MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

PARABOLE NOI

PORTOCALA NEAGRA


Prinţesa rătăcea cu ochii goi. Citise toate cărţile din mica bibliotecă a palatului, nu mai exista nici o carte care să fie o taină pentru ea şi asta o făcea să sufere profund. Voia ceva misterios, ceva necunoscut, care să fie în aşteptarea ei, a minţii şi a gândului ei, care să descuie, ca o cheie, taina cărţii, a poveştii. Coborând treptele părţii de est a palatului, prinţesa Mo căută în gând o poezie a lui Apollinaire, ale cărei versuri de început sunau cam aşa: “pământul e albastru ca o portocală”!

Prinţesa Mo era foarte amuzată de neaşteptata culoare pe care poetul i-o dăruise portocalei, făcând din acest fruct banal ceva misterios şi preţios. Aşa ceva voia şi ea să primească, o carte ori o poveste neştiută şi surprinzătoare, măcar prin analogiile stârnite în mintea ei iscoditoare. Pe treptele verde-fistic din marmură adusă de departe, prinţesa dădu din întâmplare de fosta ei doică, Aima, pe care nu o mai văzuse de multă vreme.

Un pic uluită, prinţesa îşi privi doica şi înţelese rapid că era o întâlnire providenţială această regăsire a femeii care o ţinuse la sân. Aima se făcuse doică doar pentru că Marele Prinţ o solicitase să o hrănească pe micuţa rămasă fără mamă, căci Marea Prinţesă Vio, mama prinţesei Mo, murise la foarte scurt timp după ce o născuse pe mititică. Adormise după naştere, toropită de oboseală şi de senzaţia de sfârşeală de după marele eveniment şi, la puţin timp după aceea, începu să sângereze din ce în ce mai abundent, până când s-a stins.

Nimeni nu a putut să facă nimic pentru a opri acel sânge care curgea cu furie, ca şi cum s-ar fi supărat că e prizonier înlăuntrul trupului cuiva, fie şi al unei Mari Prinţese. Minunată femeie fusese Marea Prinţesă, toată lumea care o cunoscuse spunea asta, ceea ce aproape că o enerva pe prinţesa Mo, care fusese destul de neastâmpărată când era mică. Pe mama ei adevărată  o simţise mereu ca pe o competitoare care câştigase deja marele premiu şi părea să râdă de ea, ascunsă de nori, făcând-o să se ambiţioneze ca să devină mai bună, mai grozavă, mai deşteaptă, mai frumoasă, mai, mult mai decât fusese Marea Prinţesă, ceea ce nu era lucru uşor!

Cât despre doica Aima, ea îşi pierduse pruncul, în urma unei răceli care păruse uşoară la început, dar care se transformase într-o febră insuportabilă pentru trupuşorul lui mititel. Rămasă cu sânii grei de lapte. Aima plecase din satul ei de baştină, parcă chemată de o voce divină şi nu s-a mai oprit din mers decât la poarta marelui palat princiar. După ce a devenit doica micuţei prinţese, deîndată ce a pus-o la sân ca să o alăpteze, Aima a simţit că puişorul ăla de pruncuţă e o stăpână zeească , a cărei voce a chemat-o de dincolo de ceea ce poate cineva pricepe. S-au înţeles minunat, până în ziua când prinţesa Mo a împlinit 15 ani, când s-au certat pentru prima şi ultima oară.

Aima a certat-o pe prinţesă cu vocea ei de mamă bună şi cu sufletul trist că fata se dovedea a fi de un egoism feroce şi că nu ţinea cont de nimeni şi de nimic pentru a-şi îndeplini toate mofturile. Fata s-a supărat şi i-a spus vorbe grele, atât de grele încât Aima şi-a făcut bagajul şi s-a întors în satul de unde plecase. Acolo se simţea deja străină de toate rubedeniile, dar mândria nu o lăsa sa se întoarcă la copila ei dragă până când aceasta nu avea să -şi ceară iertare. Acum venise la palat pentru că o rugase Marele Prinţ să se întoarcă la copila cea prea deşteaptă pentru lumea asta şi prea înstrăinată şi retrasă în lumea cărţilor.

– Nu  cărţile sunt primejdia, mărite prinţ, ci poveştile din ele. Poveştile alea au uneori demoni închişi în ele şi când fata deschide cartea şi dă paginile, demonii cei răi prind viaţă şi îi fură sufletul.

– Ce spui tu, Aima, nu se poate să fie aşa. Poveştile sunt doar niste poveşti, vorbe pe hârtie, nu pot face rău nimănui.

– Vai, cum aşa? Vorbele sunt vii, mărite prinţ, şi pot lovi mişeleste pe cel nepregătit să le înfrunte, îl pot prinde cu sufletul deschis şi trist si atunci îi fură lumina şi bucuria, poate pentru totdeauna.

– Nu cred asta, Aima, dar simt că fata are nevoie de tine, ştii cât de mult te iubeşte şi cât de uşor işi deschide inima faţă de tine. Cu mine nu vorbeşte aproape deloc, de parcă ar fi un zid între noi şi asta mă doare.

– O să-şi revină, dar greu de tot dacă a apucat să se îmbolnăvească de duhul rău din cărţi. O să văd eu ce-i în inima ei!

După această scurtă convorbire, Aima urcă treptele de marmură verde-fistic spre apartamentele prinţesei Mo. Aşa se întâlniră, la jumatatea scării, fata venind de sus şi doica de jos, una din cer şi alta de pe pământ, ca într-o poveste din cărţile atât de dragi prinţesei.

– Aiiiimaaaaaaaaaaa, scumpa mea, ce bine că te-ai intors, muream de dorul tau! –  spuse prinţesa şi se aruncă în braţele celei care-i fusese cu adevărat o mamă devotată.

– Puiul meu, am venit că m-a chemat inima ta, copilă dragă, că prea te veştejesti stând între coperţile alea, fata mea!

Imbrăţişate strâns, prinţesa Mo şi doica Aima intrară în camera cea mai mică, cea care fusese cândva camera doicii şi pe care aceasta avea din nou să o locuiască şi să o umple de blândeţea şi căldura ei.

– Doică, spune-mi o poveste nouă, că nu mai am ce citi, ştiu deja toate cărţile! Am comandat altele, dar până vin alea, zi-mi o poveste aşa cum numai tu ştii să spui!

– Bine, copilă, îţi spun, dar stai o clipită să-mi las bocceaua asta şi să ma descalţ, că tare mă dor picioarele!

– Iar ai venit pe jos? N-a trimis tata maşina după tine?

– Ba a trimis, dar la drum din ăsta de viaţă şi de destin nu te duci cu maşina, puică, te duci pe jos, să simţi mai bine viaţa care ţi se dă, că altfel o trăieşti degeaba dacă nu o simţi cu toată fiinţa ta!

– Doamne, ce de lucruri ciudate spui tu, doică Aima, parcă ai fi o zână!

– Poate că-s o zână, copila mea, cine mai ştie! Oricum, pentru tine chiar că am fost şi sunt şi acuma o zână, scumpa mea prinţesică! Dar, hai să-ţi spun povestea dupa care tânjeşti atâta!

– Da, da, haide, spune-o!

– Uite, se făcea că odată, de mult de tot, trăia pe muntele Lunii un om sălbatic şi uriaş de care se temeau toţi ceilalţi oameni. Omul ăsta era un om tare rău şi oriunde s-ar fi aşezat se făcea negru locul pe care stătuse, de parca ar fi fost ars. Avea ceva în el, un foc demonic, ceva.  Si nu putea suferi pe nimeni lângă dânsul, trăia singur şi rău. Până într-o zi, când pe muntele ăla a urcat o fată frumoasă, care s-a dus direct la uriaşul cel rău şi i-a întins două portocale.

– De ce-mi dai mie portocalele astea, o întrebă uriaşul, nu ştii că eu sunt rău?

– Ba da, răspunse fata cea frumoasă, râzând încetişor, ştiu că eşti rău, dar dacă mănanci portocalele mele te vei face bun şi eu te voi iubi!

– Mă vei iubi pe mine? – întrebă uimit uriaşul cel rău şi, din câte se spune, şi tare urât.

– Da, te voi iubi din toată inima mea! – îi răspunse fata, foarte sigură pe ceea ce spunea.

– Dar dacă atunci cand voi atinge portocalele ele se vor face negre ca scrumul, tot mă vei iubi?

– Da, te voi iubi oricum, chiar şi pentru curajul de a primi de la mine portocalele mele dulci şi de a le duce la gură!

– Aşa să fie atunci! –  spuse uriaşul, cu un uşor tremur de emoţie în glas.

Uriaşul luă din mâna fetei o portocală şi i se păru că atinge ceva dumnezeiesc, dar, cand vru să o muşte, portocala se făcuse neagră deja, şi zeama ei părea un sânge învechit. Dar fata îi spusese că-l va iubi oricum, aşa că nu îşi pierdu curajul şi mai luă şi a doua portocală. De data asta nu se grăbi să o mănânce, ci simţi nevoia să o priveasca şi să o miroase. Atunci văzu cu uluire că portocala asta nu se mai făcuse neagră ca smoala şi ca noaptea cea plină de primejdii, ci era luminoasă şi frumoasă ca soarele. Uriaşul zâmbi de bucurie, pentru prima oară în viaţa lui, şi muşcă din portocală ca şi cum ar fi gustat dintr-un fruct divin. Se uită spre fata pe care deja simţea că o iubeşte mai mult decât pe sine însuşi şi zâmbetul ei îl lumină. Era atâta bucurie în inima lui, încât simţi că îl doare şi, deodată, căzu la picioarele fetei şi nu se mai mişcă de acolo. Fata se aplecă spre uriaş să vadă ce e cu el şi observă că acesta nu mai respira, era mort de-a binelea. Izbucnind în hohote de plâns, fata cea frumoasă îi mângâia chipul urat şi iî spunea vorbe de iubire şi de jale. De undeva, din cer, sufletul lui devenit luminos se bucura nesfârşit!

Doica Aima tăcu. Prinţesa Mo stătea nemişcată, aşteptând urmarea, dar Aima nu mai scoase nici un cuvânt.

– Si ce s-a întâmplat mai departe? – întrebă fata.

– Nu s-a mai intâmplat nimic altceva, asta e tot ! – spuse Aima, începând deja să îşi aranjeze hainele în dulap.

– Bun, atunci care e morala poveştii?

– Păi, n-ai înţeles-o?

– Am înţeles eu ceva, dar mai bine spune tu care este.

– Morala e că fără iubire viaţa noastră e ca o portocală neagră, dar cu iubire se face fruct de soare şi ne îndulceşte toată fiinţa.

– Atunci de ce a murit uriaşul, tocmai când avea iubire?

– Pentru că el fusese un om tare rău, copila mea, şi avea inima mică de tot, şi nu încăpea în ea atâta iubire câtă a simţit. I-a pocnit inima, săracul, dar asta e doar o poveste, copilă! Gândeşte-te tu singură care ar mai fi înţelesurile.

– Off, mă plângeam că n-am la ce să mă gândesc şi acuma mi-ai dat de lucru, ştiu sigur că n-o să pot dormi deloc la noapte, gândindu-mă la ce mai poate să însemne povestea asta cu portocala neagră. Iti mulţumesc din toată inima, Aima!

– Cu toată dragostea, copila mea! Aşa să faci, să-ţi încălzeşti sufletul cu gânduri bune şi să găseşti înţelesuri, că fără ele viaţa nu are miez!

Aima o îmbrăţişă lung pe prinţesă şi fata plecă spre camera ei, cu ochii deja luminoşi şi îmbunaţi.


=============================================================

FOISORUL FERMECAT


Se făcuse aproape vară. Nopţile erau mai calde şi Daniel se reobişnuise să doarmă cu uşa de la dormitor deschisă. Dormitoru lui era în foişorul unei case splendide, un fel de castel urban, care semăna până la o stranie identitate cu cel din Grecia, de care era foarte mândru pe vremea când era un mic şcolar pe care îl aducea acasă Fraulein Greta, care se ocupa de el la vremea aceea. Fraulein era de o urâţenie demnă şi micuţul Daniel părea să fie oglinda ideală pentru ea, căci băieţaşul o considera frumoasă , o iubea cu duioşie şi îi spunea adesea Meine schone Mutter, deşi ştia foarte bine că nu Greta era mama lui.

Mama lui Daniel, doamna Veronica, era fiica unui aristocrat basarabean, un om care nu ştiuse niciodată câte moşii deţinea cu adevărat, câte vile, câte iahturi, căci avusese grijă să fugă din Basarabia ocupată de sovietici nu în România, ca toţi fraierii, ci în Grecia, unde făcuse totul ca averea lui să crească într-atât încât nu mai trebuia să ţină socoteală. Veronica fusese singură fiică a bunicului Iurie şi era de o frumuseţe răpitoare la vremea când Daniel era puşti  ori adolescent. Toţi băieţii îl invidiau pentru frumuseţea mamei lui, iar iubirea pe care i-o purta el avea o uşoară nuanţă freudiană! Era o femeie minunată, dar ca mamă era mai mult absentă.

Superba doamnă Veronica îşi vizita băiatul doar de câteva ori pe an, pentru că era ocupată să petreacă la Monaco, ori în cine ştie ce alte locuri minunate, ale căror nume îl fermecau pe Daniel. Când băiatul terminase liceul, a avut un şoc teribil aflând că părinţii lui au murit într-un accident de avion, pe care toate televiziunile lumii îl transmiseseră în amănunt şi ale cărui imagini îl oripilaseră într-atât încât şocul lui psihic a fost datorat nu doar pierderii părinţilor săi, care oricum nu fuseseră prea prezenţi în viaţa lui, cât mai ales indiscreţiei media care nu lăsase nici unul dintre amănuntele horifiante ale tragediei să se petreacă într-o solemnă intimitate, aşa cum şi-ar fi dorit multe dintre rudele victimelor.

Daniel s-a vindecat intre timp şi a urmat la Atena cursurile unei facultăţi de finanţe şi apoi a mers la Oxford. Averea pe care o moştenise îi permitea să facă ce vrea şi să trăiască oriunde în lume, dar el a avut o ciudată atracţie spre România, patria străbunicilor lui, şi a decis să îşi cumpere mai multe proprietăţi în ţară. Palatul urban în care moţăia în acest prag de vară se găsea pe malul Dâmboviţei, adică în Bucureşti, unde Daniel îşi făcuse un fel de al doilea, sau mai bine spus, al treilea domiciliu. Mergea la Londra şi la Atena cu aceeaşi dezinvoltură pentru că avea şi acolo casele lui, dar cel mai bine părea că se simte în această primăvară-vară aici, în zgomotul şi praful fără sfârşit al unui Bucureşti ce nu mai reuşea să se prindă pe sine însuşi din urmă.

Daniel găsea în acest oraş un fel de joc al timpului cu realitatea, o istorie mai subţire decât la Atena şi o realitate mai puţin programată decât la Londra. I se părea un oraş în care munca e un chin iar vacanţa o corvoadă, dar asta nu îi împiedica pe locuitorii acestei capitale să trăiască parcă într-o permanentă transă a iresponsablităţii. Parcă nu le păsa de nimic rău şi asta îl făcea pe Daniel să se simtă mult mai destins aici decât oriunde în altă parte în lume. Castelaşul lui era o clădire minunată, dar pe care o găsise într-o stare de paragină nemeritată şi în care trebuise să investească enorm, dar acum se simţea extraordinar de bine aici, de parcă în mod miraculos abia aici putea să intre într-o comunicare armonioasă cu el însuşi.

Deschidea uşa dormitorului rotund şi ieşea pe balconaşul cu coloane subţiri, respira cu nesaţ parfumul florilor de tei şi se aşeza pe unul dintre fotoliile pe care le avea acolo, alături de o măsuţă joasă pe care punea cafeaua şi nelipsitul laptop. Daniel îşi condusese imperiul finaniciar cu nonşalanţă, până când un instinct aparte s-a deşteptat în el, de când descoperise că acest foişor are puteri magice şi a simţit că banii nu au realitate, a avut revelaţia faptului că toţi banii lui şi toţi banii din bănci sunt nişte abstracţiuni, nişte simulacre, care pot crea realităţi într-un fel diabolic. Atunci a decis să îşi plaseze cea mai mare parte a averii în ceva lucrativ, scoţând din banking mult de tot şi fără nici o părere de rău. Fabulos este însă altceva, că la doar câteva luni de la mişcarea pe care a făcut-o el, sistemul financiar-bancar din toată lumea s-a prăbuşit cu zgomot şi unii mai deştepţi spuneau că tocmai această paradoxală diferenţă între banii abstracţi şi cheltuielile reale au determinat aşa ceva.

Unul dintre telefoanele mobile suna dement şi Daniel întârzia să răspundă. Era un politician al locului, care îi făcea curte pentru că voia să profite de nişte bani pentru o afacere pe care Daniel oricum avea să o facă şi fără ajutorul lui. Îl speria foamea de bani a şefuleţilor de pe aici, lipsa lor totală de inhibiţie şi comportamentul de prostituate politice. Era îngrozit de ce putea să se întâmple într-o societate în care oamenii de decizie sunt atât de lipsiţi de morală. Pentru el, banii erau nişte cifre fără conţinut real, era ca un joc în virtual, pe care îl jucase şi îl mai juca încă foarte bine, cu virtuozitate chiar, dar nu putea înţelege cum oamenii îşi vând sufletul pentru bani. De la mama lui învăţase şi româneşte şi cunoştea zicala “€œbanul e ochiul dracului”, căreia abia acum îi afla cu adevărat sensul.

– Alo, da!

– Să trăiţi domnule Hurmusakis, e o plăcere nesfârşită pentru mine să vă aud.

– Ei, chiar aşa, domnule ministru? Cred că sunteţi mai fericit să îl auziţi pe naşul dumneavoastră, că relaţia dintre fîn şi naş e sacră, în timp ce o relaţie de afaceri e una neutră.

– Vai de mine, cum puteţi spune aşa ceva? Eu cu naşul mă văd cam rar, că se ţine cu nasul pe sus, funcţia lui e foarte mare iar eu am rămas un biet pigmeu, poate doar dacă o să fac o avere care să-l impresioneze o să se mai uite la mine, că altfel…

– Nu cred o iotă din ce spuneţi, ştiu că sunteţi un mucalit. Spuneţi-mi pentru ce m-aţi sunat.

– Cum pentru ce? E afacerea aia bănoasă rău de tot de la …  nu-i spun acum numele, ştiţi dumneavoastră care, şi acolo merg bine nişte  bani grămadă, ce să vă explic eu că ştiţi mai bine ce şi cum. Nu vreţi să ne vedem undeva şi să vorbim în tete-a-tete, că aşa prin telefon ne aude toată reţeaua?

– Sigur, domnule ministru, cu plăcere. Mâine pe la prânz  sunt la bancă , avem consiliu şi ne putem vedea acolo.

– Vin, bineînţeles, vă mulţumesc din suflet. Sunteţi un mare om, ştiam eu, un cuget înalt, domnule Hurmusakis, vă salut cu respect!

–  Toate cele bune, la revedere.

Daniel închise telefonul cu o grimasă de scârbă, de parcă cine ştie ce bâzdâganie s-ar fi aşezat pe el. Doamne-Dumnezeule, îşi spuse el în sinea lui, cum pot oamenii ăştia să se mai uite în oglindă după asemenea scene?  Dar el ştia că tipii se uită foarte bine la ei înşişi şi chiar se simt grozavi. Boala asta a achiziţiei averilor prin orice mijloace mai bântuise şi prin alte ţări, dar se pare că aici luase şi continua să ia forme abominabile. Daniel se întreba chiar cam cum va fi momentul istoric când toţi derbedeii ăştia politici vor ajunge după gratii, pentru că avea să vină inevitabil şi un asemenea moment, peste tot în lume se întâmplă la fel! Numai că în unele locuri durează mai puţin, în altele mai mult. Intervalul dintre crimă şi pedeapsă este marcat obiectiv de anumite contexte istorice, asta înţelesese de mult Daniel, de pe vremea când se certa la Oxford, în sensul bun al cuvântului, cu colegii lui, despre valabilitatea destinului istoric şi cum se manifestă el în imediat, ajutat de înşişi făptaşii crimelor de tot felul, dezbaterile cele mai aprinse fiind pe teme politice sau financiare. Ce frumoşi ani erau aceia în care doar perora despre viaţă, istorie, politică, bani, şi nu era el însuşi prins în vâltoarea teribilă a acestor realităţi!

Uneori se simţea neverosimil de bătrân şi înţelept, mai ales acum, de când scăpase de o parte din povara bogăţiei sale investită în bănci, parcă-i stătuseră pe creier, aşa de repede voise să scape de ele. Acum însă înţelegea foarte bine de ce, pentru că era deja pe altă undă a istoriei sale personale şi se bucura că nu îl orbise puterea diabolică a banilor vehiculaţi doar ca cifre şi că nu a devenit şi el unul dintre marii criminali financiari. Şi asta se datora poate doar magiei acestui foişor care-l  făcea  să aibă revelaţii şi să se întâlnească cu el însuşi, cu sinele lui ascuns şi profund. Aici înţelesese că puterea e o iluzie atâta timp cât te pierzi pe tine insuţi, aici înţelesese de ce la mai mult de treizeci de ani  era singur, pentru că nu avusese timp să iubească, ci doar să consume. Aici i se dezvăluise marele adevăr al existenţei, darul suprem al  iubirii, aici, in foişorul fermecat!


==========================================================================

DINCOLO DE SUNET


Trecuseră sărbătorile de iarnă şi Peter, cerşetorul cel orb, îşi găsise în sfârşit un culcuş mai cald în curtea din spate, în grajd de fapt, la tâmplarul cel roşcat, cunoscut de toată lumea sub numele de Red Smith. Tâmplarul era un om înstărit şi gospodar, foarte muncitor şi foarte cinstit şi ar fi avut toate motivele să fie fericit, dacă nu ar fi avut necazul ăla cu băiatul lui cel mijlociu.

Copilul se născuse normal şi nevasta meşterului Red era aşa de mulţumită de pruncul ei încât a uitat să îl pună la sân, fiind învinsă de oboseală şi de bucuria naşterii. După vreo două zile abia a realizat, trezindu-se ca dintr-un somn prea lung, că noul ei născut nu fusese hrănit şi nu scosese nici un scâncet. Un fior de spaimă trecu prin pieptul femeii, care îşi apucă înfrigurată pruncul şi începu să îl desfacă repede din cârpele în care era înfăşurat.

Abia când a ajuns gol de tot, pruncul a deschis ochişorii lui albăstrui şi tulburi şi şi-a ţuguiat guriţa, schiţând un scâncet fără sonor. Nevasta lui Red începu să râdă şi să plângă în acelaşi timp, de bucurie că pruncul ei e viu şi l-a pus imediat la sân. Micuţul însă nu ştia să sugă şi abia cu greu a fost hrănit cu picăturile stoarse din sânul mamei, care se străduia să îi dea îi guriţa mică miraculoasa hrană fără de care nu putea trăi.

A stat femeia lui Red timp de trei săptămâni cu pruncul în braţe, zi şi noapte, alăptându-l picătură cu picătură şi numai aşa a reuşit să îl salveze. După cele trei săptămâni de chin, copilul a început să sugă singur, dar din guriţa lui tot nu se auzea nici un sunet. Abia atunci părinţii au priceput că prunculeţul lor era mut de tot, adică fără putinţă de a scoate vreun fel de sunet, nici măcar să plângă nu putea.

Au chemat doctori şi vraci, moaşe şi vrăjitoare, dar nimeni nu a ştiut ce să facă pentru bietul copil, care nu se putea exprima în nici un fel. Dar anii au trecut, nevasta tâmplarului a mai născut un băieţaş şi împreună cu mezinul se juca şi băiatul cel complet mut. Cel mic l-a acceptat foarte repede şi păreau să se înţeleagă într-un fel care era deasupra sunetelor. Din fericire pentru copil, era foarte atent la cei din jur şi aşa reuşea să ducă o viaţă aproape normală.

În această iarnă însă, tocmai în ajunul Crăciunul, băiatul s-a îmbolnăvit groaznic, a făcut febră mare, dar, cum nu putea să scoată nici un sunet, nu prea a ştiut nimeni ce se întâmplă cu el.

Când orbul Peter s-a culcuşit în curtea din spatele casei lui Red Smith, băiatul cel mijlociu al tâmplarului părea să fie pe moarte, pentru că se stingea încet şi fără sunet, aşa cum şi trăise în toţi cei doisprezece ani de viaţă. Printr-o ciudată coincidenţă, orbul a ajuns până în pragul odăii în care zăcea băiatul.

Deşi nu putea să vadă absolut nimic, Peter a simţit răsuflarea fierbinte a băiatului şi a şoptit:

– Ce e cu tine, copile?

Neprimind nici un răspuns, în afara unei anume precipitări a respiraţiei băiatului, Peter înţelese ceva ce era poate peste puterea de a înţelege a unui om obişnuit.

– Tu suferi copile de boala tăcerii şi vrei să mori pentru că nu poţi spune nimic?  De ce să mori, băiat frumos? Ai atâta viaţă în faţa ta, te aşteaptă atâtea întâmplări. Să ştii că nu eşti numai tu pe lume cu probleme, toţi oamenii au câte un defect: unu’ n-aude, altu’ nu vede, altu’ nu pricepe, ori nu simte, ori cine ştie ce alt beteşug mai poate să aibă. Oamenii sunt defecţi, copile drag, toţi, nu numai unul, pentru că Dumnezeu a folosit o matriţă veche atunci când l-a făcut pe om, şi matriţei ăsteia îi lipseşte un dinte, şi unde pică golul ăla e o lipsă, şi orice om iese defect. Numai Dumnezeu e fără nici un beteşug, dar noi, oamenii, suntem betegi cu toţii….

Dinspre patul băiatului se auzea o respiraţie liniştită şi regulată, semn ca adormise şi că nu mai avea febră. Nevasta tâmplarului s-a dus la patul copilului şi a văzut cu surprindere că era mai bine şi avea chipul destins, aproape luminat. S-a întors spre orbul Peter, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o, cu un respect adânc şi cu o mare credinţă. Şi chiar înainte să treacă pragul şi să iasă din odaie, dinspre patul băiatului s-a auzit un glas neştiut care o striga în şoaptă:

– Mamă… mamă…!

Femeia se întoarse speriată şi fericită, izbucnind în lacrimi care-i curgeau şiroaie pe obraji. Copilul ei mut vorbea…. băiatul ei înviase din morţi şi era întreg şi vorbea!

– Doamne, Dumnezeule, ce mare e mila Ta!

….. Între timp, orbul Peter se întorsese în culcuşul cald pe care şi-l făcuse în grajdul din curtea din spate şi adormi mulţumit, visând lumini şi culori minunate.


Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: