mă holbez la propria-mi existență,
la schema poate absurdă căreia numai eu îi văd elanul,
temeiul și scopul.
știu că pe harta stelelor nu există oprire
mai scurtă de-o viață,
nu poți ocoli și nu poți trece la altă sclipire.
ține de soartă, de chin, de acea poartă subtilă
din cerul natal,
de trandafir și de spin,
de duh și de carnal.
dar stelele înseși sunt conștiințe ori sori?
dimineața, în zori, când în fine adorm,
mi se pare că am găsit un popas mai solid.
un alt destin, mai sigur
și mai puțin alterabil decât cel pe care îl știu.
uneori, mă scol din somn și încerc
o gimnastică astrală,
un fel de magie în care sortirea se poate plia,
se poate desface și roti,
se poate întoarce spre o altă direcție.
dar steaua mea curge mereu, dinspre sine spre mine
făcând un drum șerpuit între ceea ce voi fi
și ceea ce deja am și fost.
sunt câteva popasuri pe care le știu pe de rost,
iubirea, ura și starea de gând,
rotundul clipei de fericire și ochiul plângând,
toate îmi sunt cunoscute.
numai linia de foc ce va rămâne după mine
încă n-o știu, dar mi-o imaginez
cu o anume virtuozitate
și parcă roșesc de orgoliu,
ori de atât de hulita vanitate.
între timp, mă-ngreunez de trăire
și parcă mă-nțeleg mai ușor cu propriu-mi pas.
fără să pot reprima în mine această pornire.
acest semn de zeu,
care poate părea atât de firesc,
ca un scuturat de aripi, ca o stropire de stea,
ori ca un cer învolburat
peste tot ceea ce reprezint eu.
MariaBarbu Blog - IDEAL şi CREAŢIE 