MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

April 26, 2017

APROAPE DEPARTE

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 2:07 pm

Mai sunt, căzute prin iarbă, ghindele celor pe care i-am iubit,
cuvintele scrijelite pe piele,
micile lor sentimente puse în coșuri de nuiele.
Mai sus e inima, ca un Graal
pe care nu-l atinge nici o frunză,
nu-l sparge nici un val.
Lumina mea e dincolo de coajă.
Pe seama vieții se compune un fel de vrajă,
un descântec din silabe și din stihii.
Te-am așteptat ca pe Dumnezeu,
îți mai aduci aminte?
Dar azi nu mai sunt sigură că ai fi vrut să vii.
Rupând din carne un singur anotimp,
ai fost precum mirajul unei călătorii prin timp
și iubire,
dar mi-ai fost mire.
Nu mă simt deloc rușinată
de această minune de a fi fost fată
și de a fi făcut apoi prunci.
Am împărțit cu tine, ca pe-un măr, miracolul vieții.
Poate doar roua dimineții mai are atâta virginitate,
care-ar fi trebuit să fie în toate
manifestările lumii.
Dar se pare că peste noi au venit hunii
și ne-au distrus tainele și viile,
ne-au furat memoriile
și le-au transformat în mormane indistincte.
Nu ne mai regăsim decât în instincte
și uneori nici măcar acolo,
e gol pământul împrejur
și parcă nici verdeață nu mai crește destul
ca să ne curețe nările.
Vreau să-mi adun depărtările și să le-aduc aproape,
să fac pod peste ape
și peste viețile noastre.
Boabele de sânge,
albastre,
curg din nou în cupă.
Mai îndrăznește gura ta
noaptea să-mi rupă?

Advertisements

April 8, 2017

BERZELE MAMEI

Filed under: Ideal,Poezie — Maria Barbu @ 11:16 pm

Berzele mamei mele au zburat peste mări și peste țări,
poate s-au supărat și s-au dus înspre Nil
și spre piramide
sau poate spre Sfinx.
Nu se mai văd, parcă s-au stins
sau au plecat spre eternitate.
Berzele mele sunt vii,
aduc copii și-i lasă pe prag,
ca să-i primesc cu drag.
E lumea toată un cer plin de berze
sau sunt doar norii dungați de soare?
Pe pământ se mai și moare
dar niciodată nimeni nu pare că lipsește,
pentru că se trezește viu
în propriul său fiu,
ori se ridică în minunata sa fiică
și merge mai departe în timp.
Pe lacrima din noi stau la sfârșit părinții,
cu aripile strânse ca sfinții
și cu inimile revărsate pe jumătate.

Pe mama mea încă o port în spate,
ca pe-un ulcior de lut,
cu apa de la început de lume și de viață.
E-o albă dimineață în șirul lung
al tuturor femeilor din mine,
egiptene și eline,
celtice ori de prin asiatice împărății.
Le pot privi pe toate
în ochii fiicelor mele curate
și pot să văd scara lumii cum urcă în ceruri și le împunge.
Numai o singură existență parcă nu îmi ajunge
pentru întregul meu zbor.
Dar berzele mele niciodată nu mor
și vor zbura cândva spre un nou Babilon,
să aducă un faraon.

Create a free website or blog at WordPress.com.