care a dărâmat podul, ce păruse de piatră, era în mare măsură schimbarea extraordinară din sufletul ei, odată ce în viaţa ei a intrat acel misterios bărbat a cărui ţinută morală şi ale cărui criterii şi exigenţe i-au schimbat practic existenţa, sau oricum sunt pe cale să îi schimbe în mod fundamental toate opţiunile.

Elena era foarte hotărâtă să facă nişte schimbări determinante, dar nu era foarte sigură ce rol putea să îi confere frumosului Mike în viaţa ei de acum înainte, căci presimţea că va trebui să se hotărască odată în ceea ce îl priveşte.

Ştia foarte bine cât de mult îşi dorea Mike să îi ofere o viaţă completă alături de el, cu tot ce era el, cu trupul, sufletul, mintea şi cariera lui. Îi dovedise asta în nenumărate rânduri, sfidând prejudecăţile tuturor celor din familia lui şi declarând sus şi tare că Elena era femeia vieţii lui.

Elenei îi plăcea grozav să îl audă cum îi sfida pe toţi cei care îndrăzneau să îi spună că totuşi femeia aceasta avea nişte ani în plus, o experienţă erotică şi existenţială oarecum încărcată, şi că oricum nu putea să fie sigur că va rămâne cu el atâta timp cât îi putuse părăsi pe alţii ….

Gândindu-se la Mike, Elena zâmbea, zâmbea cu duioşie şi cu un fior pe care îl simţea de fiecare dată când se gândea la el, acel fior care precede dorinţa…

Dar acum Elena era chiar înceţoşată, năpădită de gânduri şi de nehotărâre. Ştia că se apropie momentul deciziei şi se simţea emoţionată ca o liceeană. Trebuia să îşi redeseneze drumul vieţii şi să pornească la drum, cu un nou curaj şi cu o mai mare hotărâre.

Ce avea să decidă şi cum va împlini ceea ce îşi va propune, Elena încă nu ştia în acest moment, dar simţea că avea să ştie foarte curând…

(va urma)

June 25, 2007

ZI TORIDA

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 10:55 pm

 

Priveau amândoi desenul covorului cu motive geometrice şi se jucau, râzând, fiecare dintre ei alegându-şi o pată de culoare şi câteva linii şi apoi încercând să vadă ale cui elemente predominau pe covor…

Se simţeau relaxaţi şi împliniţi, mai ales după ce se consolaseră îndelung pentru despărţirea lor abruptă. Elenei îi mai picura încă în auz vocea lui, uşor înăbuşită, cuvintele terminate în şoaptă, zgomotul familiar al camerei în care se îmbrăţişaseră de atâtea ori…

Gata, e târziu, trebuie să fug acasă, altfel mă dau ai mei disparută şi anunţă poliţia! – spuse râzând Elena, care continua să îşi savureze lenea.

Mai rămâi, te rog, încă un pic! – îi mormăi Mike în ureche.

Nu, nu mai rămân, pentru că picul ăsta se poate transforma în cine ştie cât! – răspunse Elena zâmbind.

Aş vrea să fie o viaţă, ştii asta! – strecură Mike o mai veche cerere a lui.

Afară se făcuse întuneric, după ce caldarâmul aproape “fiersese” toată ziua sub căldura toridă. Lor însă nu le păsase nici de căldură, nici de nimic. Totul părea atât de plin de fericire, deşi în sufletul Elenei stăruia umbra celui pe care continua să îl iubească dureros de tare.

Nu putea spune că nu se simţea foarte bine acum şi aici, dar era un bine mai mult al trupului decât al sufletului. Sufletul ei rătăcea, ca şi gândurile, departe, la acel cineva fără de care se simţea incompletă. Era nedreaptă faţă de Mike, dar nu putea să îşi stăpânească iubirea aceea ascunsă adânc în inima ei.

Peste umărul bărbatului care se apleca spre ea fericit şi plin de dragoste, peste frumosul trup al lui Mike, Elena vedea silueta fragilă a celuilalt, bărbatul-înger, pe care nici nu mai îndrăznea să şi-l imagineze ca viril, şi simţi o lacrimă alunecându-i pe obraz.

Mike văzu şi el lacrima şi o interpretă în felul lui, ca pe o ofrandă adusă iubirii lui înfocate! „Ce departe putem fi uneori de acela care ne iubeşte, poate la fel de departe cum se simte şi cel pe care îl iubesc”, îşi spuse Elena cu tristeţe.

Era greu să simţi limpede tristeţea Elenei, pentru că femeia aceasta purta întotdeauna un zâmbet trist şi oarecum superior, un zâmbet melancolic, pe faţa ei frumoasă.

Se ridică din îmbrăţişarea strânsă a lui Mike, cu greu, parcă rupându-se, pentru că trebuia să recunoască sincer că acest bărbat îi mulţumea trupul mai mult decât în orice vis, şi se strecură în hainele uşoare. Se mişca aşa ca în transă şi abia vocea dragului de Mike o readuse la realitate:

Vin mâine dimineaţă să te iau! Mergem la munte, vreau să te văd liberă, liberă şi fericită, înţelegi? – spuse Mike hotărât.

Da, sigur! – îi răspunse Elena, în timp ce îşi încheia o sanda.

……Dar inima ei continua să doară, într-un fel neînţeles, de regretul de a nu fi alături de acel altcineva, pe care încerca cu tot dinadinsul să îl alunge din sine……..

(va urma)

June 24, 2007

RELUAREA POVESTII

Filed under: Literatura — Maria Barbu @ 7:12 pm

Elena suna, cu mâna tremurândă, la uşa lui Mike, un mai vechi prieten al ei, cu care avusese o poveste de iubire destul de ciudată, careia nu i-a putut pune capăt în nici un fel, oricât a încercat, în ciuda faptului că vorbea la trecut despre ea.

Mike este unul dintre acei bărbaţi a căror frumuseţe depăşeşte cu mult media masculină, astfel încât, de câte ori ieşeau împreună, Elena simţea nevoia să se îmbrace extrem de elegant şi de rafinat, pentru a păstra şi asupra ei privirile celor care îi contemplau.

În ciuda unei destul de mari diferenţe de vârstă, care era în favoarea lui Mike, Elena nu s-a simţit niciodată complexată, pentru că acest bărbat, cu adevărat viril, reuşea să o facă să se simtă fericită ca femeie nu doar în intimitate, ci avea şi deosebita abilitate de a o face să se simtă şi în public unica ţintă a atenţiilor sale.

Cum se poate totuşi, că, în ciuda tuturor acestor calităţi, Mike nu a reuşit, în aproape şase ani de relaţie tandră, să îi cucerească inima Elenei? Nici ea nu înţelegea de ce. Probabil pentru că îşi propusese încă de la început să îl ţină pe Mike în “sertarul” de rezervă, sau teama că ar putea pierde un asemenea bărbat splendid o făcuse să se protejeze cu îndărătnicie.

…..Dupa câteva secunde, dupa ce Elena a îndrăznit în sfârşit să sune la uşa lui, Mike apăru şi, cu un zâmbet imens pe faţă, o îmbraţişă pe Elena, strângând-o la pieptul lui larg şi frumos modelat.

Iubita mea, iubita mea dragă, ce bine că te-ai întors!- repeta Mike, într-o şoaptă fericită şi fierbinte în urechea Elenei

Mike, mă gâdili! Stai să-mi trag sufletul! – îi spuse Elena, zâmbind la rândul ei, fără să ştie că întreaga sa figură şi mai ales ochii îi străluceau până la iradiere.

Hai, iubito, intră, te aştept de-atunci, de când ai zis că nu mai vrei să auzi nimic de mine. Dar eu ştiam că te vei întoarce, şi-am stat mereu cu urechea ciulită!

Da, da, chiar vrei să te şi cred!- răspunse Elena râzând, fericită şi încântată, ca un copil în faţa unei prăjituri.

….Parcurseră drumul până la sofa îmbrăţişaţi şi se răsturnară pe sofaua mare şi atât de cunoscută trupurilor lor, care-şi lăsaseră acolo nenumărate înlanţuiri fierbinţi şi ameţitoare….

Elena revenea la Mike după un eşec ruşinos, pe care nu voia să îl recunoască nici faţă de ea însăşi. Îi fusese respinsă iubirea, sau aşa simţise ea, de un bărbat care poate că nici nu o putea înţelege, sau poate că nici nu ar fi avut ce căuta în viaţa ei, dar pe care Elena îl iubea cu o pasiune strivitoare şi de neînţeles, mai ales că acela nu era deloc un bărbat care să îi aprindă simţurile aşa cum făcea Mike. Şi totuşi, printr-un miracol se pare, îi aprinsese sufletul, dar…degeaba.

Elena nu avea cum să stocheze această iubire neîmpărtăşită, pentru că începuse să o simtă ca pe o formaţiune tumorală. Îi stânjenea respiraţia, circulaţia sangvină, gândurile, viaţa. De aceea se întorsese la Mike, pentru că nu putuse să admită că ceea ce i se întâmplase era ceva ruşinos şi umilitor.

Ştia că în timp avea să se sedimenteze în ea nu numai un regret inexprimabil ci toată această iubire neîmpărtăşită avea probabil să primească formă artistică şi în felul acesta avea să exorcizeze totul. Îi mulţumea lui Dumnezeu ori sorţii că îi dăduse această şansă şi această putere de a sublima realitatea, pe care altfel nu ar fi avut cum să o înfrunte, şi ar fi rămas o victimă perpetuă, ceea ce era de neacceptat pentru Elena…….

(va urma)

June 23, 2007

STRESUL LOR SI STRESUL NOSTRU

Filed under: Politica — Maria Barbu @ 12:57 pm

 

Tocmai am primit nişte mailuri consistente de la una dintre marile organizaţii mondiale de leadership, documente în care se dezbate în buna parte stresul puternic la care sunt supuşi liderii, stres pentru care se cauta soluţii.

Foarte frumos, mi-am zis, sigur că liderii, şi ai lor şi ai nostri, sunt foarte stresaţi, pentru că exerciţiul puterii este unul dificil, iar elaborarea deciziilor politice mai ales este un proces cumplit de stresant se pare, dat fiind că el presupune şi competenţă şi responsabilitate.

Dar, bieţii de noi, cât de stresaţi suntem noi oare, noi cei asupra cărora se rasfrânge actul puterii şi deciziile luate de nişte lideri atât de stresaţi!

Tare mă tem că stresul nostru e mai profund şi mai greu de tratat, pentru că viaţa noastră în întregul ei este afectată de presiunea şi opresiunea exerciţiului puterii politice, pe care cei mai mulţi dintre scumpii noştri lideri foarte stresaţi îl fac să fie insuportabil, nefericit şi contorsionat din toate punctele de vedere.

Deci, între stresul lor şi stresul nostru este o foarte mare diferenţă. Ei, liderii, sunt plătiţi foarte bine pentru ceea ce fac, au toate cheltuielile plătite de stat, adică de noi toţi, şi tot o fac pe stresaţii, şi tot pe noi ne calcă în picioare şi ne pretind să îi înţelegem, să îi tolerăm, să îi suportăm, să îi votăm.

Ei, liderii, se hrănesc cu banii noştri, cu energia noastră, cu visurile noastre, cu iluziile noastre, pe care le terfelesc fără milă, doar pentru a ne vampiriza şi pentru a-şi umfla vanitatea lor stupidă.

Stresul lor este o neruşinare, în condiţiile în care activitatea lor este una care le satisface şi orgoliile şi buzunarele.

Cât despre stresul nostru, vai de noi, victime ale unor lideri avizi de putere fără limite, avizi de avere fără limite, avizi de adulare fără limite. Şi toată aviditatea lor este alimentată de munca noastră, de energia noastră, de viaţa noastră.

Uff, fir-ar al naibii de stres!

June 21, 2007

JOS MASCA!

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 10:09 pm

Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme să renunţ de bunăvoie la masca mea îngăduitoare, prefăcută, diplomată, orientată şi să îi las pe interlocutori măcar să îmi întrezărească  faţa cea adevărată. Care e mai dulce, mai pură, mai exigentă, mai idealistă.

Am jucat o bună bucată de vreme, nişte ani chiar, rolul unei persoane pragmatice, interesate, poate chiar fără scrupule şi fără sentimentalisme. Ei bine, era doar o mască, arborată ca formă de auto-apărare. De teama brutalităţii şi prostiei multora din jurul meu, de teama agresiunii celorlalţi, de teama singurătătii poate. Mi se părea că inteligenţa singură nu numai că nu mă poate apăra, ci că ea însăşi trebuie apărată.

Cei care mă adulează pentru masca mea prefăcută si bine înfiptă în realitate, mă vor lăsa repede din braţe când mă vor descoperi sentimentală şi visătoare, dar pretenţioasă şi autentică.

Oare voi rămâne singură, voi ajunge pe stradă, fără prieteni şi fără sprijin? Orice ar fi, cu orice risc, îmi place să îmi dau jos masca din ce în ce mai des, până când figura mea purificată de păcatul prefăcătoriei se va arăta tuturor.

E ciudat poate, dar nu mi-e teamă că nu voi avea şansa de a-mi găsi de acum înainte bucurii şi împliniri care să răspundă năzuinţelor mele celor mai profunde ca şi celor mai înalte!

Abia de acum încolo vor începe să cadă de pe mine lipitorile, se vor îndepărta guzganii, ca şi cei lipsiţi de suflet si de personalitate reală. Voi rămâne singură poate, dar curată, şi cu un mare curaj de a mă avânta în viitor, ca spre o nouă existenţă, dorită, visată, meritată.

Poate că nici nu mai contează cine şi ce anume a declanşat în mine acest proces de revelare a adevărului, sigur, nu contează pentru alţii, dar pentru mine va fi întotdeauna la fel de importantă această minune, ca o a doua naştere.

Să mă nasc din adevăr şi din iubire este suprema împlinire. Aşa încât, jos masca!

June 20, 2007

ISTORIE AFURISITA

Filed under: Uncategorized — Maria Barbu @ 5:36 pm

În ultimele două zile nu am făcut decât să mă enervez şi să mă cert cu toată lumea, ceea ce nu-mi stă deloc în fire. De obicei prefer să ocolesc disputele, “ovreieşte”, cum ar spune una dintre mătuşile mele, o evreică plină de umor, adică las măgăriile altora să treacă pe lângă mine şi, eventual, le stimulez subtil să aibă un efect de bumerang, adică să se întoarcă la cei care le-au generat, şi să-i plezneasca în figură.

Ei bine, acum însă n-am mai avut deloc chef să disimulez reacţiile mele reale, aşa încat am fost dură, severă, seacă. Pentru mine a fost bine, pentru că am scăpat de o groază de tensiuni interioare, dar pentru cei vizaţi a fost cel puţin neplăcut.

Mai dă-o dracului de treabă, mi-am zis, în ţara asta unde, atunci când esti gagică, toţi netoţii au impresia că pot să te atace, plezneşte-i şi… cam asta a fost.

Acum, după ce mi-au trecut aceşti draci siniştri, pot să povestesc toate astea cu oarecare amuzament, deşi în toata povestea era vorba de generali, miniştri, diverse personalităţi publice… Gata, nu-mi mai pasă!

E totuşi îngrozitor să vezi cum toate străduinţele tale sunt strivite de copitele a tot felul de boi infatuaţi, dar asta e scumpa noastra patrie, în care cele mai înalte funcţii ajung să cultive un soi aparte de cornute, şi poti să fii geniul geniilor şi valoarea valorilor, că tot nu poţi trece peste semeţele lor coarne!

Pot foarte bine să mă întorc la dragele mele poezii şi poveşti de dragoste, pot să le trimit celor din străinătate ideile mele, care la ei au preţ, şi să-mi încasez bănuţii ăia mai coloraţi, dar îmi rămâne totuşi durerea asta în piept, amărăciunea de a nu putea face mare lucru aici, în locul ăsta în care istoria se răzbună cumplit, făcând ca răul să treacă greu, iar binele să dureze doar o clipită!

Mai bine mă înveselesc, că tot nu pot face mare lucru! Hai, poate mă ajută cineva să îmi recapăt entuziasmul şi optimismul!

June 18, 2007

CE VIITOR ARE ROMANIA?

Filed under: Politica — Maria Barbu @ 8:52 pm

Am stat astă-seară de vorbă cu un mai vechi prieten, care îmi spunea, exasperat, că nu înţelege de ce, în România, tocmai cei cu idei, tocmai oamenii care vor să facă ceva pentru binele public sunt trataţi ca nişte indivizi care nu merită atenţia ori sprijinul autorităţilor.

Ba, mai mult decât atât, mi se plângea amicul meu, aceşti oameni cu idei devin chiar vulnerabili în faţa autorităţilor, pentru că pot fi uşor loviţi în ceea ce îi doare cel mai tare, şi anume interesul lor pentru binele general.

Mi-am dat seama cu durere că România asta a noastră e o ţară în care totul merge încet, prost sau deloc nu pentru că nu ar exista oameni cu idei şi iniţiative, ci pentru că instituţiile statului şi funcţiile lor de decizie sunt ocupate practic exclusiv de inşi retardati politic, intelectual şi moral, ceea ce este o adevărată ruşine!

Şi chiar şi eu, în ciuda optimismului pe care îl afişez mereu ca pe o etichetă de firmă pe întreaga mea figură şi în toate demersurile mele, văd cât de puţine sunt şansele reale ale apariţiei unei alte categorii de lideri în imediat, cât de greu sunt lăsaţi cei valoroşi şi bine intenţionaţi să ocupe posturile de lideri recunoscuţi de societate.

Întreaga societate românească este bolnavă de sindromul slugărniciei faţă de falşii lideri, faţă de rebuturile stupide ale comunismului, de care se pare că nu mai putem scăpa, de parcă ar fi un sifilis ajuns din sânge în celula cerebrală!

Mă cuprinde un soi de oroare la gândul că toata munca mea de creare a domeniului de leadership şi transformarea acestuia într-un proces activ academic şi politic de formare de lideri pare să fie, pentru multă vreme de acum încolo, doar o utopie. Iar în România, utopiile sunt fără relevanţă!

Ce propensiune imbecilă îi impinge pe români spre susţinerea celor mai sceleraţi dintre supravieţuitorii şcolilor comuniste de partid, care poate că nici în comunism nu-şi mai găseau locul, tocmai datorită lipsei lor de valoare reală?

Mi-e groază să mă gândesc la ce viitor mai pot spera generaţiile active care sunt în Romania de azi, din care şi eu fac parte, şi care se simt strivite de roata primitivă, grosolană şi iraţională a acestor mecanisme instituţionale românesti, conduse de lideri ieşiti din uz şi fizic, şi politic, şi, mai ales, moral!

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.