Despre intimitate

De multe ori femeia din mine s-a revoltat pentru ca cineva i-a incalcat intimitatea, in sensul violarii unor jurnale electronice, a sms-urilor de pe telefonul mobil ori altceva de genul asta. Dar intimitate inseamna ceva mai mult decat personal, ori cu un aer oarecum secret. Intimitate inseamna acele momente de existenta in care te daruiesti complet, trup si suflet, inseamna nuditate si la propriu si la figurat.

Trairea intimitatii este adeseori conceputa ca fiind sinonima cu sexualitatea sau cu placerea dar eu cred ca e sinonima cu bucuria gustata plenar, ceea ce inseamna mai mult decat placerea. Placerile pe care le primim sunt pe masura dorintelor noastre, sunt niste daruri pe care le chemam cu gandul, cu sufletul si cu trupul. Daca am intelege ca in  sfera intimitatii nu trebuie sa existe nici o inhibitie, nici o bariera , nici un obstacol de netrecut, atunci am atinge poate fericirea mai repede si mai autentic decat sarguinciosii practicanti de tantra. Am fi liberi sa daruim si sa primim, am exista intr-o formulare nelimitata.

Dar noi ne oprim la pragul bucuriei si apoi plangem ca nu avem parte de ea. Dar cine ne opreste sa culegem roadele acestei bucurii, cine tine sfoara marionetei? Pentru ca atunci cand nu esti capabil sa fii liber/a inseamna ca esti doar o marioneta, chiar daca papusarul e nevazut si te tine prin fire de prejudecati, dogme, interdictii, stupiditati.

In Eden totul era liber, dar insusi Dumnezeu, Marelel Papusar, si-a dovedind neputinta formuland o interdictie. Daca oamenii ar fi fost fiinte create de El nu ar mai fi fost nevoie de interdictii, pentru ca regulile ar fi fost cuprinse in softul fiintei umane insesi.  Si totusi, in esenta noastra intima, suntem cu adevarat liberi, putem iubi, putem face orice fara sa punem sarma ghimpata in jurul nostru.

Simturile noastre sunt libere, dar lor le trebuie doar educatia bucuriei, nu educatia frustrarii, asa cum se intampla cel mai adesea. La fel ca si educatia estetica, educatia placerii trebuie facuta cu grija, pentru ca existenta insasi depinde de felul in care stim sa ne bucuram de intimitate.

De ce ne temem de fericire?

Cine oare ne da noua, oamenilor, dreptul de a judeca Destinul? Ni se pare ca suntem indreptatiti sa cerem socoteala Sortii de ceea ce traim, de ceea ce ni se intampla ori de modalitatea in care ni se intampla. Ne dorim sa fim fericiti, sa ni se implineasca aspiratiile iar uneori, cand in mod miraculos ni se intampla, suntem pusi pe judecat destinul care tocmai ne-a dat minunea pe care o asteptam de mult. Ne intrebam de ce si cum, si, ocupati sa punem atatea intrebari, pierdem insasi trairea miracolului fericirii .

Ce ciudati suntem noi, oamenii! Suntem de multe ori victimele propriilor noastre capacitati launtrice, victimele acelui dar spiritual pe care l-am primit de la Divinitate si care ne face adesea sa ne instrainam de natura noastra pamanteasca, fizica, precara poate, dar singura datorita careia putem fiinta, putem trai bucuria, putem desfasura existenta aceasta, de care uitam mereu ca ne-a fost data tocmai pentru a trai cat mai intens, mai frumos si mai plini de incredere.

Unde este cheia adevarurilor noastre? Undeva in inima, in sufletul plin de iubire, in lacrimile de dor, in soaptele de dragoste, in suferinta pierderii si in teama care insoteste acest fragil dar miraculos sentiment. Si nu spun fragil in sensul de volatil, de trecator, ci in sensul de delicat si subtil, de fin si elevat. Efemeritatea noastra ne sperie si ne face sa fugim uneori de ceea ce ne da mai frumos existenta.

Dar in adancul nostru e adevarul care ne opreste la timp, ne sterge spaimele si ne face sa fim in stare sa traim fericirea care ne este data. Sa o traim din plin, fara intrebari, fara temeri, fara restrictii. Sa ne infruptam, din minunea fericirii, pentru ca aceasta este esenta insasi a existentei!

UN FENOMEN NEGATIV

Ceea ce ma intriga in ultimul timp este aparitia in bloggosfera a unor insi pe care autosuficienta pare sa ii dea afara din propria lor persoana. Dau pe dinafara de aroganta, se cred atotstiutori, dau verdicte, fac judecati de valoare, se considera instante absolute. Zau! Cand de fapt ei sunt doar niste insi ridicoli, care au invatat, parca la cursuri scurte, sa scrie repede si la misto ceva, adica texte pline de pornosenii, pentru ca obscenitatea li se pare cool. Cultura este pentru ei un fel de ghiveci ambalat la borcan, pe care il deschizi numai dupa o betie crunta si ca sa te dai mare. Cat despre valoare…. nimeni in afara de persoana lor nu mai incape pe aceasta planeta.

Altfel, pot sa fie simpatici atunci cand nu sunt vulgari, draguti atunci cand nu sunt beti de narcisism, amuzanti atunci cand nu o fac pe savantii galaxiei. Dar nu pot sa nu ma intreb ce ii face sa fie atat de agresivi, atat de lipsiti de bun simt ori de decenta incat, fara sa fi dovedit ca au niste merite anume, chiar au tupeul sa se autoproclame judecatori ai celorlalti. Nu e vreo problema ca exista si astfel de insi, pentru ca in aceasta lume plina de tot felul de mizerii, umane sau nu, e loc pentru tot felul de impostori si imposturi! Pacat insa ca aceasta moda a fost adoptata si de indivizi care chiar au ceva de spus, care au o personalitate interesanta, dar straniu de obnubilata prin adoptarea acestei mode.

In ceea ce ma priveste, eu nu fac decat sa contemplu fenomenul si nu am de gand sa ma las maculata de astfel de stupizenii. Nici viata mea si nici opera mea nu pot fi judecate de astfel de specimene. Asa incat, e mai mult un semnal de alarma, un fel de atentionare privind aceasta subspecie care ar putea deveni periculoasa prin proliferare. Raman totusi optimista si indraznesc sa cred ca alcatuirile mizere sunt efemere, oricat de nocive ar putea fi in scurta lor existenta!

Satana in Biserica!

Astazi am vazut implinita o profetie sinistra: Satana politica a cuvantat in Biserica! Cum a fost posibil ca inaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, prezenti la ceremonia de intronizare a mitropolitului Moldovei si Bucovinei sa accepte o asemenea impietate? Cuvantarea in fata altarului de catre un reprezentant al Puterii laice echivaleaza cu desacralizarea sfantului lacas, este ca si cum Satana ar fi fost in Biserica si ar fi pangarit-o!

Nu ma astept ca Traian Basescu sa stie ceva despre Dumnezeu ori despre Biserica, pentru ca el este un slujitor al Satanei, prin imoralitate, prin minciuna, prin agresivitate, prin tot ce face, ce este si ce gandeste, dar ma asteptam ca macar inaltii preoti, in frunte cu patriarhul Daniel, sa fie contienti ca prin ceea ce fac se plaseaza de partea intunecata!

Sper din tot sufletul ca undeva, acolo sus, in vamile vazduhului, sa fie inregistrate aceste pangariri si sa fie pedepsite cu asprime, pentru ca Dumnezeu nu trebuie sa ierte nelegiuirile si nici sa le tolereze. Numai cei pentru care raul a devenit o practica de viata pot suporta si admite orice pangarire, uitand de constiinta, uitand de moralitate, uitand de credinta, trecand peste orice numai si numai de dragul puterii!

Pacat, mare pacat!

CUM SE DECODIFICA REALITATEA POLITICA ROMANEASCA?

Cat de trista este realitatea politica romaneasca din acest moment! iti vine sa plangi. Un partid istoric cum este PNL este atacat si maculat de unii insi care au fost infiltrati acolo tocmai pentru a-l distruge. Theodor Stolojan se da acum drept unicul lider liberal autentic, tocmai el! Imaginati-va, cum se poate sa creada cineva asa ceva, cand Stolojan a fost un ceausist de nadejde, infiltrat pe langa Ion Iliescu tocmai pentru a-l face in 1996 sa piarda alegerile prezidentiale, iar in PNL s-a infiltrat pentru a-l aservi PD-ului.

Cat despre PD, acolo a fost infiltrat Basescu, care a confiscat partidul, si, cum nu avea nici un fel de crez ori convingeri politice personale ci era el insusi teleghidat, a putut fara nici un fel de scrupul sa transforme un partid de stanga intr-unul de dreapta, popular, ca sa poata primi bani europeni, dar si pentru ca sa isi indeplineasca misiunea de distrugere si a stangii si a dreptei politice din Romania. Acestora urmeaza sa le fie substituite partide facute la comanda, care nu au nimic cu interesele politice romanesti ci cu… ale altora probabil.

Asa incat, in acest moment, furia il face pe Traian Basescu sa spumege si sa vitupereze, pentru ca adevaratul PNL nu da semne ca se prabuseste, ci dimpotriva, iar singurul partid de stanga din Romania, PSD-ul, are o revenire spectaculoasa, chiar daca a fost lovit din rasputeri de tot felul de tradatori. Sunt clare semnele ca daca PNL si PSD se aliaza politic, Romania isi recupereaza demersurile proprii si nu mai poate fi data pe mana shmekerilor pedelisti, pusi pe distrugere si pe reinstaurarea unui neo-bolsevism care poate sa ne mute din Europa in Caucaz!

Asa incat, aveti mare grija, oameni buni, la declansarea unei manipulari sinistre in care puteti fi antrenati fara voie! Ramaneti liberi si ganditi cu propria minte si simtiti cu propriul suflet. Si nu uitati, ca hotul striga “Hotii” ! Uitati-va cu atentie si analizati felul in care sunteti manipulati si prostiti, cu borduri, cu tzepe, cu demagogie, cu populism desantat si grotesc.

RROMII=TZIGANI EUROPENI

E jignitor la culme ce se intampla in Italia, in legatura cu cetatenii romani, mai ales cu cei de etnie rroma. Nu-i vorba ca si ei le dau autoritatilor italiene motive serioase de ingrijorare. Asa cum ne dau si noua. De ce se intampla asta? Pentru ca societatea romaneasca accepta de foarte mult timp ca delincventii apartinand acestei etnii sa aiba un fel de justificare aberanta, ceea ce este complet nedrept si fata de etnicii rromi, care astfel devin automat niste cetateni-problema si este incorect si fata de romanii majoritari!

Sigur ca nu mai mira pe nimeni faptul ca autoritatile romane se balbaie penibil si nu iau atitudine in mod demn si coerent fata de ceea ce se intampla in Italia. Dar, dincolo de toate aceste stupide erori ale politicii romanesti de acum, oficialii europeni au inceput sa isi asume problema. Si asta e foarte bine. Sigur ca asta nici nu scuza autoritatile romane si nici nu le scuteste de obligatiile ce le revin fata de proprii cetateni aflati in situatii inadvertente pe teritoriul altor state.

Nu inseamna nici ca trebuie sa ii lasam de izbeliste, pentru ca ei apartin oficial Romaniei. Dar tot e bine ca incep sa se preocupe si altii. Si totusi e pacat ca nu sunt mai multi oficiali romani preocupati de acest fenomen de recrudescenta a neo-fascismului italian care foloseste rromii din Romania ca justificare pentru o politica retrograda a imigratiei, politica nu doar non-europeana , ci chiar anti-europeana! Dar cati dintre parlamentarii nostri europeni sunt preocupati de asta, in afara de Corina Cretu? Doar inca vreo doi parlamentari europeni care fac parte din PSD si dovedesc ca acest partid continua sa aiba oameni responsabili cu adevarat, formati dupa modelul politic al lui Ion Iliescu.

Ceea ce ma impresioneaza insa este urmatorul aspect: europenii au descoperit abia acum ca rromii nu sunt romani, ci o etnie minoritara europeana, tzigani, gitans, zigeunen, gypsies sau cum se mai numesc ei in alte tari. Rromii sunt deci tzigani europeni. Va marturisesc ca abia acum mi se pare ca incepe procesul de asumare a realitatii acestei etnii care, de cand a fost scoasa din nomadismul traditional, nu a fost inca integrata in societatea europeana, fie aceasta romana, franceza, italiana, spaniola, germana.

Apartenenta la aceasta etnie nu este o rusine si nici nu este ceva blamabil, asa, aprioric, numai pentru ca asa vrem noi. Este o problema ramasa nerezolvata la nivel european. Nici istoria nu le-a fost prielnica, pentru ca au fost considerati mereu inferiori si tolerati, si nici geografic nu au o pozitie fixa, ci, raspanditi in toata Europa, tziganii, rromi sau indiferent cum se numesc ei, au dreptul la o recunoastere clara si la un proces de educatie, de asumare, de integrare.

IUBIRE sau PRIETENIE?

Inca nu stiu daca e adevar sau fictiune!

Este singura mea experienta de acest fel! Prima, cred. Niciodata pana acum nu am stat in cumpana si mereu am stiut ce sentimente am fata de cineva. Acum insa… nu mai stiu. Daca ma gandesc cu cata ardoare imi doresc prezenta acestui Cineva, cu cata emotie ma gandesc la el, cu cata daruire ma avant spre fiecare intalnire si ce freamat se trezeste in toata fiinta mea in prezenta lui, este, fara nici o indoiala, iubire!

O iubire din aceea aproape oarba, fara argumente, fara motiv, fara sfarsit si fara leac. O iubire adevarata-adevarata. O iubire plina de o sensibilitate pe care nu cred ca am mai avut-o niciodata, o dorinta intensa pe care simt mereu nevoia sa o ascund, ca si cand m-as rusina virginal, ceea ce este aproape neverosimil. O iubire care striga dar care nu stie sau nu are curaj sa se exprime, o iubire care creste fara incetare, cu fiecare zi, cu fiecare clipa.

Dar, daca ma uit adanc in sufletul meu, voi gasi, pentru acelasi Cineva, o nesfarsita intelegere si solidaritate, o bucurie deschisa si o forma de onestitate si de daruire care caracterizeaza prietenia in principal, mai ales pentru ca refuza sa uzeze de subterfugiile si de minciunile pe care iubirea te face adeseori sa le pui in aplicare, in scopul seductiei, al cuceririi. Dupa nevoia de sinceritate pe care o simt fata de acest om, sentimentul meu este prietenie.

Dar, ce sa fac atunci cu multele nopti arzatoare, in care sub pleoapele mele se desfasoara minunate scene de extaz? Ce sa fac cu febra din trup, cu sangele care ma arde pe dinauntru, cu inima care palpita ca un soim tinut prea strans in pumn de printul-stapan? Si unde sa pun nelinistea care ma incearca atunci cand nu mi-e alaturi si gelozia  teribila ori suferinta cumplita si durerea pentru fiecare clipa in care stiu ca e altundeva?

Este asta iubire sau prietenie? Cand imi doresc sa il vad fericit si plin de veselie, cand simt nevoia sa ii daruiesc tot ce ii lipseste in existenta, casa, masa si orice altceva, cand vreau sa stiu ca e bine, si in trup si in suflet, cred ca e o mare, uriasa prietenie, dar poate fi, in aceeasi masura, o splendida si nesfarsita iubire. Intre cele doua sentimente, la fel de puternice, se zbate inima mea. Intre iubire si prietenie, fiinta mea se recontureaza intr-un fel cu totul neasteptat.

Nu stiu cand, cum, in ce fel fel ori cat va fi sa fie aceasta iubire-prietenie, sau ce sorti are ea sa se implineasca in trup, in suflet, in viata, dar ceea ce stiu cu totala certitudine este ca niciodata nu voi mai fi la fel de fericita ca exist, la fel de sensibila, la fel de minunata ca acum. Stiu deasemenea ca cel pe care-l voi intalni dupa…. va fi cel mai fericit barbat de pe pamant! De ce nu ar fi chiar acest Cineva? Asta e o intrebare careia cred ca numai Destinul ii cunoaste raspunsul!

URATENIA SI INFECTIA

Rar mi-a fost dat sa citesc ceva atat de gretos, cum este acest articol, excretat de un individ, care reuneste in sine doua trasaturi pe care nimeni nu si le-ar dori: uratenia si infectia. Uratenia fizica a acestui individ frizeaza hidosenia si nu este egalata decat de infectia morala care il umple pana la refuz.

Un tip gretos si stupid, o lepra a jurnalismului neo-ceausist, un produs mizerabil al epocii basesciene, Traian Ungureanu reprezinta tot ce poate fi mai murdar si mai rusinos in jurnalismul romanesc si in societatea romaneasca post-revolutionara.

Un avorton platit sa injure si sa murdareasca, insul acesta care secreta el insusi tot ce poate fi mai maculant si mai jegos la adresa adversarilor politici ai stapanului si tizului sau, pe care il potopeste cu elogii pentru care Ceausescu insusi ar fi invidios, Tr.Ung. este cel mai lamentabil exponent al clicii pro-basesciene.

Creat din ciosvartele mizere ale odelor ceausiste si imbinand ura patologica cu o frustrare viscerala, acest ipochimen isi permite sa il umple de balele lui infecte pe presedintele Iliescu, adica tocmai pe acel lider politic care a reusit sa tina in echilibru Romania post-revolutionara si datorita caruia s-a putut cladi democratia romaneasca, democratie amenintata acum in mod periculos de stapanul mizerabilului scrib.

Rusine celor care comit asemenea acte abjecte, la adapostul protectiei Cotroceniului! Rusine celor care fac posibila proliferarea unor asemenea modele de uratenie si infectie totala! Rusine celor care nu respecta Romania si se pun slugi numai si numai pentru a macula cu dejectiile lor tot ce este bun, respectabil si onest in aceasta tara!

Rusine!

FENOMENUL EMO SI POLITICA ROMANEASCA

Am inteles cu totii ce sinistru este fenomenul Emo Kids, pentru ca ii face pe copii si adolescenti sa fie deprimati, tristi, suferinzi si predispusi la sinucidere. E cumplit sa asistam la asa ceva si, mai ales, sa vedem ca exista copii care-si iau viata doar pentru ca e la moda! Deplorabila si dramatica situatie!

Dar ce putem face cu politica romaneasca, atat de urata si de plina de crize incat pare ca incita la un fenomen Emo in toata societatea romaneasca? O sa ajungem noi toti, romanii, sa devenim suicidari, daca acceptam aceasta politica deprimanta, care se face cu pariuri in carciumi si cu jigniri oribile la adresa adversarilor politici.

In politica Romaniei, fenomenul Emo a fost adus de presedintele Traian Basescu, prin celebra scena din campania prezidentiala, cand a izbucnit in lacrimi si suspine, alaturi de un – vezi Doamne! – suferind Theodor Stolojan. Din pacate, de atunci, tot in lacrimi si suspine o tinem!

Trebuie sa facem un efort urias de reconfigurare interioara si sa respingem cu determinare si cu severitate atat fenomenul Emo Kids cat si fenomenul politic Emo! Sa nu mai permitem ca aceste fenomene distructive sa ne ucida copii si nici sperantele noastre, ale tuturor!

Daca nu vom face asta, atunci nu ne ramane decat ultima solutie, sinuciderea in masa, pentru ca toate interesele nationale par suspendate si promovate doar acele interese care servesc exclusiv interesele personale si de clica politica!

Sigur ca spun asta cu tristete, cu disperare, cu oroare. Nu se mai poate tolera ca aceste nenorociri sa se intample sub ochii nostri fara sa facem nimic! Sa nu mai amanam reactiile noastre cu lasitate si cu iresponsabilitate, pentru ca viata copiilor nostri este cea mai de pret avere a natiunii, iar natiunea insasi este in pericol prin acceptarea unei politici de manipulare emotionala!

Sa ne opunem cu hotarare fenomenului Emo, de ori fel ar fi acesta! Ajunge! Avem dreptul la viata noastra, frumoasa, echilibrata, linistita! Sa nu ne mai lasam manipulati si transformati in victime, sa fim mai puternici si mai hotarati si sa alegem numai formulele pozitive si contructive!

VULCANUL SUFLETULUI

Oare de ce ne infuriem si ii lovim cu vorbe dureroase tocmai pe cei la care tinem cel mai mult? Ce demon interior ne impinge la o asemenea fapta? In loc sa ii facem fericiti, sa le daruim tot ce e frumos ai mai bun in noi, ii facem nefericiti tocmai pe cei care reprezinta sursa noastra de bine si de drag!

Oamenii sunt cele mai stranii fiinte din cate exista. Adunam in noi, ca intr-un sac, tot felul de sentimente si de resentimente. Le aruncam acolo, in suflet, si, de cele mai multe ori, nici nu ii prmitem ratiunii sa intervina, sa faca ordine in ceea ce se aduna, sa le gaseasca argumente ori contra-argumente.

In momentele cand aglomerarea asta de sentimente si trairi, pozitive si negative, devine atat de mare si de incalcita, incat seamana cu un cuib de serpi, sufletul rabufneste, erupe. Cred ca asa se intampla si cu vulcanii! Numai ca eruptia vulcanilor e un fenomen obiectiv, in timp ce rabufnirea resentimentelor noastre e un fenomen subiectiv.

Aceasta eruptie a resentimentelor are si o perioada pregatitoare, care ne face sa ne indreptam atentia asupra cuvintelro si gesturilor celor care ne sunt alaturi si la care tinem cel mai mult, dar care, deodata, par sa faca totul pe dos si sa ne irite la culme. Si pe cine putem indurera mai tare decat pe un om drag?

Asta pare sa ne dea cea mai mare si mai aberanta satisfactie, in acel moment stupid: sa ii chinuim, sa ii ranim pe cei dragi, asa, degeaba, fara ca ei sa aiba alta vina in afara faptului ca ne sunt cel mai aproape! E ingrozitor ce facem si, cand realizam ca suntem monstruosi si-i facem sa sufere, atunci abia se declanseaza iar izvorul launtric de iubire si ne inunda sufletul de lumina!

Fiecare dintre noi face asta si este la randu-i victima cuiva , ca intr-un cerc vicios al iubirii si neiubirii, al sentimentelor si resentimentelor. Si, mai mult decat atat, paradoxul teribil al vietii noastre este acela ca te simti tot mai strans legat de fiinta pe care o chinuiesti si te chinuieste la randu-i! Poate ca undeva, in adancul sufletului nostru, intuim ca toata aceasta rabufnire nu este decat un preaplin al iubirii care nu se poate intelege pe ea insasi!